Popasurile vieții – volum de proză, apărut în SUA, 2014.

 (Faceți click pe copertă pentru a comanda volumul)

 „Popasurile vieţii” – Vavila Popovici

 

Motto: „Lumea este astfel făcută, încât un simplu fragment o poate reprezenta esențial;după cum viața este reprezentată esențial într-o picătură de sânge sau una de sevă.”

 Mircea Eliade    

 “Suntem materie, ne învârtim într-un cerc material, dar suntem cu mult mai mult decât ne vedem și vedem în jurul nostru. Suntem energie cuprinsă în corpul fizic pe care-l identificăm cu noi înșine, dar, spre deosebire de corpul fizic – pieritor, partea din noi Vavila Popovici  nevăzută care vine, rămâne un timp cu noi și pleacă, nu poate fi degradată, nu poate fi ștearsă de pe marele ecran al Ființei Supreme care ne conduce viața. „O ființă umană poate fi descrisă ca o sinteză a psihicului și a fizicului… ea trebuie înțeleasă și ca spirit”, spunea filozoful danez Kierkegaard. Unii numesc această parte imaterială Sine sau Suflet. Filozoful francez Emmanuel Levinas afirma că neîncrederea pe care o au unii, legat de introspecția, analiza sinelui nostru psihologic, „nu poate fi decât consecința crizei iubirii și a religiei”. Nu există ființă umană, afirma tot Kierkegaard, care „să nu adăpostească în tainițele sale o neliniște, o luptă interioară, un dezacord, o angoasă privind cursul existenței sale, sau chiar propria persoană”.

 CUPRINS:  POPASURILE VIEȚII / 5 NOUA-SULIȚĂ / 13  CÂMPENI / 27  BOLGRAD / 40  ALBA-IULIA / 59 TG. JIU / 75  TG. MUREȘ / 137  IAȘI / 177  VALEA REA / 209  ONEȘTI / 227  PITEȘTI / 267  MOSCOVA / 289  REVENIREA ÎN ȚARĂ / 307  BRĂDULEȚ / 324 DIN NOU LA PITEȘTI / 362 GRECIA / 371 PREGĂTIREA DE PLECARE ÎN S.U.A. / 396

 Eugen Evu    

 * * *

  POPASURILE VIEȚII,

 VĂZUTE DIN AMERICA

 Scriitoarea VAVILA POPOVICI, stabilită de câțiva ani, definitiv, în SUA, face în continuare cultură, cu dor de patria străbună. Împărtășind până la capăt convingerea lui Constantin Noica, potrivit căreia cultura, ca valoare supremă, este o sursă inepuizabilă de bucurie, o probă de maturitate și, în același timp, de igienă spirituală, Vavila Popovici se lansează, în volumul autobiografic, POPASURILE VIEȚII, în prospectarea și în proiectarea, într-o lumină cât mai aproape de lumina în care au evoluat, a locurilor și a oamenilor ce i-au fost aproape. Amintirile se derulează rapid, curgerea aceasta menținând-o vie, verde în tiparele erei post-informaționale. Romantică până în cele mai adânci fibre, Vavila Popovici are o mare disponibilitate descriptivă și se lasă purtată de lirism ca pasărea de zbor, conturând cu minuțiozitate ansamblul la care face referire.

Presărată cu maximele unor gânditori cunoscuți, cartea este nu numai o sinteză a propriei experiențe de viață, ci și o pledoarie, cu puternice accente patriotice, pentru repunerea în circuit de noi, cei rămași acasă, a valorilor pământului românesc. Este o carte profundă, care abordează devenirea umană atât din perspectivă temporală – nu ne putem raporta la prezent și mai ales la viitor, având obturată comunicarea cu trecutul – cât și din perspectiva interferenței planurilor de evoluție – mentală, psihică, spirituală.

Vavila Popovici povestește cu har despre istoria locurilor în care a trăit și despre personalitățile care au sporit cu propria noblețe unicitatea pământului nostru, bogat în sare și aur. Referirile clare sunt la Roșia Montană – Alburnus Maior – și la Abrud – Alburnus Minor – unele dintre cele mai vechi localități din această parte de lume, cunoscute înainte de cucerirea Daciei de către legiunile romane. Vavila Popovici lansează un apel impresionant în sensul protejării lor, de asemenea în direcția prezervării legendelor, a tradițiilor, a portului, a meșteșugurilor acestui brav popor, umilit, dar îngăduitor.

Cartea poate fi citită și ca jurnal, o călătorie în timp care compensează, nostalgic și senin – seninătatea împăcării cu starea de fapt – crunta singurătate de-acum. Cu sfială, autoarea ne îndeamnă să ne mobilizăm, să recuperăm ce a mai rămas frumos și curat în ființa noastră, pentru a ne putea reconstrui identitatea. O identitate nouă, în acord cu timpurile, dar conștientă că datorează enorm trecutului, înaintașilor.

Scriitoarea Vavila Popovici demonstrează încă o dată că este româncă adevărată, înzestrată cu o sensibilitate artistică specială, care i-a dat posibilitatea să se exprime și în poezie, și în proză, cu forța celui conștient de talantul său, sporit întru sporul neamului din care a răsărit.

 prof. CATRINEL POPESCU

Cartea cu amintiri

   Dacă Vavila Popovici îmi dă voie (şi sunt sigur că o va face) aş da şi eu numele de mai sus minunatei sale cărţi (a 32-a) – „Popasurile vieţii” – precizând, pe proprie răspundere, că această carte nu este (doar) o rememorare a unor întâmplări, cu oameni şi locuri, petrecute într-o viaţă de om şcolit nu doar la şcoala vieţii. Deci dar, autoarea nu ambiţionează o aducere la timpul prezent a unui trecut frământat şi doldora de conţinut; ea cată mai curând să tragă învăţăminte, pe care, raportându-le la realităţile mai recente, le preface în istorie. Una pertinent comentată. Aşa cum bine se cuvine, Vavila Popovici aşează fiorul emoţiei fireşti sub veghea gândirii raţionale, reuşind astfel proiecţia sinelui pe ecranul lat al Istoriei, dând prim-planul raţiunii în faţa emoţiei. Ea îşi reconstituie biografia din perspectiva unghiului drept al maturităţii, metamorfozând trecutul în prezent, iar prezentul în viitor, chiar dacă acesta din urmă este imprevizibil. În acest fel, cartea de literatură devine şi cronică. Document. Parte a Istoriei.

   Cutezând a afirma că scriitoarea Vavila Popovici împlineşte cu har această cerinţă a memorialisticii, mai cred că viziunea ei retrospectivă înlătură din capul locului căderea în lacrimogen, măcar în idilism. Chiar în debutul volumului, într-un altfel de Prefaţă, pe care o numeşte cu titlul acestuia „Popasurile vieţii” – ea însăşi sugerează, apelând şi la sprijin autorizat (românul Mircea Eliade, francezul Emmanuel Levinas, danezul Kierkegaard): Fiinţa Supremă l-a creat pe om din cele două părţi esenţiale: materie şi spirit. De felul în care aceste două părţi reuşesc – prin educaţie şi cultură – să confere omului o imagine demnă şi dreaptă depinde nu numai destinul acestuia, dar şi soarta lumii întregi. Cu cât mai puţine uscături, cu atât pădurea va fi mai sănătoasă şi mai mândră. („Unde eşti, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?”).

   Îşi marchează astfel Vavila Popovici drumul printre amintiri: „Amintirile năvălesc întotdeauna printre zâmbetele care ne înseninează şi lacrimile care ne întristează.” (…) „Îmi gândesc trecutul pentru că el există pentru mine şi pentru că voiesc să-l reamintesc” (…) „… după cum ne învaţă Religia, suntem influenţaţi de cei doi poli – Binele şi Răul…” (…) „Experienţa vieţii noastre, unică în felul ei, nu se poate disipa.” (…) „Închid ochii şi încerc să privesc cu acel ochi nevăzut copilăria pierdută… O văd revărsându-se peste întreaga mea viaţă…” Şi încheie aceste prime mărturisiri: „Chiar dacă nu va fi o carte, va fi o călătorie, îmi spun, aşa cum spunea şi Constantin Noica”. Deşi justificată în opinia autoarei, această undă de îndoială, alintat exprimată, se risipeşte lesne lecturând încântătoarele pagini ale cărţii. Căci Vavila Popovici a parcurs o călătorie, dar a reuşit şi o carte. Şi nu una oarecare, de simple refaceri ale unor trasee geografice, în căutarea urmelor de odinioară. Descrierile unor oameni şi ale unor locuri, aducerile aminte dominate de emoţii, dar şi de reflecţii mature, ampla şi diversa informaţie – de factură istorică, ştiinţifică, filosofică, artistică etc. – toate acestea participă la portretizarea autoarei.

   Periplul pe care Vavila Popovici îl propune cititorului acestei ispititoare cărţi nu e un drum în doi: eu, autorul, şi eu, cititorul. Ea ne integrează unui grup de companioni de excepţie, personalităţi de prim rang ale culturii universale, dar şi oameni pe care îi numim simpli, dar care au alimentat generaţii multe cu seva înţelepciunii. Astfel începe scriitoarea-ghid cartea popasurilor prin lumea amintirilor: „La vremea când m-am născut, judeţul Hotin făcea parte din Regatul României…” O simplă informaţie? Poate, dar nu numai! Mai curând, o pagină de istorie, condensată într-o frază alcătuită din două propoziţiuni. O realitate istorică, pe seama căreia s-au scris cărţi multe, biblioteci întregi, dar care, spre vina noastră, se află în primejdia căderii în uitare. Una cu atât mai vinovată, cu cât avem conştiinţa ei. Şi scrie Vavila Popovici, către sfârşitul acestui capitol – „Noua Suliţă – Hotin” – după ce a rememorat destinul de până acum al pământului românesc înstrăinat: „Acolo sunt neamurile mele de veacuri în ţărână îngropaţi, alţii răspândiţi în cimitire îndepărtate, necunoscute, acolo este pământul care a avut dorinţa, dar n-a avut putinţa să ne păstreze”. (…) „Cât timp îngrămădit în câteva amintiri! Bucăţi de viaţă! Le adun cu mintea şi le spulber în cuvinte, pentru un timp viitor…”

Acolo, în Noua Suliţă, Vavila Popovici a slobozit către lume primele strigăte. Era în ziua de 24 ianuarie a anului 1935, ziua cea mare a celebrării Unirii Principatelor Române şi sărbătoarea sfântului mucenic Vavila. Cum pe naşă o chema Maria, preotul a oficiat: „Se botează în numele Domnului – Vavila-Maria”.

   Din Noua Suliţă a Hotinului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi al României întregi, destinul şi Istoria au purtat paşii copilului, împreună cu familia intrată în bejenie, prin locuri în care trecutul neamului românesc era viu şi adânc evocator. La Câmpeni, au fost întâmpinaţi de spiritul morţilor celor mari: Gheorghe Doja, Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu. „Pentru familia mea Câmpeni era un loc minunat, cu multă linişte şi aer curat. Oamenii de aici erau cinstiţi, aveau o demnitate cu care se puteau mândri. Moţii nu puteau fi călcaţi în picioare…”

   Desigur, tehnica scrierii amintirilor impune, de regulă, punerea vorbelor la timpul trecut. Eu nu pot, însă, să nu conjug verbul şi la timpul prezent. Unde mai este acum mândria moţilor noştri? Răspund tot eu: mândria mai este, şi nu numai în amintiri; moţi nu prea mai sunt… Până şi străvechiul cântec are acum un alt text: „A plecat moţul din ţară, / Pentru-o viaţă tot amară…”

   Mărturisesc din toată inima că, şi în cazul acestei cărţi, ispita detalierii este mare. Din pricini de timp şi de spaţiu – chiar dacă acceptăm, filosofic, infinitatea acestora – mă potolesc. Mai bine o las pe autoare să se destăinuiască: „Cu toată civilizaţia oraşului, oamenii se înstrăinaseră, începuse şi aici, ca în toată ţara, atmosfera de control, de urmărire, de demascare…” („Tg. Mureş”). Era prin anii ’50. „Sunt români care n-au fost niciodată la Iaşi, deşi n-ar trebui să fie nici unul…” Îl citează scriitoarea pe Nicolae Iorga în motto-ul capitolului despre Iaşi, după care îşi dezvăluie propriile păreri: „Aveam să cunosc molcomirea, dar şi înţelepciunea moldovenească, alături de răutatea unor oameni ridicaţi de regimul comunist pe înalte piedestale, angrenaţi în faimoasa luptă de clasă”. Iaşul studenţiei şi al dragostei este amplu şi emoţionant evocat, mai ales în coordonatele perene: cultura, arta, ştiinţa, credinţa, istoria. „Pasiunea de a salva timpul este motivul pentru care eu însumi ţin un jurnal” – îl citează Vavila Popovici pe Mircea Eliade în motto-ul la capitolul „Piteşti”, remarcând, printre multe altele, momentul declanşării acţiunii de „sistematizare” a oraşelor ţării: „Mai târziu, când a început sistematizarea oraşului, unele clădiri vechi, clădiri istorice şi spaţii verzi, au fost înlocuite cu blocuri gri, cutii dreptunghiulare comuniste”.

   Primul contact cu Moscova. Un alt spaţiu geografic, altă geografie spirituală. Altă lume. „Oamenii aveau priviri încremenite, nu puteai ghici ce gândesc. Nici un zâmbet, nici un surâs.” Şi-a adus aminte de marele poet rus, admirabil tradus în româneşte de poetul ieşean George Lesnea: „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig, / Toate trec ca floarea spulberată. / Veştejit de-al toamnei mele frig, / Nu voi mai fi tânăr niciodată” – scria poetul rus cu destin tragic: „La douăzeci şi ceva de ani, după revoluţia din Octombrie 1917, scria poezia «Sumbrul Octombrie m-a dezamăgit», la treizeci de ani, frumosul bărbat, liricul poet şi-a tăiat venele, şi-a curmat tinereţea.”

   Bolgrad, Alba Iulia, Tg. Jiu, Valea Rea, Oneşti, Brăduleţ, Grecia sunt celelalte locuri prin care viaţa a purtat-o pe Vavila Popovici. Toate au rămas în memoria şi în sufletul ei aşa cum le-a cunoscut şi înţeles, dar – nici nu se putea altfel – cu nostalgia lirică a omului care ştie să confere memorialisticii haina de gală a scrisului frumos. Toate se găsesc sub umbra de lumină a emoţiei şi raţiunii. Mai ales, „Pregătirea de plecare în Statele Unite”: „În noaptea aceea candela ardea în prima cameră, în sfeşnice de antimoniu ardeau lumânări. Au ars până al stingere…” (…) „M-am născut în România. Nu eu mi-am ales locul, ci locul m-a ales…”

   Acesta este omul şi scriitorul Vavila Popovici, prietena mea de spirit şi de gândire. Aşa ni se arată nouă cititorilor, în toate cele treizeci şi două de cărţi publicate până în prezent (anul 2014). Iar eu, care pretind că o cunosc, pentru că am citit-o, nutresc certitudinea că la fel va fi şi în operele pe care ni le va oferi în continuare. Căci „popasurile vieţii” ei nu s-au terminat, iar Bunul Dumnezeu îi va fi sprijin şi îndemn în continuare. Eu cred în bunătatea Lui.

Vasile FILIP – Iași, octombrie 2014

Order now from Amazon:
https://www.amazon.com/dp/1497577071

* * *