El și iubirea – volum publicat în România, 2013.

 

 

 „EL și iubirea” (versuri)

 „EL și iubirea” – cea de a doua carte despre care doresc să scriu în continuare – este mai mult decât un omagiu adus sentimentului-stare de dragoste, în primul rând față de omul iubit. Este un monument, cioplit în cuvinte, sau, poate, o închinare, o rugă mărturisită în clipele cele înălțătoare ale singurătății. EL este simbolul permanenței în dragoste și în viață, viața dragoste însemnând. Cele două litere (mari) înseamnă întregul Univers, dragoste de țară, de părinți, de prieteni, de tezaurul tradițiilor culturale, religioase și istorice, de toate cele înconjurătoare, ce alcătuiesc decorul cu peisaje în care poetul este interpret principal. „Călătorim cu fericirea la braț / până când ea se desprinde / fără a noastră încuviințare. / Hotărâți ne continuăm drumul, / Călătorim mai departe…”

„Prea de multe ori te gândesc!” mărturisește, la un moment dat, Vavila Popovici, după care constantă, într-o dialectică raportată la propriile simțăminte: „Iar tu vii cu chip nimbat / în razele unui apus de soare scăldat, / și pleci și iar vii, / nu știi nici tu ce vrei, / să pleci din nou sau să rămâi…” Speranța, însă, se insinuează în chip încurajator: „Poate plecarea va fi mai frumoasă, / va fi a noastră și nu a fiecăruia dintre noi!” În cele din urmă, se produce plecarea, dar nu „a noastră”, căci: „Am plecat, dragule, da am plecat! / Spre un nou pământ al planetei, / încălzit de-același soare.” (…) „De pe un continent, din țara mea frumoasă / cu un nume frumos – România, / am ajuns pe un alt continent…” (…) „Într-una din acele clipe te-am simțit / venind spre mine” (…) „ ne-am unit pe-acest pământ.” Cu toate că nu mă simt vrednic (nici chiar îndreptățit) să judec eu, îmi îngădui, totuși, să cred că iubirea cea adevărată aceasta este: indiferent de situația reală, partenerii rămân împreună întru viață și întru veșnicie.

În poezia din această carte, Vavila Popovici își aduce, cu duioșie, aminte de „Plânsul bătrânilor”, de „Plânsul mieilor”, își mărturisește niște „Regrete târzii”, pune în antiteză „Bine și răul”, meditează „Despre bogăție”, face și „Operații aritmetice”, își dezvăluie dorul „de iernile de-acasă”, dar și „Bucuria existenței”, întrebându-se, totuși: „Unde va ajunge sufletul?” În toate aceste poeme, dar și în celelalte, cititorul descoperă o sumă de întrebări, toate vizând chestiuni privind viața. Dar nu una lineară, oarecare, de zi cu zi, ci viața în straiul iubirii. Tot cititorul poate da și răspunsuri, în raport cu propria experiență de viață-iubire și cu viziunea personală. Doar poetul este, însă, în măsură să ofere răspunsuri tuturor nedumeririlor, doar el, „aprinzând cărbunii slovelor / și așteptând în tăcere / lumina dimineții la fereastră să-i bată.” Și mai descoperă poetul: „Doar sufletul” este peren, „Doar gândul rătăcitor”… „zburdă… flămând”, iar „Cioburile de cer”…, „mai sunt printre noi”.

O anume filosofie literară (sau literatură filosofică!) se desprinde din versurile cărții „EL și iubirea”, asigurând poemelor nu doar valoare estetică, ci și rațional-intelectuală, cititul printre rânduri devenind într-un fel și benefic și obligatoriu. Amintirea Lui este plantă perenă. Este ca o umbră de lumină, nici o clipă separată de ființa iubită. „Aripile ochilor tăi se zbăteau”… „ca spiritul să nu se rătăcească”. Cum, însă, dragostea nu e mereu un cer senin, se mai întâmplă și așa: „Ardeau făclii dojenitoare-n ochii tăi”. Sau: „Astăzi, amintirea s-a ascuns sub aripi / ce nu mai pot încerca zborul”, „Dorul ardea noaptea ca un cărbune nestins.” Și: „În zadar aștept răsăritul de soare, / obloanele norilor acoperă tot cerul, / speranța fără de lumină… moare.” Cu toate acestea: „Și mergem mai departe”… „cât timp visul ne însoțește”.

Dincolo de nostalgiile, de amărăciunile, de dezamăgirile, chiar, uneori, de deznădejdile poetei, unda de speranță – alimentată și de EL – pâlpâie ca o bătaie de aripă a zborului fără contenire. „EL și iubirea rămân peste toate”. Iar peste și în toate se află iubirea Divină. EL este simbolul.

 Vasile Filip – Iași, martie 2014    

 * * *

Poesis avenue: Vavila POPOVICI

Cartea Spovedeniei

EL şi iubirea, Poeme, ISBN 978-606- 856-o9-8.

Vavila Popovici ne este, din departe-n aproape, o redescoperire cu fiece carte, opera autoarei stabilite demult în USA, „locuieşte” în casa trainică a Limbii Româneşti, nu a  celei doar de la Paralela 45, ci de pe meridiane… Registrele d-sale sunt poliedrice, cum splendid a scris Elitis: „ca sentiment un cristal”. Este persoana înzestrată din părinţi, care, prin eseuri, memorialistică, proxima moralia unei erudite, dar şi prin Poesie, publicată sau comentată fugar şi de noi, ca de altfel nenumărate edituri şi reviste din patrie şi străinătate, efect niciodată îndestulător, prin aceea că, în zisa unor Malraux şi  Nichita- Hristea- Stănescu, (acesta parafrazic, cum aflu dintr-o revistă franceză (L’Agora) – Ea, patria, este pentru noi în limba română, maternă aşadar. Cartea dăruită în Ajun, prin poştă, conţine ca autograf, poemele însele! Titlul cărţii numeşte cu majuscule EL, desigur, de la El-Ohim-ul vechi testamentar!… şi iubirea, (preferam neo-latinul Amor, DEI!, ci nu slavicul Iubire, din Bucovina originară, sper a nu fi discriminator!, – mă onorează cu o prefaţă  semnată  Mic poeseu despre Vavila Popovici) – şi este în mensura „lăzii de zestre” ancestrale şi empirice (nota bene) a autoarei atât de energice la anii senectuţii. Aşadar este, prin poesie, una restitutivă, dacă vreţi neo-testamentară, acu, la „ pragul de jos – sus al Mileniului 3, cel greşit numărat! Dar să lăsăm în seama celor cu organon critic, iertată fie-ne subiectivitatea  conotativă! Experienţa, T-RAIUL Vavilei Popovici, a decantat şi smuls Memoriei thalassice, aidoma Culegătoarei de perle a lui Vermeer, în acum-ul spaţiu-timp ce ni s-a dat… De aici, din România, scriu acestea între două seisme, numărate peste 300! din acest an poate sub egida stranie a lui Revelation. Sinergiile lirice ale poetei sunt puse-n pagini inteligent, succedate ca nişte spirale repetitive… Lucrare cu intenţie magică – epistolară, neo-sacerdotală. Prima şi … penultima temă a cărţii este IUBIREA, care transcende în măsura în care credem, aflăm că ştim, anamnezic. Cartea Doamnei este a Patriei dar şi a Matriei… Poate fi aşternută ca dar sub Bradul- Pagoda simbol al Arborelui Lumei, pentru cei ce vin şi vor avea răbdarea de a mai ceti, altfel decât pe internet…   „Există în noi acel neastâmpăr / nestare, n)  divin/ de a regăsi, din visul materiei a ieşi”. Ultimul distih  este cheia ars – poetica şi noietica venerabilei noastre compatrioate. Voi reveni, de-OM mai fi! Fie darul bine primit!  

 Eugen Evu, 27 Decembrie 2013    

 * * *

   Mic poeseu despre Vavila Popovici – „El și iubirea”

   „Descoperită” de cititorul pasionat încă, ci nu pătimaş, care sunt, din revistele românilor de pretutindeni, şi a câtorva din patrie, Vavila Popovici îmi (şi ne) confirmă o prezenţă minunată în Gândirea românească conexată la universal, a acelei inteligenţe sofianice şi sporitor creştineşti, active, energice, prin noul volum de eseuri, selectate din reviste din SUA (unde locuieşte) şi din România, Belgia, Canada…

   Pe calea cumpănitoare, dintre practicianismul religios, noetic, şi raţiunea carteziană, la anii venerabilei vârste, opera d-sale se restituie – în mirabila seminţie de limbă românească, din care s-a născut, printr-o „înşiră-te mărgărite” ca o salbă de nepreţuite mărgele… Vavila Popovici este dintre cele mai autentice, prin chemare şi scrierile ei probative  în acest sens, valori ale sufletului – cel – îngândurat (îndurat din Gând!) – care comunică, în noima veche a expresei, a Cuminecării. De aceea, eseurile, dar şi poezia sa, au darul ce din dar se înfruptă şi ni se îmbie – redăruie, al empatiei divinului ce „se agită în om”. Erudiţia, admirabilă, asimilările decantate şi propensiunea sa irepresibilă, din Patos, de a ni se confesa, nu aveau cum să rodească fără vasta experienţă (empirismul firesc al Existenţei, în paradigma intimă, de mare vervă) a vieţii…. Eseurile sunt teosofice şi teologice, complementare şi recuperatoare de acea saţietate spre care tinde dintotdeauna Sufletul omenesc, cu atât mai mult prin feminismul – maternalismul cel îngrijorat faţă de cei pe care Biblia îi numeşte fiii omului… Respingerea atitudinală, prin scrisul literar – filosofic şi poetic, a decăderii morale, aşa cum au definit-o gânditori ca Mircea Eliade, Petru Culianu, dar şi – fără scepticismul dezamăgirii cioraniene, din speţa lui Diogene Laertios şi oximoronismul lui Juvenal, înţelegerea superioară a proximei moralia, ci nu celei „ minima”, cum pledează vs. lichelism ( n. bene) – Gabriel Liiceanu, este arma melodioasă a talentatei noastre compatrioate. O forţă expresivă irepresibilă transpare din tot ce scrie; eseurile de faţă sunt referitoare la actualitatea din ţară, pe care o urmăreşte cu mare nelinişte şi îndurerată compasiune. Vavila Popovici are curajul unei inimi ce rar ne-a fost dat a descoperi, fie doar prin aceste eseuri. Modul jurnalistic, şi psiho – sociologic!, – promptitudinea faţă de cutare subiect, judecăţile şi apelul mereu inspirat, parafrazic, la patrimoniul de gândire al anticilor şi cunoaşterii actuale, sunt remarcabile şi au darul acela subtil, tămăduitor, DUIOS, al aspiraţiei noastre, perene, întru re-îndumnezeire. Opera vie şi continuatoare (devenitoare), a acestei gesticulaţii cultic – culturale, este în subsidiarul ei, a Speranţei care ne mişcă, atât de unici fiecare, şi, „paradoxal”, dimpreună, în Misterul existenţei.

   Scuzate-mi fie preţiozităţile, inerente unei atari cuvenite admiraţii! Oarecum, Vavila Popovici este pe filiaţia unei alte prietene – scriitoare din exil ( Belgia), Antonia Iliescu, dar şi de scrierile poetice şi teologice ale lui Paul Aretzu.

Personal, dintre eseurile acestui consistent corolar, vol. III, mă bucur de acelea în care transpare „omul poietic”, al lui Imitatio Dei. Eseul despre lacrimi, din pragul cărţii (prag dar şi boltă!), conţine cheia întregului, ca al unui mic templu al Cugetării: „Nu este ruşinos să plângi, dar se pare că vărsarea de lacrimi cere o oarecare intimitate”. Axiologia şi ontologia unor astfel de cugetări se îmbină întocmai ca în poezia cea vie, dintotdeauna. „Eliminarea prin plâns a unor hormoni şi substanţe chimice” – ale omului biochimic, sunt în astfel de texte, straniu intime, însă paradoxal daruri, împărtăşanie. Vavila Popovici pledează pentru Omul pozitiv, neînjosindu – se în „robia” animalului bolnav grobian, definit de Nicolae Breban. Articolele autoarei care comentează evenimentele sociale grave, ale criminalităţii, derivelor imorale crase, din ţară, sunt şi ele pe măsura înzestrării şi culturii admirabile. Omul este, cum scria careva, al „cerului înstelat, şi al legii morale din el”. Sau nu va fi deloc! Dacă ar fi să îi transferăm din EM Cioran, un atribut, acesta ar fi Graţie: „Orice graţie este un avânt, o bucurie a înălţării”.

   Darul de carte al Vavilei Popovici, de departe, însă atât de apropiat!, merită să fie primit şi pregustat ca fruct sănătos, al unui suflet  mare, Feminin prin excelenţă, de o ultra fină senzualitate a Cuvântului, generos ca alăptarea pruncului, prin care Duhul – cel ubicuu în uman, întinereşte în trecerea sa prin lume, în „eterna reîntoarcere”, cum definise marele

 Mircea Eliade. Îi aştept promisa carte de poeme, preludiată de un mic buchet în Revista Noua ProVincia Corvina.

 …P.S.  Conchidem cu sinceritatea elogiului

însufleţit de actul eminamente poetic al scrierilor sale, că, cel puţin mie şi celor asemeni nouă, Mesajul înalt al scrierilor Vavilei Popovici, cel mai rezonant!, este cel de îndemn la Curajul Inimii… 

   Fie acesta şi în virtutea unui enunţ animist, despre Ochiul Inimii… Textele eminentei compatrioate au sfericitatea hierofanică, a logodnei prin Logos – Logostea

(v. mithosul românesc), sau altfel spus, reîntregire întru creaţie, Animus – Anima.

 

 * * *

 E firesc!

Ne-am oprit din mers…
În lumina argintie a lunii
ți-am privit irișii negri, nespus de negri,
și albul ochilor mai strălucitor ca marmura…
Ți-am simțit palmele căutându-mi trupul,
vrând să-i prindă imaginea, conturul,
ca-ntr-o oglindă…
Ia-mă de mână, ți-am spus, să nu cad,
strânge-mă la pieptul tău, acum,
când mi-e frig și mi-e teamă!
Stăpân pe tine, m-ai cuprins, m-ai strâns…
Sulițe calde îmi străbăteau trupul,
în timp ce-mi spuneai, pe un ton pământesc,
că tot ce se-ntâmplă cu noi
…e firesc.

 * * *  

Gândul

Ce făceam? Meditam, dragule,
asupra gândului – naștere a minții –
cu care îmbogățim universal.
Gândul ce poate colora cerul,
îl poate însenina ori întuneca,
îl poate fermeca…
Cugetam cum încerc să spăl
gândurile negre ale sufletului,
aidoma trupului și hainelor pătate;
uneori le curăț ca pe obiecte de argint,
încercând să le redau strălucirea…
Gândul, da, poate colora pământul,
îl poate însenina ori înnoura.
Teamă, îți spun, nu-mi este
de-ntunericul ținut în palmele nopții!
L-am văzut de-atâtea ori plecând,
generos luminii loc lăsând,
iar gândurile pragul cuvintelor trecând.
Doar întunericul zilei mă-nfricoșează.
L-am văzut de-atâtea ori venind
seninul cerului furând,
în jur totul întunecând,
armonia gândului cu „înaltul” stricând…
Din întunericul zilelor încerc să mă salvez,
căutând lumina prea bine de unii ascunsă…
Apropie-te, să-ți sărut gândul tăcut
și semnele mirării din privirea ta!

 * * *