Poemele iubirii – volum antologic de poezii, publicat în SUA, 2011.

(Faceți click pe copertă pentru a comanda volumul)

 

Cartea reprezintă cel de-al doilea volum – alături de „Scrisori de departe” – al antologiei complete de poezie a autoarei.

 * * *

 Poemele iubirii, de Vavila Popovici

Aflată de ceva vreme la fiicele sale, peste Ocean, poeta Vavila Popovici, născută într-o zi istorică de 24 ianuarie 1935, în localitatea Noua Suliță, județul Hotin, Bucovina de Nord, își toarce în continuare cu sârg firul destinului poetic, scriitoricesc, trimițând din depărtări albastre încă un volum, 490 de pagini (al 23-lea din bogata sa bibliografie), frumos intitulat „Poemele iubirii“. Tipărit în toamna aceasta la Charleston SC, SUA, așa cum mărturisește însăși autoarea într-un foarte scurt cuvânt introductiv, „poemele se adaugă celor din cartea «Scrisori de departe», împreună alcătuind «Poema» vieții mele de până acum“.
Cititorii vor găsi în paginile acestei cărți o lirică meditativ – reflexivă, sentimente care au frământat-o pe poetă și care au determinat-o să-și pună uneori întrebări și să caute răspunsuri. A scrie sau a citi poezie ține de prospețimea spiritului și nici într-un caz de vârstă.

Volumul este structurat pe mai multe capitole mari: „Culorile vremurilor“, „Cântările anotimpurilor“, „Reverberate gânduri“, „Remember“, „Rugile noastre“, „Părinți și copii“, „Locuri“.

Dintre sutele de poeme ale volumului citez câteva texte spre edificare: „Cândva ne spălam cu adevăr și iubire/ Dumnezeiască trăire!/ Azi ne scăldăm în rațiunea omului-rege,/ Pe noi înșine nu ne putem înțelege.“ („Paradox“); sau: „Nu vom putea uita decembrie optzeci și nouă/ Nu!  Nu vom uita acele nopți nedormite,/ Cu privirile în televizor ațintite!“ („22 decembrie ‘89“); sau: „Lupi hulpavi se plimbă pe trotuare/ în haine de sărbătoare./ Pe tarabe cărți, reviste viu colorate; cu femei goale apetisante./ Firme noi scrise cu litere sofisticate,/ cuvinte-mprumutate;/ în vitrine o mie și una de lucruri amestecate.“ („Tranziția în oraș“); sau: „Țâșnesc din nou sevele pământului/ Miroase a început de anotimp./ Un murmur vine din adâncuri,/ o lumină caldă, tremurătoare – din ceruri.“ („Început de anotimp“); sau: „Mă îmbrac în aerul cald al zilei,/ trag Speranța din cuier/ și-o iau cu mine la plimbare.“ („O, tempora!“). Tonice gânduri. După cum foarte inspirat constata prefățătorul volumului de versuri al Vavilei Popovici „Singurătatea clipelor târzii“, 2008, poeta „zboară cu aripi ne – căzătoare, rostul acestor zboruri fiind cărțile sale. Iar cărțile sale devin bunuri menite să-l îmbucure pe cititor. Să-l mângâie și să-l înalțe spiritualicește“

 Vasile GHIȚESCU

 Câteva poezii din acest volum:

Iubitul meu
Somnul mi-l tulburi cu imagini de vis,
alteori îmi trimiţi dorul de scris.
Cuvintele se transformă în lacrimi,
mintea fuge spre-ntinsele patimi
Sunt singură cu propria-mi viaţă,
în greul drum, cu schimbata-i faţă.
Ştiu, sufletu-ți spune că toate-s deșarte,
o, Doamne, ce-ntunecat abis ne desparte!
Şi totuşi dragostea vine,
nu ştiu, din pământ sau pe ape
şi gândul incert pe care-l văd rătăcind,
frânghie de mătase-mi pare
de care-aş dori să mă prind.
Iubitul meu,
uneori îmi trimiţi dorul de scris,
alteori somnul mi-l tulburi
cu imagini de vis…

Pentru tine
Pentru tine furam strălucirea din stele,
să pot da luciri veșnice
privirilor tale îndrăgostite.
Pentru tine furam raze din soare
să-ți încălzesc trupul,
să-l învelesc în cuvinte de aur.
Pentru tine inventam un ceas
să bată doar secundele bucuriilor noastre.
Gândurile înălțătoare ne erau,
sufletele în brațele iubirii se legănau…
Cât de departe, pe-atunci,
erau încercările morții!

De dorul tău
Luam pietre
din locurile pe care le colindam,
din stâncile care-n fața noastră se zdrobeau,
să putem reface, mai târziu,
momentele-amintirii, ale iubirii…
„Pietrele iubesc trecutul,
stâncile știu cum și când să se sfărâme,
ele nu mor, ci nasc într-una pietre;
și pietrele cresc în tihnă până ajung din nou stânci…”
Ce frumoase povești îmi spuneai!
Acum, amintirile sunt doar ale mele!
Iubirea este doar a mea, nu și a pietrelor!
Dar, my lord, știi că pietrele mai și înnebunesc
când se rostogolesc din vârf de munte
și nimeni nu le poate opri?
De dorul tău, tot așteptându-te,
nu pot și eu înnebuni-ntr-o zi?

Păsări flămânde
Pasărea își rotește aripile
pe cerul albastru.
Când și-a frânt zborul,
înspăimântată,
se-adăpostește între crengile unui copac.
Când copacul își pierde frunzele,
descoperită,
mica pasăre devine pradă.
Păsări flămânde, lacome, stând la pândă,
vin cu aripi întinse, silențioase…
Dacă pasărea din copac se va prăbuși,
nici pradă nu va mai putea fi.

O Tempora!
Mă-mbrac în aerul cald al zilei,
trag speranţa din cuier
şi-o iau cu mine la plimbare.
Uneori mi-e dor de absenţa lumii;
indiscreţia ei îmi dă fiori, mă istoveşte.
Sufletul se deschide doar pentru tine.
O, chipul tău, astăzi, aproape uitat,
mult mai mult imaginat!
Mă-ntorc, pun speranța la loc,
apăs un buton numai de mine ştiut.
Te-am pierdut! Plângeam, strigam,
cu braţe-ntinse spre tine alergam,
dar între noi, distanța devenea infinită.
Templul iubirii se dărâma…
O, tempora, o, tempora!

* * *

Order now from Amazon:
https://www.amazon.com/dp/1466388803

* * *