Dialoguri îndrăgite – volum de interviuri, apărut în SUA, 2013.

  (Faceți click pe copertă pentru a comanda volumul)

 Pasiunea este mărturia entuziasmului pe care îl trezeşte un anumit ţel, precum şi revolta împotriva împrejurărilor vitrege exterioare care împresoară acest ţel.”
– Dostoievski    

Interviul este un dialog, un mod de comunicare prin întrebările puse de jurnalist, legate de obicei de activitatea și viața celui intervievat, care răspunde întrebărilor, exprimându-și totodată opiniile, ideile.

Dar, interviul poate fi construit diferit, poate reliefa un portret, sau poate fi interesant doar prin opiniile, ideile, lămurirea unor atitudini.

Este un gen publicistic care apare tot mai des, constituind cărți de dialoguri cu oameni de cultură.

Aceste cărți, în timp, rămân drept dezvăluiri prețioase pentru cei interesați de existența și activitatea unui om de cultură. Ele sunt interesante prin descoperirea unor pasiuni care sunt efuziuni ale dragostei de a face ceva, ale unor idei, dar pot și plictisi, în cazul în care dezvăluirile sunt prea ample și nu au nimic interesant în ele. Totuși, nu putem nega că în aceste dezvăluiri mai descoperim și câte o idee interesantă, și atunci spunem că a meritat să fie citită cartea respectivă. Sau, poate, chiar a interesat cu adevărat pe cineva, fiindcă atunci când se scriu paginile, nu se știe cu precizie pentru cine sunt scrise.

În fond, interviurile sunt niște întâlniri între două suflete, sunt stări de spirit, gânduri exprimate, emoții, tot așa cum le avem la întâlnirile reale dintre oameni, când dăm mâna și prin ea ne trec fiori în tot trupul. Din acel moment nu mai putem gândi rigid, dăm formalitatea la o parte și comunicăm cu tot sufletul nostru. De aceea, la aceste întâlniri virtuale, ai impresia că persoana privește în ochii tăi și așteaptă confirmările sau infirmările tale. Jurnalistul așteaptă, de obicei, sfârșitul dialogului, fiindcă doar atunci poate trage o concluzie asupra persoanei și ideilor sale, după ce a obținut toate acele informații pe care le-a dorit, de la o  persoană egală cu  el  ( această atmosferă trebuie creată în timpul dialogului!), fiecare urmărindu-și rolul, cel de intervievator și intervievat, comunicarea ținând mai mult de intuiție, de deschidere și fler, decât de reguli prestabilite, fiindcă fiecare om este altfel și nu i se potrivesc decât anumite întrebări. După întrebări îți poți da seama și de dotarea intelectuală a jurnalistului care provoacă pe cel din fața lui și îl ajută în același timp să facă mărturisiri. Răspunsurile de multe ori sunt în funcție de starea noastră de moment, de atitudinea adoptată, de tiparul mintal, uneori și de apărarea noastră psihică.

Țin să precizez: Cu excepția interviului școlii, am răspuns de îndată întrebărilor, poate și pentru că  ele  mi-au  fost  de  multe  ori  puse, la intervale mari de timp; pentru școală însă, m-am plimbat prin fața rafturilor bibliotecii mele, am alunecat cu gândul și cu amintirile asupra cărților citite și îndrăgite, cu scopul nu atât de a le recomanda drept lecturi, cât a le cita, a face cunoscute niște titluri și niște autori, convinsă fiind, că o cultură se face cu ajutorul altor culturi. Până la urmă, cultura ta își găsește culcuș în cuibul unei mari păsări. Sigur că gusturile s-au schimbat, tinerii au devenit mai puțin romantici și aceasta nu o consider o binefacere a societății, dar, printre ei mai sunt romanticii și împătimiții de lectură, și pentru ei am făcut acea lungă, poate chiar prea lungă enumerare a cărților citite și mult îndrăgite. În acele cărți, dar nu numai, s-au așezat  cuminți  viețile  altora,  o  adevărată și interesantă lume.

Este greu să reușești să te faci înțeles, să explici modul în care s-au raportat la tine. Constantin Noica afirmă un adevăr de necontestat că omul trebuie să se străduiască să devină „un individ – general, altfel va fi preluat de statistică”.

În interviurile virtuale nu beneficiezi de gestica și mimica care te-ar putea ajuta să-ți exprimi stările emoționale, ai doar cuvintele pe care trebuie să le transcrii din sufletul tău, pe hârtie…

Interviurile luate de către televiziunile din orașul Pitești, au rămas înregistrate pe casete și CD-uri.

 Vavila Popovici      

 * * *

 „Dialoguri îndrăgite” (interviuri)

Nenumărate sunt ipostazele acestei deosebit de complexe și complicate stări psiho-emoționale, pe care omul o suportă – preamărind-o și detestând-o în egală măsură – și pe care o numește cu două cuvinte: dragoste, iubire. Cuvinte care, deși folosite până la istovire, nu și-au pierdut nici înțelesul concret, dar nici pe cel sublim, euforic și blând mângâietor. Este adevărat că omul mai folosește și un al treilea cuvânt: amor. Acestuia, însă, omul i-a adăugat și o conotație mai puțin măgulitoare, care ține de o ipostază mai lumească a stării despre care vorbim. Mai puțin… lirică, cum s-ar mai putea spune, dacă vrem să ocolim o exprimare vulgară. Nu ar fi cazul…

Spun cei care se pricep mai bine și au cercetat fenomenul, cum să dragostea ar fi cea mai amplă, cea mai puternică și cea mai greu de analizat dintre stările pe care omul, de când a apărut el, le trăiește. Și, slavă Domnului, nu se poate plânge de… sărăcie, cel puțin în acest sens. Fără dragoste, spun tot cei ce se pricep mai bine, ființa simțitor-gânditoare ar fi un obiect oarecare sau, în cel mai bun caz, o viețuitoare ca toate celelalte. Prin urmare, se poate conchide că dragostea (iubirea) este cel mai prețios dar primit de om de la Dumnezeu. După cel al vieții în sine, se înțelege. Acest adevăr se desprinde și din paginile celor două recente cărți semnate de Vavila Popovici, la fel cum el se regăsește și în celelalte scrieri ale sale. Starea de iubire, în multiplele ei ipostaze, este, de fapt, o permanență în cazul distinsei autoare.

Din mai multe puncte de vedere, titlurile celor șase interviuri din „Dialoguri îndrăgite” sunt, la fel ca și titlul cărții, sugestiv-sintetice, ele relevând, toate la un loc și fiecare în parte, miezul subiectului (temelor) în discuție: „Poezia – respirația lui Dumnezeu”, „Premiile literare se dau după criterii politice, regionale, clientelare, lobbistice” (Dan C. Mihăiescu), „A nu vorbi despre tine este o foarte nobilă ipocrizie”, „Per aspera ad astra”, „Cum a lăsat-o Elena Ceaușescu pe Vavila Popovici fără dreptul de a-și tipări propriul volum”, „Am iubit și iubesc mult țara mea frumoasă – România”. Este adevărat, titlurile interviurilor cu numerele doi, trei și patru sunt citate, rețineri din bogatele lecturi ale autoarei, care, pe lângă scrierea propriilor cărți, obișnuiește să le citească și pe ale altora. Ceea ce, să recunoaștem, nu e chiar de ici, de colo…

Prin intermediul acestor dialoguri – mărturisiri întru sinceritate – Vavila Popovici se înfățișează partenerilor de discuție, dar mai ales cititorilor, în lumina cea adevărată. Echilibrul considerațiilor proprii asupra unora din componentele existenței umane și sinceritatea cu care se dezvăluie seamănă cu o oglindă în care își proiectează autoportretul în cuvinte – un spirit ales, o viață exemplară, o ființă profund sentimentală și drept gânditoare. Darul pe care cu generozitate ni-l oferă este în egală măsură este și ideatic.

În mărturisirile sale, scriitoarea nu ocolește propria biografie, dar nu apasă exagerat pe această pedală. Totuși, luând-o de la… facerea ei, ca ființă omenească, se dezvăluie: numele Vavila vine de la un sfânt mucenic, fost episcop al Antiohiei (237-253 d. H.) și a fost sugerat de bunica ei. Devenirea, adică soarta, destinul, capătă dimensiuni retrospective, care se înscriu în același echilibru rațional-sentimental ce o particularizează. Scriitoarea vede în trecerea omului prin timp ca pe o adaptare a lui, sau a ta, din mers, pe măsură ce-ți deslușești rostul și îți fixezi ținta. Cu alte cuvinte, destinul este un dat pe care ți-l dai. După ce, la 17 ani, a ales știința, inginerul chimist de mai târziu și-a descoperit limitele: „Mi-am dat seama că prelungirea ei, sau completarea, nu poate fi decât metafizica”. După ce a cochetat cu muzica și cu baletul, care nu s-au îndepărtat prea mult de preocupările preferate, s-a răsădit în literatură. Acolo a înflorit și a dat în rod. Ca și pomii din Argeșul în care a trăit o bună vreme.

Cel mai important subiect al dragostei scriitoarei, în această calitate, este reprezentat de cititor. Respectul față de acesta are dimensiuni nemăsurabile: „Sunt prietena lor (…) pentru că scriu pentru ei, le împărtășesc sentimentele mele, gândurile mele”. Reiese cu limpezime din cărțile sale, că, Vavila Popovici, respectându-și cititorii, pe sine se respectă; ea fiind chiar scrierile sale. De fapt și de drept, aceasta este altitudinea de conștiință a creatorului de frumos. Este pârghia care poate pune în mișcarea mintea și inima, înălțându-l pe om la menirea pe care Divinitatea i-a hărăzit-o.

Răspunzând întrebării „Ce este poetul?” Vavila Popovici nu oferă un răspuns cu iz de definiție. Dar face un portret realist: „Poeții sunt dominați de neliniști; sunt nefericiți și uneori nici chiar prea buni, mereu flămânzi, însetați și singuri; poeții sunt fluturi așezați pentru o clipă pe floarea vieții.” Parcă anume pentru a împlini acest portret, scriitoarea adaugă niște nuanțe noi, etern valabile, dar, mai ales, extrem de importante, îndeosebi în timpul și în realitățile noastre. Reiese, din spusele sale, că libertatea scriitorului se compune din două părți. Una: „…liberă în sensul (…) fructificării imaginației, al exprimării libere a ideilor”; alta: „îngrădirea se simte la publicarea și difuzarea celor scrise”. Păi, cum să nu fie așa, dacă săracul (sau bogatul) făcător de cărți trebuie să-și suporte singur cheltuielile de editare și de tipar? Dar, mai ales, cum să fie altfel, atâta vreme cât de difuzarea propriei scrieri tot el, bietul scriitor, trebuie să se ocupe? Cum să mai iasă scriitorul român peste hotare, când în țara lui nu se poate mișca, chiar dacă se afirmă sus și tare că libertatea este deplină. Parcă am citit în interviurile autoarei: „Haosul domnește pretutindeni!” De unde am tras concluzia că pe nicăieri nu umblă câinii cu colaci în coadă. Pe la noi, nici chiar maidanezii… Simțindu-mă obligat să nu generalizez, fac cuvenita precizare: mai sunt și excepții!

După cum era și de așteptat, scriitoarea este solicitată să-și spună părerea și despre chestiunea culturii române în context european. Făcând remarca potrivit căreia „Integrarea europeană este un fenomen care nu mai poate fi pus la îndoială”, Vavila Popovici observă, pe bună dreptate, că „trebuie să știm să rămânem români, chiar dacă unii locuiesc temporar în alte țări”. Acest gând, exprimat cu elegantă reținere, mă îndeamnă pe mine să-l duc ceva mai departe și să afirm – ceea ce, de fapt, afirmă și mai-marii organismelor europene – că integrarea nu trebuie să însemne topirea propriei identități într-o entitate fără identitate. În acest caz, precum și în altele, părțile, cu valoarea și specificul lor,  se cuvine a da specific, valoare și identitate întregului.

 Vasile Filip – Iași, martie 2014    

 * * *

Order now from Amazon:
https://www.amazon.com/dp/1494314436

* * *