Între spaimă și vis – volum de poezii, publicat 2004, Romania.

 Notă: În paginile acestui volum, poeziile sunt prezentate și în traducere engleză.

Doamna Vavila Popovici şi-a impus numele în poezia românească contemporană prin creaţiile sale lirice de incontestabilă valoare literară.
Una dintre cele mai noi lucrări ale domniei sale este o carte bilingvă, apărută la Editura „Carminis”, în 2004, în care, atât cititorii români, cât şi cei britanici îşi găsesc ceasuri de aleasă satisfacţie spirituală. Ea poartă pe copertă numele „Între spaimă şi vis / Between fear and dream”, nume de transparentă semnificaţie, socotind că poezia este, la urma urmei, expresia lirică a visării, adeseori bântuite de spaimele determinate de drama existenţială umană.În poemul ce dă titlul cărţii, omul este înotătorul nevoit să se înscrie pe cursa lungă a vieţii sau pe un traseu mai scurt al ei: „Aruncaţi suntem de la naştere / într-o apă adâncă, / obligaţi să înotăm, / să ajungem la celălalt mal, / fără posibilitate de întoarcere, / ci doar de renunţare.”

În critica literară, doamna Vavila Popovici este mai mult decât pomenea Nicolae Manolescu: poeta “corectă şi cuminte”. Un exeget mult mai apropiat de realitatea discursului liric al creatoarei coborâte din Bucovina de Nord „pe Argeş în jos” este prefaţatorul volumului „Între spaimă şi vis”, domnul profesor Simion Bărbulescu, care observă că „poeta cultivă imagini generatoare de contemplaţie şi extaz”, atât în buchetul de poeme cuprins în cartea discutată, dar şi „în toate cele şapte volume anterioare.”

Contemplaţia şi extazul presupun neapărat imagini artistice lucrate cu imaginaţie creatoare, cu acurateţe, cu profesionalism poetic. În lirica doamnei Vavila Popovici, filonul erotic constituie o permanenţă tratată cu subtilitatea sinceră a introspecţiei psihologice gradate, cu fineţea şi farmecul sincerităţii feminine: „La început a fost efluviul magnetic / al ochilor tăi. / Apoi a fost gândul, / gândul patimaş, / sărutul divin, / tremurul trupului / prins în braţele tale.” („La început”). Evocarea cuplului fericit de odinioară aduce dulcele gust amar al iubirii: „Erai atât de liniştită / când îţi aflai fiinţa / în încăperea inimii celuilalt! / Inimă în inima sa!” („Erai atât de liniştită”). Sau, tot evocator: „Orice colţ al odăii mi te-aminteşte / orice lucru de tine-mi vorbeşte… / Tu, cel ce mi-ai fost iubire.” („În nopţile reci”). Circumstanţele dragostei şi finalitatea ei sunt revelate poetic în imagini fermecătoare: „Dragostea vine de undeva / ca o incantaţie mistică, / dragostea devine nisip cântător, / armonizându-se / cu cântul universului. / Cale fără întoarcere!”

Deasupra trecătoarei fiinţe omeneşti, însufleţite de frumosul inimii-iubirea, stă însă Dumnezeu, şi autoarea îşi închină firava trecere în faţa măreţiei Lui, în adresare directă, aşa cum se întâmplă în inspiratul poem „Închinare”: „În faţa acestui altar, / cu Tine vorbesc. / Mi-ai eliberat sufletul răstignit… / Şi dacă în lumea aceasta, / o clipă am iubit ceva / mai mult decât Fiinţa Ta, / Tu iarta-mă, Doamne!”
Umilinţa ia trup artistic şi în „Învaţă-mă!”: „Şi acum Doamne? / Învaţă-mă supravieţuirea acestui timp / rupt din timpul Tău cosmic.” Între puritatea iubirii şi dragostea faţă de Creator, viaţa este un permanent izvor de inspiraţie, desfăşurat între mirajul naturii, anotimpuri, spaţiul domestic, fascinaţia muzicii, fiinţele dragi, reflecţiile filosofice existenţialiste, viaţa în totalitarism, fragilitatea fiinţei umane şi dramatismul ei final: „Vine un moment al vieţii / când începem să pierdem: / Pierdem fiinţele dragi, / pierdem lucrurile / care ne-au bucurat viaţa” („Pierderi, renunţări”); „Iarna cu prinos de zăpadă, / aşternută fermecător, / purificând materia şi gândurile.” („Iarna”); „Sunetul viorii-căldura vibrantă, / lirismul fermecător, / limbajul sugestiv, unduitor…” („Concertul”); „Suntem atât de asemănători unul cu altul / şi totuşi atât de diferiţi / şi-atât de nepăsători/unul faţă de altul…” („Suntem”); „Îţi plac trecerile line / ale unui anotimp în altul, / calmul şi liniştea văzduhului…” („Capricii”). În „Trezită din somn”, un sensibil fragment de pastel: „Crengile arborilor încing hore, călcând uşor, graţios / aerul albastru al înălţimilor.” Apoi în „Insomnie”: „Fulgerele brăzdau întunericul, / se succedau frenetic / într-un dans demonic.” Cartea se încheie cu un evantai de „Cugetări” originale, câteva în stilul minipoemelor haiku: „Între viaţă şi moarte – / speranţa unei vieţi fără de moarte”.

Poeme albe, concepute astrofic, creaţiile lirice ale doamnei Vavila Popovici freamătă de idei excitante intelectual, dovadă că nimic din ce simte şi ce observă în jur nu îi este străin, abundă în imagini vii, lucrate cu arta sensibilităţii cuvântului ales. Poezia sa o situează între prezenţele feminine de marcă ale literaturii contemporane.

 Ion Georgescu

 * * *

 …Altfelitatea poemelor scrise trebuie căutată tocmai în lirismul notațiilor, al inscripțiilor și miniaturilor lirice, în claritatea și simplitatea imaginilor, în lipsa lor de ostentație, în încorporarea elevată a unor „emoții, bucurii, întristări” generatoare de emoții artistice.
În concluzie, noul volum de versuri pe care ni-l propune acum Vavila Popovici, se recomandă ca un elevat final erotic, din care suntem îndemnați să reținem propedeutica iubirii, situate între vis și speranță, devenirea fiind circumscrisă „Între spaimă și vis” – după cum sună titlul… Alfelitatea poemelor sale pe tot parcursul prestației poetice se înscrie indubitabil în transcrierea „corectă și cuminte” (cum o numea Nicolae Manolescu), în contextul unor imagini post-moderne – generatoare de emoții artistice, ca-n poezia „Alunecosul timp”.

 Simion Bărbulescu

 * * *

 …Limbajul sugerează o claviatură înaltă, fiorul iubirii prin cuvânt… Jocul este – aici – expresia spaimei iar visul e miracolul „văzut” ca un refugiu. Succesiunea de secvențe metaforice, simbolice, prin lumi și sensuri, înseamnă de fapt o „fugă” nu de Bach, ci de sine, o tentativă de o posibilă uitare.

 Victor Sterom

 * * *

O carte încărcată de lirism ce dă impresia de curgere lentă a gândurilor spre a sublinia statornicia sentimentului, fidelitatea erosului place. Confesiunea dezvăluie un caracter ferm, o sensibilitate rar întâlnită, puse în valoare de versuri bine concepute, remarcabile prin acuratețe.

 Renata Alexe

 * * *

Volumul conturează cu finețe imaginea unei poete neoromantice, cultivând o lirică meditativ-reflexivă… Cu sufletul alergând pe claviatura vieții, poeta își pune întrebări fundamentale… Ca și Alexandru Filippide și George Călinescu, cultivă poezia lucrurilor mărunte… Se dovedește a fi o remarcabilă creatoare de legende, amintindu-ne de Ștefan Augustin Doinaș… Poeta pledează pentru valorile umane universal valabile: calm, liniște, armonie, înțelegere, blândețe, tandrețe, manifestându-și dezacordul față de ironie, cinism, lipsă de măsură, lipsă de bun simț, față de dezlănțuirile vulcanice și neliniștea agresivă. Eliberarea de toate frustrările și agresiunile este posibilă doar prin artă, arta vazută ca o stare catharsis…

 Mariana Strungă

 * * *

Vavila Popovici este o autoare cu un spirit tânăr, conservat cu grijă de visele și speranțele pe care le ține aproape ca pe niște prieteni dragi. Cartea este un volum dedicat singurătații în care se zbate oricare dintre noi, chiar dacă este mereu înconjurat de lume. Este vorba de o existență trăită ca pe o misiune: „Eu încă mai sunt, / dragule / fiindcă simt / că dorești să mai fiu.”

 Luiza Dobrescu

 * * *

 NE DEPĂRTĂM

Nu ne mai ajung
orele unei zile,
nu ne mai ajung
zilele săptămânii,
lunile trec într-un sălbatic zbor,
la fel trec și anii.
Alergăm, alergăm, ne agităm…
ne vedem între ani,
ca și cum viața noastră
s-ar desfășura
de-a lungul unui secol.
Încercăm acel sfâșietor
sentiment al depărtării,
pierdem căldura sufletească,
pierdem comunicarea gândurilor,
pierdem atâtea dialoguri sfinte,
pierdem atâta iubire,
pierdem atâta viață!
Asemeni stelelor, galaxiilor,
ne depărtăm.

  * * *

  PIERDERI, RENUNŢĂRI

Vine un moment al vieţii
când începem să pierdem:
Pierdem fiinţele dragi,
pierdem lucrurile
care ne-au bucurat viaţa,
pierdem legătura strânsă cu viaţa,
pierdem anii,
pierdem prea mult
şi niciodată nu ştim de ce
trebuie să pierdem atât.
Fiecare pierdere muşcă din inima ta!
Cât suntem tineri, nu ne imaginăm
că vom putea pierde cândva
ceea ce am câştigat
în luptă cu viaţa…
Nu ştim că va trebui
să suportăm, mai târziu,
cu demnitate renunţările,
fără să ni se frângă fiinţa,
Pentru toate-aceste morţi absurde
să fie de vină greşelile noastre?
Dar, Doamne,
în ce moment al vieţii
începem să greşim?
Greşim pentru că suntem,
sau suntem pentru a greşi?

 * * *

 PASĂREA

O pasăre
de culoarea cerului înnorat,
pe pământ căzând…
Pasăre de plumb,
aripi întinse,
pliscu-i
pământul sărutând…
Un scâncet
de-abia perceptibil,
asemeni scâncetului de copil…
O rază de soare
oprită pe cer mirată,
pasărea de propriile-i aripi
trădată…
Pasăre neantificată,
zbor înfrânt!

 * * *

 SE POATE TRĂI UŞOR

Se poate trăi uşor,
fără iubire şi fără blesteme.
Se poate trăi uşor,
fără semne de întrebare.
Se poate întruna râde prosteşte,
Se poate trăi atât de uşor!

Se poate trăi uşor
fără prea mult a-nţelege,
fără a-ncerca să străvezi văzutul,
a trăi, astfel, este atât de uşor!

Dar când nimeni zborul
nu ţi-l poate opri,
când acesta ignoră timpul,
când ochii tăi deschişi văd totul,
când ochiul minţii lucrează
noapte şi zi
şi tu cauţi răspunsuri la toate,
o, Doamne,
a trăi uşor, atunci, nu se mai poate!

  * * *