Nopti albe

 Nopți albe – volum de poezii, publicat 1995, România.

Un volum ca acesta, înseamnă un argument că versul nu poate fi aruncat în uitare, fie și în secolul zornăitului de arginți.

 Veronica Balaj
(Radio Timisoara, 1996)    

 * * *

Obsesia musseliana a noptilor se confirma in volumul “Nopti albe”, o poezie tasnind effervescent, ca un nectar amar dintr-o nefericire acutizata de timp, materiala si densa ca un sunet de lira intarziat sub pleoape. (…) Lumina din suflet disloca lumea interioara a poetei, starnind nesomnul. Coordonatele lirice se amplifica treptat, fara a afecta tonusul metaforic si astfel poeta delimiteaza, cu mijloace aproape expresioniste, o atmosfera stigmatizata de excesivul abandon intr-o lume circumscrisa momentului, unde “fumul de tigara rataceste nesigur printre vaporii de alcool”. Firesc, o lume naste alte lumi, ca o germinatie perpetua, pentru ca exista, incastrata in respiratia versului, o reala nevoie de alb si de pur si poate de aceea “cineva deschide o fereastra” mereu. Curajul de a se intoarce in timp este o chemare de cais inflorit a copilariei si, in spatiul dislocat de inversiunea varstelor, luneca setea de iubire, ca o respiratie de inceput de viata. In lacrima doar se cristalizeaza verdele transparent al clorofilei pulsand aritmic in verbul poetei, eliberand de conventii un limbaj saturat de tristete, ca o monotonie instalata intr-o aceeasi asteptare egala a maine-lui, in vreme ce “Eu continuu sa port/ in mintea mea, / in inima mea,/ stihuri,/ stihuri.”

 Tatiana Visescu
(Argesul 27 oct. 1995)

 * * *

 „(…)În Nopți albe, rostindu-se pe sine, lăsându-se în voia unor sentimente care se dilată la infinit, în timp ce privește amfiteatrul imens al copacilor/ posomorâți și-ntunecați de așteptare, poeta trăiește în mijlocul unei naturi armonioase, de care nu se poate despărți, deoarece toate gesturile ei o caută: vântul insistent și rece, plânsul toamnei, frunzele ca un șuvoi, nopțile de iulie, dealurile, casele cu amintiri, marea, parcurile, caișii, zăpada, anotimpurile.(…) E o dulce durere în versurile poetei, o suferință dureros de dulce, cum spune Eminescu, resimțite mai ales toamna, anotimpul care strivește și umilește și, în care, strigătul poetei tulbură caracterul liturgic al volumului: Te am pe tine, iubite/ Vino degrabă, după imaginara sosire, mirabilul vers ia-mă în brațe/ adoarme-mă, ne dă dreptul să lăcrimăm odată cu Plânsul toamnei. (…) Aproape fiecare poezie solicită să te oprești asupra ei. Schiller spunea despre antici că trăiesc în armonie cu ei înşişi. Poeta este o antică, făcând parte din acea categorie a femeilor rare. Ieşi din poeziile dânsei mai frumos decât ai intrat, trăind în două lumi deodată.

 Elena Cruceru
(în revista Anotimp Magazin, Slatina,
nr. 202, 25-31 dec. 1995)

 * * *

 TREC ANII

Trec anii.
Îi aud cum trec
prin liniștea care
mă înconjoară.
Ce tristă meditație!
Privesc la ultimul gând
care zboară,
la ultimul zbucium…
Prin liniștea eternă
stelele par un stol
de păsări triste.

 * * *

 MAI VREAU O IARNĂ CA ACEEA

Mai vreau o iarnă ca aceea
albă, liniştită, iertătoare,
în care fulgii mi-au adus
iubire şi căutare.
Afară ningea bezmetic
şi noi prin odăi ne iubeam…
Ochii tăi erau mai negri ca altădată,
tulburătoare patimi ne înlănţuiau.
Era iarna dragostei noastre
cu albul ei infinit
şi am crezut în iarna aceea
şi-n dragostea noastră fără sfârşit.
Mai vreau o iarnă ca aceea
albă, liniştită, iertătoare,
în care fulgii mi-au adus
iubire şi căutare.

 * * *

 MAREA PLÂNGE

Aud inima ta cum bate…
Ce linişte în jur, iubite!
Şi marea plânge
lângă trupurile noastre
cuminţi.
Curg vorbele descătuşate,
sună a jurăminte, iubite!
Şi marea plânge
lângă trupurile noastre
fierbinţi.

 * * *

 ȚII MINTE?

Ţii minte
cum atingerea trupurilor noastre
în apa mării
avea cea mai fermecătoare tresărire?
E-atâta soare
încât alerg să mă ascund în mare.
Un pescăruş pluteşte aproape de mine.
I-aş încerca atingerea…
Înot, dar pasărea zboară
lăsându-mă cu o mână întinsă şi-not
şi apa mării
îmi preia încet greutatea.
O, ce n-aş da
să mai fim o dată
în apa mării, aproape…
Mă retrag pe mal, acelaşi nisip,
câte urme s-au şters!

 * * *