Scrisori de departe – volum de poezii, publicat în SUA, 2010.

(Faceți click pe copertă pentru a comanda volumul)

 Poezia – refugiul nostru sufletesc

Cartea pe care o ofer cititorilor este o antologie de poeme intitulată „Scrisori de departe”. O lirică meditativ-reflexivă. Îndemn cititorii să se aplece asupra acestei cărţi. Îi asigur că nu vor regreta. Iubirea, trecutul m-au atras cu o forţă irezistibilă în ticluirea versurilor. Amintesc că Poezia nu are vârstă. A scrie sau a citi poezie, ţine de prospeţimea de spirit. Cititorii vor găsi în paginile cărţii şi un conţinut de idei care m-au frământat şi care m-au determinat să-mi pun întrebări, în aşteptarea unor răspunsuri. Cred că sufletul cititorului, iubitor de poezie, va vibra, de multe ori existenţa fiecăruia putându-se regăsi într-un poem, într-o strofă, într-un vers, într-un singur cuvânt.

Fiecare poet are glasul său propriu şi experienţa sa poetică, numai că există un scris „de însăilare” şi unul „de excavare”, pe care cititorul îl simte parcurgând poemele unui scriitor. Poezia nu poate dispărea nici în aceste vremuri apoetice!

Un scriitor afirma că datorită poeţilor pământul nu va muri. Să auzim aşa-dar glasul celei ce vorbeşte în această carte, să înţelegem tristeţile şi bucuriile, iar când răsfoim ultimele pagini şi cartea se închide ca petalele unei flori, să-i simţim parfumul. Să închidem şi să visăm… În acea clipă dragostea cărţii va lua sfârşit, dar amintirea ei o putem păstra mult timp, uneori chiar o viaţă întreagă.

 Autoarea  

 * * *

 Răvaşe pe-un petec de suflet –
Vavila Popovici, „Scrisori de departe”

Sunt câţiva ani buni de când, în multe dintre publicaţiile online sau pe hârtie din diaspora citesc cu mare plăcere texte scrise cu eleganţă şi dăruire de către doamna Vavila Popovici şi mărturisesc că dintotdeauna am bănuit că în spatele cuvintelor Domniei Sale se ascunde un suflet ales, sensibil şi dăruit din plin cu har. Şi iată că nu m-am înşelat, pentru că de curând am avut plăcerea să lecturez volumul antologic de poezie apărut sub semnătura sa şi intitulat „Scrisori de departe”, realmente, o delectare pentru suflet şi minte! Nu demult am mai afirmat şi iată-mă repetând, nu sunt critic literar, nici literat cu acte în regulă, dar, citind o carte care te bucură şi-ţi conferă o stare de bine, de confort sufletesc şi mental, poate simţi nevoia, în calitate de cititor şi iubitor al cuvântului, să aşterni propriile-ţi păreri şi să reliefezi, uneori, anumite puncte de convergenţă între tine, ca cititor şi trăirile autorului. Acest lucru l-am simţit şi eu după lecturarea volumului doamnei Popovici, care, deşi vieţuieşte de ani buni într-un stat de pe continentul american nu a uitat să „grăiască” româneşte şi nici să transmită un cumul de sentimente şi gânduri într-o aşternere poetică plină de sensibilitate şi sensuri. Dulcele pământ al Bucovinei de nord a lăsat parte din trăinicia şi bogăţia lui de frumos în spiritul inginerului chimist de altădată (iată un prim punct comun, ce-o fi având chimiştii ca noi cu poezia?…), aşezându-se în profunzime în creaţia poetei de azi sau poate chiar dintotdeauna, doamna Vavila Popovici. Nu mă sfiesc a o numi „poetă dintotdeauna” pentru că ceea ce sufletul ei creează, nu denotă altceva decât un filon de lumină, sensibil dobândit de cum a poposit în  vremelnicia a ceva ce poartă atâtea sensuri şi se numeşte, simplu, viaţă de pământean!

În accepţiunea Vavilei Popovici poezia este sublimul atins de trăirea individului prin cuvânt, un modus vivendi asemuit cu vârfurile perfecţiunii în arte: „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare. / E melodia cântată / pe strunele viorii Stradivarius. / E culoarea și lumina / dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmoră de Carara / dăltuită de Michelangelo./ E o piruetă a Anei Pavlova.” (Poesis) Câtă dreptate aveţi, distinsă doamnă Vavila! Subscriu, fără absolut nici o umbră de  ezitare.

 Poemele adunate în acest volum nu sunt degeaba numite „Scrisori de departe”… Poeta este într-un dialog continuu cu fiinţele dragi şi nu numai, dialogul său curge într-o efervescenţă unică a trăirilor cu Dumnezeu însuşi. Fiorul ce le străbate porneşte din sufletul nobil al autoarei, purtător al atâtor sublime virtuţi, începând cu cea dintâi iubire, care „[…] e niciodată moartă./ E cea dintâi vioară dintr-un concert de îngeri”. (Iubirea cea dintâi) Iubirii îi sunt închinate adevărate imnuri şi ea se perpetuă de-a lungul întregului volum în nenumărate ipostaze: iubirea enigmatică, aflată sub semnul întrebării (Aş vrea să ştiu..), iubirea scăldată în lumină (Lumini şi frunze), iubirea dăinuind peste timp (Mă voi ruga) şi-atâtea alte stări generate de nobila trăire… Flori albe şi roşii, ce sugestivă Poveste de iubire,  pe care bărbatul iubit le dăruieşte, chiar atunci când … „Odată am murit visând că dormeam / şi el, bărbatul iubit / îmi aducea flori albe şi roşii. / Şi astăzi continui să mor, / visând la bărbatul iubit / care-mi aducea flori albe şi roşii.”… Subtilă filosofare pe tema iubirii…

Nici cel mai cumplit sentiment, acela al însingurării, nu trece neîncondeiat de autoare într-o strângere metaforică de excepţie pliată pe sufletul său sensibil: „Pat de frunze reci […] crengi de măsurat tristeţi, / singurătate […]Un ţipăt sălbatec trezeşte pădurea./ Înfricoşatu-mi trup tresare. / Iau inima în mâini şi-o rog să nu mai bată. / O aripă de vânt răscoleşte patul de frunze. / Urmele dispar, pădurea devine rece, neprimitoare. / Încep s-alerg.”…Fireşte, alergarea poetei nu este altceva decât…Fuga de singurătate, o stare existenţială care i-a fost, nu o dată motiv de contemplare dar şi de îngrijorare: „Aceleași ploi atârnate de crengi, / aceiași porumbei odihnind crengile, /aceeași inimă abandonată, / aceeași singurătate care macină. / Și ziua aceasta, în care tu trecătorule, / m-ai privit straniu. / Speriată am început să-mi pun întrebări / privind existența mea. /Aceleași ploi,  /aceiași porumbei, / aceeași inimă, / aceeași singurătate.” (Contemplaţie)

Seria scrisorilor continuă, tematica alunecând uşor şi înspre alte sfere, profunde meditaţii asupra sensului vieţii: „Trupul ne este o piatră – povară, / Trupul ne este o piatră – comoară. / Şi povara din povara lumii / n-o desluşesc / şi comoara din comoara lumii / n-o definesc. / Aruncată-n apa vieţii, / când undele gândului cresc, / sunt cerc din cerc / crescut în marea unduire / şi nu cunosc impulsul / dat pietrei aruncate.” (A fi), apoi a propriei existenţe: „Dacă aş fi fost un arbore iubit şi îngrijit… / Dacă aş fi fost un arbore despletindu-mi părul / în fiecare primăvară, / împodobindu-mă cu flori albe… / Dacă aş fi fost un arbore mângâiat de vânt / şi binecuvântat de razele de soare, / vizitat de păsări albe şi lumea zicând: / Ce drept a crescut acest arbore / şi ce fericit este! / Dacă aş fi fost un arbore… / Dar n-a fost să fiu un arbore!” (Dacă aş fi fost…) – poeme pe cât de scurte, pe-atâta de concentrate şi bogate în trăiri şi sensuri. Neastâmpărul sufletului de poet în încercarea de a-i desluşi provenienţa este relevat într-o scrisorică adresată mamei, simplu şi concis, printr-o întrebare retorică: “Spune-mi mamă, când mă purtai în pântec / dansai, cântai, mamă? / Toţi Heruvimii şi Serafimii / cântau în rugăciunile tale! / De unde altfel / mi s-ar fi tras acest neastâmpăr, / acest dor de strigăt de libertate?” (Spune-mi mamă!) Amintirile, tematică des regăsită în poezia doamnei Vavila Popovici, surprind ipostaze şi momente care au amprentat puternic memoria autoarei, fiecare în parte şi toate deopotrivă evidenţiind prin sintagme cu mare grijă alese, frământările nobilului său suflet: „[…] te-ai îndrăgostit / şi-ai trădat statornicia / prin zbor. / Ce ai să faci / cu atâta libertate? / Mi-e dor de aripile tale!” (Mi-e dor de aripile tale) sau “Caut amintirea / şi tremurul tăcerilor pline. / De mult pe o inimă mută / mai suflă un vânt de la tine. / Iubite, pe vremuri urcai / ca aripa întinsă de vânt / în larg şi sfânt orizont / de vise şi vise, de cânt… / Astăzi, când pare că ieri, / zadarnic ardea ce s-a stins, / mai caut un sens, o, mai caut, / de-acelaşi elan sunt cuprins’. / Caut amintirea!” (Caut amintirea)

Ca orice fiinţă abandonată de Creator în braţele-ramuri ale nemărginirii dragostei de frumos, de linişte şi de bine poeta-şi doreşte întregirea… sub superba ploaie a florilor de tei: „Miros de tei în oraş,/ e timpul teilor, iubite! / Soarele-a apus demult / şi suntem încă vii. / Răcoare şi parfum. / Vino să asediem oraşul! / De teamă teii / vor scutura blând florile / peste umerii noştri. / Iubitul meu, / o ploaie de tei visez / cât timp / mai suntem încă vii!”(E timpul teilor).

Şi seria „scrisorilor” ce vin de departe continuă şi în alte planuri, toate purtătoare de sensuri fine şi distincte, dar mai ales în planul profund al propriei existenţe: „Încet – încet am pierdut / acea blândă linearitate, / luând înfăţişarea unui cactus, / de care se agaţă orice fir de praf. / Mi-am complicat existenţa, / dar am câştigat / noi raze de lumină, / turnate-n unghiuri noi ale fiinţei.” (Compensaţie) sau:„Sus, un cer îndepărtat, / albastru. / Sub mine, un astru. / În mine, universul reflectat. / Infinitul? / Mister plin de mistere. / Moartea – printre ere. / În mine, infinitul reflectat.” (În mine)

Ceea ce mi s-a părut extraordinar în poezia doamnei Popovici este cuprinderea şi redarea la modul superlativ a sentimentului celui mai pur, iubirea faţă de însuşi Dumnezeu, cu care poeta măiestreşte dialoguri sublime în nenumărate poeme… Peste mentalul orânduit cu precizia matematică a pragmaticului se aşează meditaţia filosofică profundă a sufletului sensibil al autoarei: „Dumnezeu a făcut lumina, / lumina se naște din foc / iar focul naște scânteia; / ea este ideea / și ideea este Dumnezeu. / Cercul se închide.” (Cercul) când timpul se scurge în nelimitarea lui după un algoritm al Divinului: „Dacă un lucru nu este, / unu este încă şi cu el toată lumea”, / Dumnezeul inimii mele! / „Minus doi a b de înmulţit cu trei a”, / Dumnezeule algebric, / Unu-le care ai pus în mişcare orologiul cosmic / ce bate secunda pentru univers, / ca timpul să curgă într-un singur sens! / Ţi-a plăcut atât de mult ordinea, Doamne? / Ai cunoscut vreodată regretul?”(Demiurgos)

Antologicul corolar al trăirilor poetei – faţă de care, mărturisesc cu sinceritate, nu pot să-mi exprim decât admiraţia făcând o plecăciune în genunchii cuvântului scris din inimă – se întinde pe 250 de pagini, adevărată ofrandă de suflet cu tot atâtea nestemate de gânduri alese, cernute de vreme şi vremuri şi răsfirate în toate sferele realităţii şi simţirii umane, în acelaşi timp. Şi ca frumuseţea cuvântului să contureze şi mai fidel sufletul neasemuit al poetei şi să se aştearnă deplin peste sufletul cititorului, poemul de încheiere reprezintă parafa sub care semnează atât de profunda şi eleganta doamnă a cuvântului, Vavila Popovici: „El – umbra care-mi vorbește, / El – Îngerul trecând cu aripile-ntinse / peste cuvintele scrise, / peste viața cu întâmplări fericite-nefericite, / peste așteptările învățate, / peste visele irosite… / Doamne, lasă ușa deschisă Îngerului!” (Rugă pentru înger)

Câte alte astfel de poeme nu se găsesc între minunatele “Scrisori de departe”, un volum care, pe măsură ce îl parcurgi te stârneşte şi nicidecum nu te poţi desprinde de el! Eu îmi dădusem răgaz de câteva zile pentru a-i desluşi tainele, dar o zi întreagă nu am făcut altceva decât, iată, să devin “poştaşul” care le aduce cu sfială şi deosebită admiraţie pentru mâna care le-a scris, în faţa iubitorilor de frumos şi mai ales de poezie. Dacă nu îmi daţi dreptate, vă rog să accesaţi website: www.vavilapopovici.com şi vă veţi convinge singuri!

 Georgeta Resteman
Limassol, Cipru
3 septembrie 2012  

 * * *

Prin toate cărţile pe care scriitoarea Vavila Popovici le-a dăruit, cu generoasă dragoste, publicului cititor (din România, iar acum şi din America), răzbate, uneori avântat, alteori molcom, fiorul iubirii. Este izvorul de apă vie al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, care dă operei scriitoarei fior şi durabilitate, valoare morală şi artistică. Este dovada unei structuri umane creatoare de profunzime şi altitudine, deopotrivă raţională şi sentimentală, sensibilitatea feminină ridicându-se deasupra înţelesului uzual al acestei formulări, deseori controversată. Iubirea autoarei depăşeşte limitele unui simplu sentiment, fie el şi puternic, şi statornic, şi unic; ea este o stare – raţională ţi emotivă – un univers mult mai complex şi mult mai bogat în sensuri şi în conţinut. Fapt dovedit nu doar de „Iubirea cea dintâi”, cu care se deschide volumul de poeme „Scrisori de departe” (Made in the USA, Charleston SC, 08 June 2010):

 „Iubirea cea dintâi e niciodată moartă,
 deşi-i din spumă pură de valuri risipite.
 Trăieşte în adâncuri de mare-ntunecată,
 cu forţe neştiute, calme şi-adormite.
 Iubirea cea dintâi e niciodată moartă.
E cea dintâi vioară dintr-un concert de îngeri”.

În cazul scriitoarei Vavila Popovici, dragostea, ca stare de spirit dominantă, poate fi asemuită cu un izvor fără de istov ce se ramifică în mai multe pârâiaşe. Sau unui arbore cu o coroană bogată şi viguroasă. Dragoste faţă de omul de lângă ea, faţă de copilărie şi locurile natale, faţă de părinţi şi de toţi cei ce i-au fost alături şi i-au vegheat creşterea, faţă de Divinitate, faţă de marea carte a Istoriei neamului, faţă de natură, faţă de tot ce i-a oferit viaţa frumos şi binefăcător, faţă de toate cele bune ale lumii, pe care poeta le vede cu ochi lucid şi le judecă cu gând drept. Rememorând, ea îşi aminteşte că „un bărbat îmi aducea flori”, strigându-i apoi: „Vino să vezi visul din vis”, regretând mai pe urmă: „Dacă aş fi fost un arbore…”, dar „speriată am început să-mi pun întrebări”, la unele găsind şi răspunsuri: „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare”, „E o melodie cântată / pe strunele viorii Stradivarius. / E culoarea şi lumina dintr-un tablou al lui Rembrandt. / E marmură de Carrara / dăltuită de Michelangelo. / E o piruetă a Anei Pavlova.” De unde se poate deduce că dragostea scriitoarei pentru Poezie este, ea însăşi, un univers, un spaţiu în care încap toate minunile pământului. Dar, şi din acest volum se bine-înţelege că dragostea nu este întotdeauna doar un tărâm al fericirii. Nu numai pierderea omului iubit produce durere şi ne-mângâiere. Sensibilitatea deosebită, precum şi luciditatea particulară fiinţelor puternice au netezit calea dreptei judecăţi şi a împăcării cu un destin zbuciumat, în care – vrând-nevrând – au încăput toate cele ale unei lumi încâlcite şi pline de tot soiul de cumpene şi praguri: „Uneori efluxuri de dragoste / spre semeni revărsate, / alteori refluxuri dureroase-şi fac loc / în mine”. „O, anii mei risipiţi / ca nişte frunze de plop! / Iubirile mele / prefăcute în versuri poeme!” La drept vorbind, aceasta este mare victorie a poetei, obţinută în lupa ei cu viaţa, cu bucuriile şi cu tristeţile iubirii: prefacerea înfrângerilor în biruinţe, folosind cu iscusinţă armamentul din dotarea artei poetice. Supravieţuire prin Poezie.

Cu toate că respiră multă delicateţe, muzicalitate şi implicare sufletească, versurile din acest volum nu reuşesc – nici nu-şi propun – să tăinuiască dramatismul pe care starea de iubire îl cunoaşte, frământările lăuntrice răzbătând prin ferestrele larg deschise ale sufletului cald şi ocrotitor. Vavila Popovici găseşte resurse şi căi de evitare a două mari primejdii: căderea în pesimism sau urcuşul în idilism. Dreapta cumpănă împlineşte portretul unui creator matur în gândire şi în exprimare. Cu atent supravegheată înţelegere, ea îşi preface trăirile în păsări cu aripi ne-căzătoare. Ea este un împătimit semănător de dragoste: „Ce faci cu-atâta iubire? / M-ai întrebat într-o zi./ O semăn, ţi-am răspuns, / ţinând pumnii strânşi. / O semăn, privesc cum răsare / şi-apoi mângâi răsăriţii / cu palmele deschide, / din care îmi cad încă seminţe.”

La un moment dat, Vavila Popovici mărturiseşte: „Îmi trăiesc viaţa printre fantasmele îndoielii: / Poate-a fost un vis? / O candelă în viaţa mea să fi fost? / Muţenia vieţii mă exasperează!” Într-un alt poem, ea continuă cu nedumeririle, care vizează în sens filosofic noimele şi esenţa existenţei: „Mă-ntreb, iartă-mă Doamne, / la ce atâta trudă pentru a înţelege / atât de puţin?” Pentru ca , mai pe urmă, să dezvăluie (e drept, voalat) taina – ca zbatere şi aspiraţie – pe care nu şi-o poate reprima: „Niciodată nu vei putea spune / câte vise ai înălţat, / câte gânduri ai înnodat, / cum au ţâşnit cuvintele, / cum le-ai aşezat în caiete, / pagină cu pagină, noapte de noapte. / O, munca asta de nimeni ştiută, / necunoscută nicicând!” Este strigătul surdinizat al creatorului – el însuşi uimit în faţa propriului efort de metamorfozare a unor realităţi în fior poetic, dar şi speriat faţă de destinul operei sale. E semnul conştientizării demersului personal, care capătă valenţe cu amplitudini pe care doar cititorul le poate comensura. Autoarea îşi asumă efectele vânturilor şi valurilor, fără de care arta ar avea o existenţă nevoiaşă. Încă o dată, sentimentul iubirii le biruie pe toate celelalte.

 Vasile Filip
Iași, 18 ian. 2013    

 * * *

 Gânduri despre volumul ,,Scrisori de departe”,
semnat de distinsa poetă Vavila Papovici, din SUA

    După ce am publicat, în revista ,,România Mare”, analiza pe care am făcut-o asupra tragicului volum ,,România în comunism”, în care Vavila Popovici prezintă ororile din temnițele României staliniste, culminând cu descrierea crimelor petrecute la închisoarea din Pitești – unde ,,pacientul Țurcanu” îi obliga pe nefericiții deținuți să se chinuie între ei -, am simțit nevoia sa consemnez câteva gânduri cu privire la volumul ,,Scrisori de departe”. Acesta ar putea avea ca ,,moto” cuvintele Apostolului Pavel: ,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”. Pe ultima copertă, Simion Bărbulescu a consemnat următoarele: ,,Sensibilitatea autoarei este, cu precădere, nostalgică, poeta încadrându-se într-un postmodernism de factură romantică. În definitiv, concepția sa de viață (weltanschauung) urmărește îmbinarea armonioasă dintre sacru și profan, într-o sinteză care o singularizează în contextul contemporaneității…”.

   Am selectat câteva versuri reprezentative, din ,,Iubirea cea dintâi”: „Iubirea cea dintâi nu-i niciodată moartă,/ deși-i din spumă pură de valuri risipite./ Trăiește în adâncuri de mare-ntunecată,/ cu forțe neștiute, calme și-adormite./ Iubirea cea dintâi nu-i niciodată moartă./ E cea dintâi vioară dintr-un concert de îngeri”. Și ,,Poveste de iubire” merită reținută: ,,Un bărbat îmi aducea flori./ Îl așteptam în, fiecare zi./ Îi auzeam pașii, și el îmi aducea/ flori albe și roșii./ Odată, am murit visând că dormeam/ și el, bărbatul iubit/ îmi aducea flori albe și roșii./ Și astăzi continui să mor ,/ visând la bărbatul iubit,/ care-mi aducea flori albe și roșii”.

   Expun și poemul ,,Nori deasupra orașului Toledo”: ,,Privesc îndelung tabloul, trăirea cerului/ și-mi pare că norii-ncep să ia înfățișarea unor chipuri schimbătoare,/ izgonite de furia vântului,/ pe cerul albastru-fumuriu,/ fulgerând și tunând, desenând continente./ Furtună dezlănțuită în orașul Toledo!/ Mișcarea ființelor haotice,/ nesupuse ordinii, gata oricând de luptă,/ până la autodistrugere, mă tulbură./ Mi-i imaginez pentru o clipă,/ dătători de benefice energii:/ albi, luminați de soare, strălucitori,/ moi și calzi, precum sânii rotunzi ai femeii,/ și turlele pământului dorind apropierea:/ Dragostea dintre cer și pământ!/ Eternitatea clipelor curge …/ Norii lui El Greco rămân nemișcați,/ amenințători, dominatori,/ deasupra orașului Toledo,/ umilind pământul, prevestind furtuna, haosul”.

   Nu am cum să uit ziua când poetul Nichita Stănescu mi-a spus, mai mult melodiind decât recitind: ,,Muzica și poezia s-au născut împreună/ Și s-au despărțit ca să se reîntâlnească”. Și în poemele Vavilei Popovici muzicalitatea cuvintelor s-a îngemănat cu muzicalitatea imaginilor poetice, amintindu-mi de înfrățirea stelelor, pe bolta cerească, într-o noapte de august, care, prin seninătatea ei, anunță dimineața, când ,,roua e sudoarea privighetorilor, ce s-au ostenit, toată noaptea, cântând” – după cum scria Lucian Blaga.

   Ca muzician, nu pot să nu sesizez corespondențele spirituale dintre poetica lui Alphonse de Lamartine, Heinrich Heine, Aleksandr Pușkin sau Federico Garcia Lorca și melosul lui Charles Gounod, Robert Schumann, Ceaikovski, ori  eufoniile nocturne ale lui Manuel De Falla.

   Din poemele Vavilei Popovici se înțelege că, pentru aceasta, credința în Dumnezeu, iubirea, în acord cu preceptele christice, și munca, desfășurată în ritm alert, semnifică o binecuvântare. În acest climat, de o grandoare hieratică și austeră, menționez poemul ,,Rugăciune”: ,,Cu Tine, Doamne, vorbesc în fiecare zi!/ Tu, Doamne, îi afli pe cei ce Te caută!/ Numai Tu le cunoști adâncul sufletelor!/ Șerpuitoare ocolișuri am străbătut în viață,/ și ce puteri mi-ai dat, să întrevăd lumina!/ Ție, cu umilință, astăzi, Îți cer:/ Întărește-mi trupul, luminează-mi sufletul/ apără-mă, Doamne, de întunecare,/ fă-mă bună, răbdătoare, iertătoare/ A Ta Cale luminată, ajută-mă s-o pot vedea,/  redă-mi tăria, înțelepciunea de a o urma./ Ascultă-mi, Doamne, rugăciunea!/ Căci numai Tu îi afli pe cei ce Te caută!/ Numai Tu le cunoști adâncul sufletelor!/ Scaldă-mi inima în oceanul iubirii Tale/ și mă-nvrednicește în tot ce fac și spun/, cu har, cu iubire, cu tot ce este-n lume/ mai frumos, mai curat, mai bun./ Ascultă-mi, Doamne, rugăciunea !”

   Sper ca, într-o zi, când voi da în ,,mintea florilor”, într-o primăvară, când îmi atrag atenția distincția magnoliei și expresia feciorelnică a liliacului alb, să pot transpune în liedurile mele versurile poetei Vavila Popovici, pentru care, la fel ca  și pentru Rainer Maria Rilke: „Muzica este respirația statuilor, poate liniștea tablourilor. Tu, cuvânt, acolo unde cuvintele sfârșesc, timp așezat vertical, pe direcția inimilor ce pier”.

   Vavila Popovici, acum, la bătrânețe, când nu mai am viitor, ci doar trecut, opera dumneavoastră îmi apare ca ,,o lavandă sonoră”.

 DORU POPOVICI – București, 28 februarie 2014

 * * *

Order now from Amazon:
https://www.amazon.com/dp/1452891176

* * *