CABOTINUL SI MARLANUL

„Dă-mi, Doamne, ce n-am gândit, să mă mir ce m-a găsit!” – proverb românesc

Mi-am amintit de titlul unei cărți citite în copilărie – adolescență, care mi-a suscitat interesul. N-am reținut autorul, dar am reținut titlul: Cabotini și cabotine. Era scrisă pe la începutul secolului trecut, dovadă a existenței cabotinajului pe atunci, răspândit la francezi în special, de unde a și provenit denumirea, spun unii. O găsisem într-o librărie și întrebând librarul ce înseamnă cabotin și despre ce este vorba în carte, acesta s-a eschivat să-mi răspundă și așa cum sunt bărbații, mi-a răspuns cu o glumă: „Copilă, nici în farmacii farmacistul nu cunoaște denumirilor tuturor medicamentelor”. Ajunsă acasă, ca orice copil cuminte și interesat, am deschis dicționarul lui Șăineanu pe care-l aveau părinții în bibliotecă. Aidoma dicționarului din zilele noastre, era menționat cuvântul cabotinism, din franțuzescul cabotinage, însemnând atitudine, gest, apucătură de cabotin. Despre cuvântul cabotin, dicționarul menționează și astăzi că este actorul mediocru care urmărește succese ușoare prin mijloace facile; persoană care încearcă să se remarce printr-o comportare teatrală; în trecut, în Franța actorul ambulant se numea cabotin.

De fapt ce este un cabotin? Un om caraghios dar de care nu se poate râde. El nu este un tip amuzant, el este stupid, ignorant, nu departe de unul cretin, și care pozează într-o persoană „specială”. Când vorbește, „spurcă” locul, cum spune românul, prin falsitate, minciună. Când materializează gândurile, produce ceea ce corespunde caracterului său de cabotin, adică ceva dezgustător, lipsit de valoare autentică.

Cabotinul pozează, „dă cu gura”, vrând să ademenească oamenii, dar pus în fața săvârșirii unui gest serios – pus la încercare cum s-ar spune – dă înapoi sau dispare, pur și simplu, din peisaj. Nu are simțul ridicolului, este doar orgolios. El vorbește sau înfăptuiește copiind tot ce este de prost gust, încercând să înșele simțul frumosului, adevărului.

Cabotinajului, acestui curent mai vechi, dar adaptat întru totul zilelor noastre, i se spune kitsch. În dicționar îl găsim ca termen folosit pentru a desemna arta de prost gust, pseudo-arta; reproducere sau copiere pe scară industrială a unor opere artistice, multiplicate și valorificate comercial; obiect (carte, tablou, statuie, statuetă, etc.) de proastă calitate. Răspândit azi și în lumea apuseană, definește un fenomen ce s-a impus pe primul plan al discuțiilor estetice – creația de nivel scăzut, arta de prost gust. Se spune că termenul de fapt este german și a apărut cu un secol în urmă, la München, în cercul pictorilor academiști, semnificând inițial o schemă, ceva ce nu era finisat. „Astăzi el desemnează pseudo-arta, arta comercială, cea de un gust dubios.” Pentru lucruri deci, s-a găsit termenul corespunzător, dar pentru oameni? Pentru oameni a rămas același termen de cabotin, el cabotinul desfășurându-și, relevându-și inepțiile într-un mediu oarecare. Politica, de exemplu, e un mediu prolific pentru cabotinism. Dar nu numai politica!

Avem astăzi suficienți cabotini și cabotine, în toate domeniile. Prostia, nepriceperea, infantilismul, lipsa sentimentului patriotic, amoralitatea, imoralitatea, corupția endemică la nivelul instituțiilor statului și clasei politice, otrăvesc societatea. Unii dintre acești cabotini, mai abili, știu să folosească naivitatea oamenilor din jurul lor, în interes personal. Creatorul unui Kitsch te înșeală, te minte, prezentându-ți vorbele sau faptele ca și când ar fi valoroase. Și culmea este că în loc să capete locurile pe care le merită, undeva la periferia societății, aceștia sunt lăudați, premiați, recompensați, trimiși în străinătate pentru a reprezenta cu persoana lor sau cu lucrările lor, țara noastră.

Iată aflăm despre statuia de pe scările Muzeului de Istorie: Împăratul Traian gol pușcă, și câinele cu apendice, a sculptorului Vasile Gorduz, deținătorul atâtor premii pe timpul vieții. Mulți se întreabă dacă este modernism sau obscenitate. În loc să fie amplasată undeva într-un bâlci, ea a fost amplasată în plin centrul orașului București. Va fi admirată? Cred, mai curând, că oamenii vor spune că este artă de prost gust – kitsch. Dar câți bani s-au investit pentru transpunerea în bronz a monumentului kitsch? Cu câtva timp în urmă am auzit de o altă operă a lui Vasile Gorduz care i-a îngrozit pe românii din Montreal – Canada. Statuia a fost inaugurată în prezenţa preşedintelui țării noastre în acel moment (2004) – Ion Iliescu, statuie ce îl înfăţişează pe Mihai Eminescu ca pe un bolnav, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte, ca și cum ar fi scăpat dintr-un spital de nebuni. Este posibil să ne batem joc de poetul național, de cultura și istoria noastră? Și nu o face un străin, ci un cetățean al țării. Într-atât ne-am rătăcit sufletele încât am uitat că țara e mai venerabilă, mai sfântă decât chiar ne sunt părinții? Socrate spunea: „mai presus de tatăl tău și mama ta și străbunii tăi e patria”. Distorsionată mi se pare aprecierea acestor opere de artă, din cauza celor care le inaugurează și care, cred că habar nu au de arta adevărată și apleacă urechea la spusele unor oameni cu adevărat bolnavi de distorsiune, care le induc gânduri inacceptabile pentru conștiința axiologică, dar prin deghizare, relativizare capătă șansa de a fi acceptate și declamate.

Mârlanul, fiindcă și despre el mi-am propus să scriu, este „o persoană care vădește lipsă de educație, cu apucături grosolane; bădăran; mitocan; mojic”. Care ar fi diferența între cabotin și mârlan? Fiindcă asemănări sunt destule. Dacă putem atribui cabotinului un fel de naivitate, fiind de multe ori inconștient de atitudinea sa, mârlanul este omul conștient de ceea ce face, poate fi și rău intenționat, jignește arătându-și superioritatea, are mârlănia „în sânge” și o face în mod dezinvolt, cinic, lezând adversarul care uneori nu se poate apăra din bun simț, bună creștere sau din respectul pe care îl are și el, tot „în sânge”. Duelul este inegal, săbiile sunt diferite!

Scria cineva că banii sunt benzina mașinăriei uriașe care formează societatea umană de astăzi. Este cu adevărat combustibilul după care aleargă unii pentru a se asigura de „încălzire pentru  veșnicie”. Banul, obținut astăzi prin poziția privilegiată în societate, îi determină pe unii a-și perverti caracterul. Dacă l-au avut cândva integru! Mârlanii sunt cinici (cinism – despre care se mai spune că este o formă degradată a ironiei), disprețuiesc principiile elementare ale moralei, sunt mânați de o poftă aproape vicioasă a negării, de dorința de a demasca, a distorsiona, a lovi în punctele dureroase ale adversarului. Ei sunt maeștri în a păcăli lumea, „există în ei ceva diabolic, un joc pervers al spiritului”, spunea Emil Cioran. Și ideea de perversiune ne duce cu gândul la unele practici obscure şi murdare, la răutate sau chiar sadism, distorsiuni, tenebre, care nu ar trebui să facă parte dintr-o viaţă normală, cu oameni normali.

Arthur Schopenhauer  într-o carte a sa, scria: „Se arată inteligent acela care cu proștii și nebunii nu stă de vorbă. Dar mulți vor spune ca dansatorul invitat la balul paraliticilor: Eu cu cine dansez?”

About The Author

Related posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.