Înțeles târziu / A late understanding – volum bilingv de poezie, apărut în SUA, 2015.

(Faceți click pe copertă pentru a comanda volumul)

Vorbiseră tăcerile

   La începutul anului 2015, scriitoarea Vavila Popovici a adăugat celor treizeci şi două de cărţi ale sale – de poezie şi de proză – încă un volum. Al treizeci şi treilea. Aproape două sute de pagini, cuprinzând poeme incitante deopotrivă prin conţinutul ideatic şi prin alcătuirea poetică echilibrată, rezultatul fiind cel dorit de autoare şi aşteptat de cititor: tablouri armonice gândite vizual şi văzute cu ochii minţii. Totul cuprins între nişte coperţi admirabil consonante cu substanţa cărţii (Teodora Stoica).

   Poate pentru faptul că ea trăieşte în America , poate că nu din acest motiv, Vavila Popovici şi-a tradus poeziile şi în limba engleză. Un gest generos, din care se poate înţelege că lumea largă trebuie să afle că nasc şi la România poeţi. Dacă nu cumva o fi aflat-o până acum. În orice caz, o felicit pe buna mea prietenă şi o îndemn să nu renunţe la idee. Iar eu, fiindcă nu limba engleză, mă limitez la varianta de bază. Cea în Limba Română.

   Chiar din titlul cărţii – „Înţeles târziu” – cât şi din moto-ul acesteia – „Amintirile, / asemenea crengilor prea pline sunt, / dar Doamne, / cum ar fi viaţa fără ele?” – am băgat de seamă că scriitoarea rămâne credincioasă propriului statut. Ea nu se abate de la problematica fundamentală ce o frământă, şi cu care se confruntă de o viaţă, una de amplu perimetru ideatic – filosofic, precum şi de cotidiană, dar semnificativă în simbolurile ei, trăire între cele două extreme: bucurie şi tristeţe. Poetul se reeditează pe sine, fără a se repeta decât tematic, cu un uşor sesizabil adaos de emoţie poetică, într-o viziune de creator conştient de propriul destin, tocmai de aceea încurajat în demersul său. Dar, dincolo de adierile de tristeţe şi de părerile de rău – „Şi doruri rod din malul vieţii, / şi clipele de aur / pierdute pentru totdeauna sunt”; „Ordinea lumii se destramă / precum pânza mâncată de molii” – rămâne încrederea că totul este predestinat risipirii – „Într-o lume tot mai rece, / sufletul gânditor, prin lume trecător, / dirijor pasionat la trupului, / păstrează încă bagheta ridicată”; „De va avea solzi de peşte, / poemul va pluti / şi-n razele soarelui va străluci…”

   Vavila Popovici îşi organizează materialul poetic în două segmente – „Amintiri” şi „Gânduri” – care nu separă, ci mai curând coagulează amintirile, ele însele fiind şi gânduri, iar gândurile, tot amintiri fiind şi ele. Scrie Vavila Popovici în moto-ul la cel de al doilea capitol al cărţii sale: „Undele gândurilor plutesc misterios, haotic, / uneori inutil se caută/ alteori fermecător se unesc.” Pentru că, la fel cum a procedat aproape în toate celelalte cărţi ale sale, scriitoarea se auto-portretizează și aici, chiar şi atunci când face trimitere către alte direcţii: tata, mama, fiinţa iubită ş.a.m.d. Ea nu este exterioară discursului poetico-filosofic, ci cuprinsă în miezul acestuia, autorul devenind şi personaj, iar personajul fiind însuşi autorul. „Un fluture / aş vrea să fiu, / să te caut / în razele de soare / şi să te adăpostesc / sub aripile mele.”

   Dorurile îndeosebi, un fel de tablou floral al îngândurărilor melancolice, se structurează în jurul acestui centru vital al existenţei umane, care are ca punct de plecare, dar și de întoarcere, la casa părintească: „Mi-e dor de iernile de-acasă, / de torsul zăpezilor prin văzduh, / de scrâşnetul paşilor prin zăpadă, / de mângâierea vântului mut”. De acolo pornind şi acolo întorcându-se, autoarea se regăseşte pe sine, cea devotată întru veşnicie crezului său uman şi poetic. „Să ştii să plângi de bucurie / când îţi iese fericirea în cale, dar şi numai – pentru câteva clipe.” Pentru că: „Nu toate zilele sunt la fel / şi nu simţim la fel în toate zilele. / Nu toate iubirile sunt la fel / şi nu iubim la fel în toate clipele vieţii. / E primăvară şi iubirea pleacă din noi / ca dintr-un culcuş în care-a iernat.”

   Vavila Popovici este autorul tuturor anotimpurilor. Fiinţa ei se contopeşte, între altele, cu elementele esenţiale ale naturii, aşa cum a exprimat-o, întotdeauna, creatorul popular. Nu ştiu de ce, sau poate chiar ştiu, însă îl las pe cititor să descopere, dar am impresia că două din cele patru anotimpuri sunt preferatele poetei: primăvara şi toamna. Primăvara – timpul în care toate melancoliile iernii înmuguresc şi dau în frunze şi în flori. Gândul revigorat se face fluture şi pasăre, iar toate cele ale vieţii capătă nu doar o altă înfăţişare, ci şi un alt conţinut. Cu un nou sens, cu o proaspătă speranţă. Deşi „… nu iubim la fel în toate clipele vieţii, / dar, aş vrea să simţi tot atât de intens / această Primăvară”; „Am rămas în grădină / şi-n loc de flori, am sădit vise”; „Primăvară, soare, / flori, dragoste, culoare”. Iar „Florile strălucesc în lumina soarelui, / adeverind triumful dragostei, / înfrângerea durerii.”

   Iată, însă, că, după o vară („Seară caldă de vară”) în care „Vegheate de lumina palidă a lunii / și alintate de sunete, / frunzele copacilor adormeau, asemeni pruncilor, / în brațele visului…”, a venit toamna și „Aceiași arbori, alte frunze, o nouă toamnă… / Vântul tandru îmi mângâie obrajii, / îmi răscolește șuvițele de păr.” „Crengile trosnesc din încheieturi, / frunzele înspăimântate pleacă prin aer plutind.” Autoarea face și „în direct” o declarație de dragoste Toamnei: „Mi-e dor de căldura plăcută / a dimineților de toamnă”; „de dulceața strugurilor copți”, „garoafele roșii mirosind a iubire”, „de zborul naiv al gândului printre stele”, „de fiorii trupului, de melancoliile sufletului, / de acel spaţiu… mi-e dor!”

   Şi în această înţeleaptă carte de poezie, Vavila Popovici strecoară o sumedenie de interogaţii. Unele iscate de necunoscutul care se află în faţa fiecăruia dintre noi; altele cu răspuns implicit (sau implicat), retorice, cum li se mai spune. Şi unele, şi alele, însă, au în vedere starea firească de fiinţă ispitită să descopere cât mai multe din tainele Universului. Măcar pe cele aparţinătoare de „Mica Sferă” – „Pământul – sferă din marea sferă” (…) „Univers – perfect, fără de moarte, / Pământul – imperfect, fascinant, / de iubire şi moarte dominat.” Pentru toate acestea, inima omului este „Supernova din galaxia trupului, / cu vibraţii în ritmul simfoniei pământului.” Cea care susţine, fie şi numai emoţional, efortul minţii de a împlini cât mai util dorinţa cunoaşterii, şi nu numai sub înfăţişare poetică, despre care spun cei ce se pricep că nu ar fi mai prejos decât cea ştiinţifică.

   Către sfârşitul volumului, Vavila Popovici a introdus o admirabilă poezie. De data aceasta, dedicată anotimpului alb, care, în opinia mea, nu este deloc hibernal. Nici chiar pentru urşi… Pentru că îmi place foarte mult, o reproduc integral: „Ninge peste copaci, / peste pământ / ninge. / Ninge peste oraşul gri, / ninge peste o parte a planetei, / ninge. / Ninge-n cimitir / şi morţii-şi pierd identitatea, / ninge. / Ninge peste gândul trist, / ninge.” Ceea ce poate să însemne că „A mai trecut un an,/ o viaţă va trece…” Această implacabilă trecere însemnând, în mod sigur, alte cărţi semnate de Vavila Popovici şi alte semne care să rămână pentru totdeauna în panoplia Veşniciei. Şi ea trece, dar nu se risipeşte. Se dăruie…

Vasile Filip – Iași, aprilie 2015  

 

***

 

VAVILA POPOVICI: Apariția volumului  A late understanding, volum bilingv (român-englez) despre Amintiri și Gânduri

Celebrul rege  Solomon, în binecunoscuta sa operă filozofică  “Eclesiastul”, scrie că “Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind.” (1:8).

Parcă, căutând a desluși această constatare filozofică a înțeleptului, pentru noi, Doamna Vavila Popovici, aflată acum în poziția privilegiată de-a privi în urmă cu încredere și satisfacție la ceea ce a privit și auzit,  într-o viață de om,  din preaplinul ei, cu decantare și încântare, așterne-n cuvinte imagini Amintiri și Gânduri – în versuri, cuprinse  sugestiv ca Înțeles târziu (A late understanding).

…“Când suntem tineri,
moartea se află undeva în afara vieții;
când îmbătrânim ne dăm seama
că ea se află în interiorul ființei noastre,
lovind precum valul – stânca,
în dorința aprigă de-a o răpune.”…
(din poemul “Înțeles târziu“)

Doamna poeziei românești contemporane, recunoscută  până-n Italia și mai departe, în lume,  prin precedentul volum bilingv de poezie  “LOVE STORY“, prefațat de către muzicologul – compozitor Doru Popovici și criticul – scriitor Eugen Evu,  răsplătit cu „Primo Premio Assoluto“ al Academiei Il Convivio din Italia- 2014, VAVILA POPOVICI, continuă cu succes editarea operei sale poetice în limba lui Shakespeare.

Astăzi, spre delectare, vom transcrie unul sau două din poemele cuprinse în volumul “Înțeles târziu” (A late understanding)

Pentru tine

Pentru tine furam strălucirea din stele,
să pot da luciri veșnice privirilor tale îndrăgostite.
Pentru tine furam raze din soare
să-ți încălzesc trupul,
să-l învelesc în cuvinte de aur.
Pentru tine inventam un ceas să bată
doar secundele bucuriilor noastre.
Gândurile înălțătoare ne erau,
sufletele în brațele iubirii se legănau…
Cât de departe de noi erau, pe atunci,
încercările morții!

For you

For you I would steal the sparking from the stars,
to give eternal sparlings to your glances enamored.
For you I would steal the rays from the sun to warm your body,
it was wrapped is golden words.
For you I would invent a clock
only seconds of our joys to beat.
Our thoughts were soaring,
and our souls were swaying in the arms of love…
How far away were, that time,
the trials of death!

Poemul – corzile sufletului să le atingă!

De va avea solzi de pește,
poemul va pluti și-n razele soarelui va străluci;
de va fi spongier – animalul lui Aristotel –
de apa oceanului va fi pătruns;
de va semăna cu «Coșulețul Venerei»,
adevărată frumusețe va avea,
spaime de gând și de inimă va ascunde
și-n timp va rezista.
Poemul – corzile sufletului să le atingă!

Poem – soul to touch the strings!

If the will have fish scales,
poem will float and in sun will shine;
to be spongier – animal of Aristotle –
by the ocean will be entered;
if he will resemble the “Basket Venus”,
real beauty will, fears of thought
and heart will hide and in time will last.
Poem – soul to touch the strings!

George Danciu – Hichory, Carolina de Nord  

* * *

Epistole din Vavilonia

   La urma-urmei omul este în exil pe planeta și a noastră, iar inteligența intuitivă este ubicuă, sub claruri și neguri, poesia revine din luminile subțiate ale cunoașterii. Ceva se precipită, ceva seismic, ceva neîntâmplător…

   Vavila Popovici scrie un hronic al vârstelor… Se revendică de la Kafka, probabil prin aceea că s-a născut în spațiul mitologic prometeic, caucazian… Eros sublimat în lotusul cu o mie și una de petale, rostire dulce-suavă, curaj auto-terapeutic, vibrând spre divinitate, cum scrie… Senzualitatea și filosofia răzbat în micul patimoniu al bibliotecii ca o fructieră. Suprasaturați de telenovismul și fantasmagoria unei adevărate industrii a imitatorilor, cum să nu ne bucurăm de prezența unei astfel de valori, pe nedrept ignorată în propria-i țară?

   În acest veac, care precipită un soi de robotizare, amenințați de chiar controlorii definiți de exegeți massonic, fricile numărate șapte, (v. Konrad și Popper), sunt doar una, aceea a existenței, agoniei și delirului realului, poeta româncă sfidează toate paradigmele pseudo-metafizice, mai degrabă meta-ftizice (v. Labiș, Bacovia-Vasiliu.) sau Anatol E. Baconski – „Cadavre în vid”, „Corabia lui Sebastian”. Exilul ei este încercarea și roadele serafice ale revelațiilor. Frumusețea chipului se resoarbe în cea interioară, ni se restituie prin poezie.

   Religiozitatea nu este ipocrizie și trogloditism, boale care au proliferat ca ciupercile otrăvite… Dojana către egoism este sinceră, amintind de Eminescu, Gabriela Melinescu (Boala de origine divină), parțial de Ana Blandiana.

Nu râdeţi, o femeie nu plânge-n zadar!
Plânge când este rănită,
când în sufletul ei îşi face cuib disperarea.
Nu-mi amintesc
să-i fi fost milă cuiva când plângeam.
N-a fost nimeni în acele clipe
să mă mângâie,
să mă îmbrăţişeze, să mă consoleze.

O consolează opera. Vietate – logos – logostea dimpreună. Anima-Animus.

Alergam ca un animal hăituit,
căutam câte un cotlon în care să mă ascund,
să nu par fiinţa plăpândă,

sau lipsită de demnitate
și dădeam drumul lacrimilor,
strigându-mi durerea,
pentru că ea – durerea, ele – lacrimile,
erau doar ale mele.

Pe scara lacrimilor femeia urcă spre cer,
izvorul lacrimilor ei nu seacă,
durerea din adâncul sufletului îl hrăneşte.
Poate a pedepsit-o Dumnezeu,
poate a vrut s-o ajute?

   Scara lacrimilor este scara lui Jacob, omul urcă spre îngeri. EA, femeia, lacrimile, elegismul, sunt izvoare scăpate din captivitate, sufletul – prunc celest…

   Vavila desfide secătuirea, arde în sus, verbul și verba nu sunt cum scrie, kafkiene, ci dăruitoare, hierofanice.

Eugen Evu, 17 septembrie, 2016  

* * *

Order now from Amazon:
https://www.amazon.com/dp/1508499039

* * *