„Trebuie să suferi,
pentru a pricepe moartea înainte.”
Michelangelo
Fecioara Maria ține-n braţe trupul fiului său după crucificare
și-mi pare că aud
plânsul înăbuşit al mamei…
Marmura celor două trupuri străluceşte,
sufletul meu îmbrăţişează chipul Fecioarei.
O lumină coboară din ceruri,
alta vine din interiorul materiei,
îmbrăcând hainele sufletelor chinuite:
Unul plecat spre ceruri, altul rămas pe pământ…
Clipa prezentă-mi pare ombilical legată
de cea din trecut!
Strâng pumnii de parcă-aș strânge durerea clipei;
ca pe un ghem o stâng,
îl despletesc apoi şi-ncep să-nţeleg
tristeţea mută de pe chipul Fecioarei.
Cu puterea gândului măsor
durerea profundă a mamei,
la pierderea vieţii Fiului mult iubit
şi mă tulbură geniul lui Michelangelo,
explozia lui de spiritualitate, de idee,
transformând materia,
dându-i, din întreg sufletul lui,
formă de graţie, de stare divină,
dăinuitoare peste veacuri,
mărturie a celor întâmplate…
O, cât de aproape îmi pare acum, statuia de icoană!
