Mai sunt bărbați buni – volum de proză, publicat 2001, București.

Romanul la care ne referim, „Mai sunt bărbaţi buni”, relevă generos faptul că autoarea dispune de reale mijloace de investigare psihologică. Fără a ceda tentaţiei comune de a dezvolta un epic debordant, cu momente şocante, imprevizibile, Vavila Popovici reuşeşte totuşi, să realizeze o proză indubitabil captivantă. Avem mai puţin de-a face cu personaje robuste, (unele nici nu au nume), ci, mai degrabă, cu sentimente. Aceste trăiri adânci se împlinesc sau se sfărâmă în marele amfiteatru al vieţii viciat de insensibilitatea oamenilor sau de un social netrebnic. Apreciez ca o autentică reuşită faptul că relevarea mizeriei comuniste nu este abordată de pe poziţii disidente, deja prăfuite şi neasimilabile, căci evidenţiază orgoliul necenzurat al autorului sau personajelor. Autoarea alege o cale mult mai subtilă, relatând aproape sec fapte condamnabile, monstruoase, uneori absurde. Personajul central, model de sensibilitate şi conduită familială şi socială, nu recurge la o blasfemie vitriolantă, trăind, mult mai profund, drama inadaptabilităţii la o realitate dură şi vulgară. Detenţia tatălui, percheziţia securităţii, dificultăţile majore de a-şi face studii superioare, datorită dosarului… nesănătos (e vorba de Ana), precum şi alte momente în care urâţenia morală devine insuportabilă nu sunt „combătute” cu violenţa caracteristică de după 1989, ci, cum mai spuneam, prin suferinţa demnă şi comportamentul moral impecabil al personajelor care traversează dureros acea epoca a ticăloşiei. Paginile care se referă la angoasele trecerii pragului adolescenţei de către Ana mi se par fascinante; este vorba despre drama sensibilităţii, poate exacerbate, şi a purităţii care trebuie să ocupe, fatalmente, un loc în viaţă, lovindu-se dureros de colţii de oţel ai realităţii. Nefericita căsnicie a Anei nici nu putea fi altfel din moment ce avea o educaţie aleasă, cu principii morale de nezdruncinat, reliefează drama adaptării la o viaţă de familie perversă, lipsită de sinceritate şi devotament. Cu acest roman doamna Vavila Popovici inaugurează, în proza sa, analiza psihologică matură şi adâncă, având drept personaje vii sentimentele; analiza socială nu este mai prejos, subtilă şi nuanţată, reliefează tabloul dramatic, contorsionat al unei epoci cumplite…

 Aurel Gagiu
(În Oltul – Slatina, 9 iunie 2001)

 * * *

Mai sunt bărbaţi buni este „un roman al devenirii”, „al căderii în lume”, conturat în virtutea normelor şi moralei creştine. Protagonista, Ana, asupra căreia se concentrează toată acţiunea romanului, este o fiinţă de o sensibilitate aparte, îndrăgostită de tot ceea ce este frumos şi pur, crescută într-o familie unde valorile moral creştine primează (fiind fiică de preot), nevoită să se confrunte cu realităţile nu de multe ori simple ale vieţii.
Romanul este o confruntare între un mod de educaţie, de creştere şi o mentalitate, un regim (regim comunist), unde aceasta nu îşi are rostul. Cartea poate fi considerată şi o luptă (şi o reuşită, am putea adăuga) de a se păstra pe sine într-o lume în care individul şi valoarea individuală contează prea puţin.
Ca element de originalitate, am putea adăuga folosirea la fiecare început de capitol a câte unui citat din scriitorii contemporani: M. Eminescu, L. Blaga, G. Bacovia, Magda Isanos, dar şi Nae Ionescu, Emil Cioran. Aceste citate, alături de cele existente în interior, accentuează latura moralizatoare şi dă romanului un caracter livresc şi chiar erudit.
Romanul prezintă personaje puţine, dar bine conturate epic, are continuitate, „nerv”, oferind cititorului o lectură plăcută şi captivantă. Citindu-l, veţi afla răspunsul la întrebarea care ne dă bătăi de cap, mai ales nouă femeilor: „Mai sunt bărbaţi buni?”

 Luiza Petrică    

 * * *