Suspine strigate – volum de poezii, publicat 2005, Romania.

 Notă: În paginile acestui volum, poeziile sunt prezentate și în traducere engleză. 

Poezia este mărgăritarul pe care îl dai celor ce știu să-l aprecieze, se spune că cea scrisă de femei are un anumit parfum, iar cea prezentată de doamna Vavila Popovici are în acest volum parfumul Caprifoiului sau al Mâinii Maicii Domnului (Chevre feuille).Ca orice act de cultura poezia are nu nu numai rolul de a te delecta, ci si de a te educa – educare – în Latina stramoseasca înseamna a scoate în afara, a conduce în afara din launtrul mintii, din inconstient spre constient, pentru ca mostenim întelepciunea reiesita din experienta stramosilor, fara ca noi sa fi avut personal acea experienta (Jung).

In fiecare om exista o forta originata, în afara constiintei umane care nutreste dezvoltarea spirituala si ea a fost recunoscuta de religie dându-i numele de GRATIE. Poetii au aceasta gratie si trebuie sa-i acceptam cu toate surprizele, pentru ca ea depaseste obisnuitul… Doamna Vavila Popovici îsi dezvaluie aceasta gratie printr-o comunicare aparte si din poezia dânsei reiese ce spunea Franklin: «lucrurile care dor instruiesc». Poeta îsi deschide în acest volum, precum un evantai, dorurile, se confeseaza, dar disciplina, acceptarea responsabilitatii, devotiunea pentru adevar si echilibru, le transforma în iubire. Autoarea a stiut sa-si subordoneze centrii emotionali, celor ai judecatii, care au reglat vointa în scopul de a extinde binele, dragostea, iubirea spre cresterea spirituala proprie. Iubirea este efort, ea se demonstreaza si exista în masura faptelor.

Tulbura acest volum si în sensul ca doamna Vavila Popovici parca ar vrea sa încheie, sa se desparta de toti, împacata ca si-a marturisit crezul, primele si ultimele sperante, celor dragi, apropiati sau celor care i-ar fi putut fi alaturi.

Este o ultima strigare, poate un strigat de ajutor pentru a nu claca în singuratatea în care fara voie s-a închis, fiindca traim într-un mediu putred si ca sa nu te prabusesti, sa nu fii strivit de necinste, murdarie, trebuie sa te retragi. Minciuna si violenta sunt la mare pret. Autoarea traieste unul din momentele sale critice, ce-i trezeste mai mult ca oricând senzatia ca a fi viu înseamna, indiferent de vârsta biologica, nevoia de prietenie, de iubire, de mângâiere, de multa întelegere. Acesta-i tiparul genezei noastre si de aceea nimeni nu are dreptul sa judece dupa legile omenesti. Dumnezeu a lasat sa curga în sângele nostru totul, dupa legile sale – spirituale – si numai moartea îti ia aceste capacitati. Totul este efemer dupa cum spune poeta: «Va fi sa fie un loc / în care-ti vei înceta / zborul… / O, locul acela, / clipa aceea / va fi sa fie!»

Nu ne ramâne decât sa ne bucuram de fiecare zi, sa o binecuvântam, si sa o traim din plin. De aceea «Sa lasam timpul sa curga», dupa cum spune poeta. Numai iubirea îti da sentimentul utilitatii, al tineretii spiritului, al racordarii, al întelegerii si depasirii momentelor dificile. În toamna vietii inima e ca o pasare si cine e mai fragila ca ea?!, e ca un arbore desfrunzit, gol, pustiit, vântul îl izbeste crud, doar crengile mai cersesc disperate, înca, dreptul la viata si de aceea pentru timpul cât a mai ramas, ai fi în stare (poate reprezinta momentul, punctul crucial al starii sale sufletesti) sa-ti vinzi amintirile toate, pentru o clipa de iubire adevarata, spune poeta «Fiinta ta flamânda de iubire este» (Toamna, pag 28).Si totusi, dupa atâta zbucium, la câteva întrebari fundamentale, d-na Vavila Popovici, înca mai asteapta raspuns :Cum ne mai suporta pamântul, cerul ? Pâna când, Doamne?!Apoi libertatea – divina bautura – pe care ne-a dat-o Dumnezeu, de ce nu e consumata cu masura ? Pentru ca orice exces ne urâteste atât trupul cât si sufletul, ba mai mult ne dezumanizeaza…

Si de ce nu învatam sa ne cunoastem pas cu pas, deoarece de cum te nasti începi sa te cladesti, sa cladesti un castel sublim, iar pe parcurs te dezvelesti si te dezvelesc altii de taine, de nelinisti, ca apoi fara sa prinzi de veste, sa te cuprinda vâltoarea si sa nu stii când si unde sa te opresti, cine sa te sprijine, pe ce mal sa acostezi si daca nu este prea târziu. Viata inseamna probleme, rezolvarea lor iti declanseaza sentimente inconfundabile, dar iti provoaca intelepciunea si curajul si astfel crestem spiritual si mental. Problema este: vrem sa suspinam sau sa le rezolvam ? („Drumul catre tine insuti” de dr. M. Peck Scott)

Suspine Strigate este un frumos poem închinat nu numai sentimentului marii iubiri, al experientei prin care trecem fiecare mai mult sau mai putin dureros, dar si al dragostei si al respectului pentru parinti, copii, prieteni readusi în cliseul vietii sale, ca un ultim suspin pentru a le multumi pentru tot ce a fost si pentru tot ce ar fi putut sa fie.

Sunt suspine strigate dintr-un început si prin admirabila coperta a cartii: arborele ridicat spre cer – fiinta spiritualizata – încarcat de culorile nostalgiei dar si de irizatiile rosietice, astfel încercând în toata aceasta resemnare, înca o posibila iubire. Alaturi, pata de cer albastru cu albul sinceritatii si puritatii, – speranta – care sta treaza în coltul ei, pentru fiecare si care poate fi sageata pentru acei ce cauta zborul si «într-o zi îl vor gasi», zbor la care se înscrie însasi poeta.

Romantica prin excelenta, cu stilul sau liric caracteristic, poate fi înteleasa la toate vârstele, pentru ca: «Fiinta ta flamânda de iubire este!»

 Catrinel Popescu

 * * *

…Sunt tentat sa incep aceasta fulguratie critica cu doua aforisme ale autoarei: «Cei ce cauta zborul, / intr-o zi / il vor gasi». Si: «Poezia incotro? / Intotdeauna spre inimi / asemenea rugaciunii».Aceste versuri ma duc spre paradigma unor legaturi reflexive din filozofi – probabil iubiti de Vavila – precum C. Noica sau E. Cioran. Despre Suspine strigate – iata o sintagma inedita – poeta Vavila Popovici a vrut sa afle cine traieste in sepia timpului, observandu-se numai din sugestivele versuri in care o dialectica a semnificatiilor ce «nasc» – fraze siameze – cum ar spune Emil Manu – ceea ce ca figura de stil e superb – sau in care consonantele semantice dau sens cuvintelor mai putin uzuale.

Dezvoltand sub metafora expresionista ori sub imaginea poeziei post-moderniste – Suspine strigate, editie bilingva romana–engleza, in traducere de Vavila Popovici si Teodora Stoica – impune un stil propriu care va fixa definitiv atentia in planul liricii noastre moderne si contemporane. Iata o profesiune de credinta: «De ce scriu ? / Scriu pentru ca sunt vie, / pentru ca scrisul este al celor vii…»

Vorbind despre Suspine strigate – Doamne, ce-mi place cum suna – Vavila Popovici nu uita ca poezia este, in esenta, expresia spiritului, precum si o «meditatie despre fiinta si existenta fiintei in lume» (Eugen Simion).

 Victor Sterom

Lectura acestui nou volum pe care-l retinem sub proiector dovedeste ca Vavila Popovici continua sa astepte un raspuns satisfacator la intrebarile existentiale, vegheata tot timpul de ingeri (un volum anterior se intitula chiar Ingerul scrie poemul) care plutesc tot timpul in preajma-i…

Noul lirism intruchipat imagistic in versuri libere este – ca si in volumele anterioare – foarte aproape de trairea religioasa, iubirea fiindu-i calauza in transpunerile poetice – uneori chiar a unor adagii teologice (respectiv pauline!). In afara unor asemenea transpuneri imagistice, intalnim si in noul volum circumscrierea unor emotii si sentimente conexate iubirii, precum – de pilda – dorul: dorul de viata, dorul absentei celui indragit, dorul de parintii care nu mai sunt in viata (“luminosul dor”), dorul adanc – transpus in rugaciune, dorul de copiii de care, vremelnic, e despartita, cu un cuvant: dorul de toate acele ireversibile – insolite tempi passati, cand – insotita de bucuria clipei – ardea “pana la esente”… “vegheata de ingeri si leganata de vis”… Poeta se complace (precum Herman Hesse) intr-un insolit joc al margelelor de sticla, in a descoperi un raspuns in lumea onirica – a creatiei…

In concluzie, si in acest volum descoperim consecventa cu care poeta isi transcrie imagistic propriile trairi – cele de-acum si cele de altadata – din perspectiva sublima a unei insolite ireversibilitati generatoare de autentice emotii – la antipodul exagerarilor post-moderniste…

 Simion Barbulescu

 * * *

 Suspine strigate – Cried sighs, volumul de poeme cu numărul cincisprezece al poetei şi cel de-al doilea bilingv vede lumina tiparului la Editura “Carminis” din Piteşti. Sensibila poetă, spune prof. dr. Simion Bărbulescu, continuă linia volumelor anterioare, poemele transcriu imagistic propriile trăiri, cele de acum, cele de altădată din perspectiva sublimă a unei ireversibilităţi generatoare de autentice emoţii, dar la antipodul exagerărilor postmoderne. Cu aerul parfumat, cu şoaptele care alunecă peste fiinţe şi lucruri, cu timiditatea unică, poeta pare că nu e de pe aici, ea seamănă cu făpturile venite prin lumina lunii, făptura de umbra despre care aminteşte Rozanov, ajunsă în timpul nostru, sortită să-şi murmure poemele. Ar fi trebuit să se nască sub alte zări, în alte vremi, poate alături de surorile Brontë. O poezie calmă, luminoasă ca în pastelurile bardului de la Mirceşti, poeta desenează prin poeme jocul cu lacrima şi bucuria, realizează un ademenitor univers de acorduri poetice (“Îţi mulţumesc”, “Din nou iarnă”, “Tempi passati”), strigătul ei, petală firavă de floarea soarelui, răsună nepământean în piatra cioplită de ursitoare încă de la naştere, dar lasă sămânţa după sine pentru acelaşi destin. Dusa e iubirea ei (“Suspine strigate”, “În tinereţe”), dusă e în lumina de aur a poemelor, frânta de Domnul, de bipolaritatea cosmica a omului, bântuită de valurile nesăţioase ale anotimpurilor, de spaţiul imediatului, poate spontan, poate paradoxal, trece în spaţiul de cenuşă al trecutului, unde s-au creat şi s-au construit în chip frumos drumurile poetei, toate împreună lucrate cu mila şi cu dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu şi dragostea poetei pentru El, iată o altă citire a crezului sau prin care dă posibilitate Maicii Domnului din icoană să-şi transmită fără frontiere mesajul său de pace şi iubire (“Mama mea, măicuţa mea”). Naşterea, moartea şi renaşterea, iubirea, ca şi “Măiastra” din mituri se iubesc şi se urăsc împroşcându-se cu lumină, cu întuneric, cu lacrimi şi strigăte, cu “tremurul trupului”, cu “gânduri posomorite”, “cu gânduri zburdalnice”, cu “teamă şi singurătate”, cu “foşnet de aripi şi capricii de poet”, potrivind de la sine poeme pentru fiinţa sa de frumos, pentru cei de acum dar şi pentru drumul spinos al celor ce vin (“Cogito”, “Dorul de părinţi”, “Şi totuşi…”, “Poeţii”). Personalitatea sa este determinata de o anumită constantă a mediului său creator, de măştile bine definite pe care le poartă în jocul postmodern. Fuga poetei în sensibilitate, fuga de această conspiraţie modernă de distragere a atenţiei, care tinde să ne reducă pe toţi la o turmă de consumatori cuminţi şi docili, şocul artei contemporane, face, până la un punct, ca poezia Vavilei Popovici sa fie un gest terapeutic pentru sistemul nervos al omului contemporan suprasaturat de stimuli haotici, obişnuit cu orice formă de artă extrem de rapid asimilată. Emoţia pe care o simţim în faţa unor astfel de poeme este dată de o schimbare de perspectivă, de un salt estetic, cognitiv, perpendicular pe fluxul percepţiei noastre temporale. Timpul şi operele de arta s-au aflat întotdeauna într-o relaţie pasiv agresivă. Vavila Popovici nu s-a sfiit însă să ţină dreaptă calea, la fel ca un înţelept din Tibet să-i ţină fiinţei poetice echilibrul cu răbdare şi metaforă, dar şi cu veşnica construcţie omenească sortită trecerii şi cu multele mijloace ale sensibilităţii ei. Mai mult, eu cred ca frumuseţea acestor poeme este chiar această fulguraţie “cu aripi de fluture” scăldându-şi cuvintele în propria aură a poetei, care ne iluminează pentru o fracţiune de secunda sufletele.

 Maria-Diana Popescu

 * * *

După volumul de proză „Cartea mamei”, volum ce impresionează prin puritate şi nobleţe sentimentală dar şi prin calităţi stilistice, am avut bucuria lecturării volumului bilingv de poezie „Suspine strigate”, o pledoarie pentru tot ce înseamnă existenţa umană. Versul Vavilei Popovici deşi este liber, este un vers cald, curgător precum un izvor cu apă limpede în oglinda căreia poţi vedea imaginile şi trăirile vieţii („Suspine strigate”, „Sunt dimineţi”, „Nimic despre tine” etc.) Sensibilă, poetei nu îi scapă aproape nimic din complexitatea stărilor interioare pe care le poate simţi oricine, sau prevăzând începuturile ori sfârşiturile unor sentimente umane („Memento mori”, „Orele înserării”, „Revedere”, „Sunt mamă”, „Târziu” etc.). Vavila Popovici este clăditoare de versuri frumoase, vibrante, pline de parfumul emanat de o iubire adevărată, de credinţa în Dumnezeu, de tot ceea ce este pur şi ne înconjoară („Ce nu ne-a putut uni”, „Hoinăresc pe străzi”, „Fratele tău”, „Nimic despre tine” etc.). În acelaşi context se înscrie şi frumosul poem „Să te bucuri”, ce poate fi considerat ca o mângâiere pentru o nouă zi, o înălţătoare speranţă perpetuă, învăluită de un sincer sentiment al iubirii de sine şi de Dumnezeu. Folosind metafora, Vavila Popovici realizează superbe pasteluri în versuri, imaginându-şi magistral punctul terminus al fiecărei fiinţe (poemul „Sufletele noastre”). După citirea cărţii, revii la coperta ce înfăţişează „Toamna în pădure” a lui Nicolae Grigorescu şi rememorezi versurile suave din poemul „Toamna”: Toamnă. / Inima-i o pasăre / pe-o creangă desfrunzită, / sub un cer plumburiu / fulguit de frunze / desprinse dintr-un arbore / nepăsător. / În urmă – gol, pustietate. / Vântul izbeşte crud trunchiul copacului, / crengile-i într-un gest disperat / cerşesc îngăduinţă, dragoste, / dreptul la viaţă. / O, Doamne, a rămâne întru iubire, / a nu fi alungat… Poate de teamă de singurătate, / aş vinde acum amintirile toate, / pentru o clipă / de iubire-adevărată. Prof. dr. Simion Bărbulescu remarca printre altele în prezentarea cărţii următoarele: „Poeta descoperă în amintirea înaintaşilor, a chipurilor dragi ale părinţilor, dar şi ale celor ce urmează, acel timp senin al luminosului…strecurându-i în suflet misterul tăcerii, visul şi lumina clipelor acum ireversibile…” „Suspine strigate” cuprinde poemele vieţii redate într-un stil aparte, stil care aparţine Vavilei Popovici, o poetă sensibilă şi vizionară care îşi clădeşte versul pe adevăr şi trăiri interioare.

 Constantin Mitulescu

 * * *

 SINGURĂTATEA VINE

Singurătatea vine
odată cu căderea nopții, când
nu mai aparții cuiva.
Ești doar cu tine însuți,
singur și mai bogat
de cum ai fost întreaga zi.
Noaptea
are dialogurile ei, melodia ei,
culoarea ei,
clipele ei magice.
Emoționată ca-n fața unui Altar,
intri cu sfială
în lumea visului, a scrisului…
Pleoapele coboară discret,
buzele se zbat
ca două aripi de fluture,
Mâna-ți tremură ca o pală de vânt,
tăcerea te cuprinde-n brațele sale,
te strânge cu puterea ei magică,
apoi se rostogolește
peste sufletul tău fragil,
ca un tăvălug ușor, misterios,
scoțând din tine
daruri.

  * * *

 POEŢII

Mereu flămânzi,
însetaţi şi singuri,
poeţii,
fiinţe dominate de nelinişti,
pătrund cu-ardoare
ascunzişuri,
vă scriu poeme, cântări, blesteme.
Nefericiţi şi uneori
nici chiar prea buni,
mereu flămânzi,
însetaţi şi singuri,
poeţii
sunt fluturi aşezaţi pentru o clipă
pe floarea vieţii.
Nu izgoniţi
poeţii din cetate,
Platon a dat mâna cu Homer!

  * * *

 TE-AI ÎNTREBAT?

Te-ai întrebat vreodat’
ce simte ultima frunză
rămasă singură
într-un copac încremenit
cu crengile-i lascive?
Astăzi a nins pentru prima oară.
Din amurg s-a simţit
mirosul iernii.
Gata, mi-am zis, cu plânsul toamnei,
cu melodramele si melancoliile ei!
Fulgi albi cad din cer
ca nişte funii de mătase.
Privirea-mi colindă
singurătatea cerului,
a străzii, a copacului, a frunzei.
Rămân mută,
înfiorată
de acest început de-anotimp,
frumos, misterios,
ca orice început.
Şi totuşi mă întreb:
Ce simte această frunză
rămasă singură
într-un copac încremenit
cu crengile-i lascive?

 * * *