Jurnal american – volum de proză, publicat 2008, Romania.

Mărturisesc de la bun început că, de la America ogarului cenuşiu şi Dilema Americană, n-am mai citit cu atâta plăcere o carte despre cele 50 de state unite, pe cât de admirate, pe atât de hulite. Ioan Grigorescu, autorul ultimei scrieri pomenite, menţiona că „pentru oricine, redescoperirea Americii condiţionează o… obligatorie descoperire de sine”, propoziţie care, la o viitoare ediţie, ar putea servi drept epigraf al acestui jurnal.

Într-adevăr, Vavila Popovici nu redescoperă doar America, ci se mărturiseşte şi pe sine din acel loc de pe pământ, gândul zburându-i în permanenţă acasă, la lumea de care o desparte un ocean şi un secol de civilizaţie.Nu ştiu dacă autoarea celor 17 volume de proză şi poezie a terminat Filologia sau Filozofia, Artele Plastice sau Arhitectura, dar ştiu sigur că stăpâneşte la perfecţie toate aceste patru domenii de manifestare a spiritului uman. Într-o limbă română perfectă, armonioasă, muzicală, emite judecăţi de valoare, comentează exponate celebre din marile muzee ale Americii şi face aprecieri competente asupra stilurilor arhitecturale întâlnite în cursul expediţiilor sale. Da, am spus bine expediţii, pentru că Vavila Popovici nu face o simplă excursie în State, ci întreprinde patru călătorii de aproximativ 3 luni fiecare, pentru a studia în amănunţime fenomenul american. Cartea conţine o multitudine de informaţii ce provin din diverse surse: istoria artelor, istoria religiilor, filozofie, psihologie, filozofia culturii, educaţia copilului etc.
Cine se respectă ori nu vrea să reediteze pe pielea lui celebra zicală cu boul şi vaca, înainte de a pleca într-o excursie în America, va trebui să se înarmeze cu acest ghid preţios pe care Vavila Popovici ni-l pune la îndemână cu atâta generozitate. Autoarea ne invită mai întâi în New York, oraşul luminilor şi al înălţimilor, introducându-ne în inima acestuia prin Fifth Avenue, ştiind bine că pe acest bulevard ne vor tăia respiraţia magazinele luxoase, băncile, bisericile, Centrul Rockefeller, zgârie-norii cu o sută de etaje, schimbând apoi direcţia spre Central Park, ce se întinde pe o lungime de 4 kilometri şi o lăţime de aproape un kilometru, constituind 5% din suprafaţa Manhattanului. Aici avem timp să tragem aer în piept şi să reflectăm la parcurile din România, care se topesc, de la o zi la alta, înghiţite de poftele grobiene ale îmbogăţiţilor peste noapte.
Suntem apoi plimbaţi pe celebrul bulevard Broadway, care desparte Manhattanul în două, dezvăluindu-ne alte minunăţii, între care se disting locuinţele somptuoase, dispunând de terase largi cu vegetaţie luxuriantă, case locuite de cei care îşi permit să achite preţuri exorbitante. Ne pomenim apoi pe podurile în formă circulară, suprapuse pe trei etaje cu câte două benzi de circulaţie pe acelaşi sens – la care ar trebui măcar să viseze şi primarii capitalei noastre – trecem pe lângă Statuia Libertăţii, admirăm vaporaşele de croazieră şi facem un popas la St. Patrick’s Cathedral, decorată în stil gotic, din marmură de culoare deschisă, a doua ca mărime în lume, după biserica Sfântul Petru din Roma.În săptămânile şi lunile următoare vom vizita alte zeci de biserici construite în stil gotic, renunţând complet la prejudecata că americanii ştiu să construiască doar pe verticală. Ne aflăm, la un moment dat, în faţa Operei Metropolitane, supranumită “Bijuteria oraşului, comoara naţională şi internaţională”, unde se anunţă premiera sesiunii de toamnă cu Faust de Gounod, în regia lui… Andrei Şerban. Desigur, ne încearcă sentimentul de mândrie.
Dintre numeroasele muzee din New York, ca: Muzeul Metropolitan de Artă, Muzeul de Artă Modernă, Muzeul Guggenheim, Muzeul American de Istorie Naturală şi altele, vizităm Muzeul Metropolitan de Artă, admirând capodoperele lui Brâncuşi: Pasărea în spaţiu strălucind, realizată din marmură, în 1923, Muza adormită, lucrată în bronz, sugerând visul, şi Portretul lui Nancy Cunard, poeta, prietena lui Tristan Tzara, lucrată tot în bronz. În acest muzeu avem nevoie de câteva săptămâni pentru a vedea doar o parte din cele două milioane de exponate, datând din Antichitate şi până în zilele noastre. Aici ghida noastră întreprinde adevărate tururi de forţă pentru a ne prezenta arta greacă (sculpturi în marmură, piatră, bronz, sticlă, lemn, fildeş), arta romană (sculpturi, bijuterii, giuvaere, pietre nestemate, fildeşuri, tapiserii, manuscrise), arta Renaşterii italiene, culminând cu Michelangelo, arta secolelor XVI – XIX, unde ne reţin îndelung atenţia sculpturile lui Auguste Rodin, Brâncuşi, Bourdelle şi altele. Explicaţii amănunţite şi competente primim în faţa celebrelor tablouri realizate de Goya, Ingres, Rembrandt, Boticelli, Bruegel, Durer, Leonardo Da Vinci, Tiţian, Granaci, El Greco, Velasquez, Renoir, Veronese, Degas, Tintoretto, Bonnard, Matisse, Picasso şi mulţi, mulţi alţii.

După New York, ne îndreptăm spre Stamford, un oraş cu 130.000 de suflete, a cărui arie face parte din New York Metropolitan. Un oraş cu un farmec aparte, având un aer european, cea mai înaltă clădire nedepăşind 22 etaje. Acesta, ca multe alte oraşe americane, este o aşezare pitorească implantată în mijlocul unei păduri imense care îţi oferă imagini încântătoare. Ca şi cum lucrul acesta nu ar fi suficient, prin centrul oraşului nu se circulă cu maşina. Puneţi alături infernala poluare din România şi trageţi concluzia. Luăm avionul şi ne îndreptăm spre oraşul Raleigh din statul Carolina de Nord, care se află, de fapt, în sud-estul Americii. Vizităm aici împrejurimile unde se construiesc case şi se organizează “Parada caselor”, un fel de expoziţie cu vânzare. Casele sunt ca nişte castele, cu preţuri de la trei sute de mii, la trei milioane de dolari. Mai vizităm un centru universitar dintr-un oraş aflat la distanţă de aproximativ 140 de kiklometri de capitala Carolinei de Nord, oraşul Raleigh. Aici învaţă 16.000 de studenţi, îndrumaţi de 3.000 de profesori. Fiecare student are camera lui dotată cu tot confortul. Este descris în amănunt, campusul universitar.

Îi mulţumim autoarei – ghid pentru nenumăratele satisfacţii pe care ni le-a prilejuit lectura palpitantă a cărţii sale, închidem un pic ochii pentru a rememora scenele de basm pe care le-am traversat, dar, când îi deschidem, ne trezim într-o Românie hâdă şi ştirbă care ne înfioară. Pe bună dreptate, discursul autoarei are adesea tonalitate de pamflet, arătând relele societăţii româneşti, în care valorile tradiţionale sunt înăbuşite şi anihilate.
Vavila Popovici este o prozatoare de mare vitalitate, care ştie să pună în ecuaţii tensionate noţiuni precum frumosul, adevărul, destinul, solidaritatea, toleranţa, autoperfecţionarea, pasiunea pentru munca cinstită, dragostea pentru natura etc., înfăţişându-ne o lume de vis între atâtea lumi de coşmar şi invitându-ne mereu la reflecţie.

 Mihai Merticaru

 * * *

 Fulguraţii

Omul – trup şi omul – suflet (materie şi spirit) îşi mărturiseşte experienţele înălţătoare şi binefăcătoare trăite în această existenţă, făcându-ne părtaşi cu generozitate şi transmiţându-ne – comori – din energia cu care Vavila Popovici – un Om cu sufletul deschis spre frumos, spre cunoaştere, s-a încărcat în locurile prin care au purtat-o paşii.
Scriitoarea Vavila Popovici ajunge – pentru a patra oară – în America, la cele două fete ale sale, cei doi gineri şi nepoată, în toamna anului 2007. Din primele zile vizitează New York-ul, “oraşul mulţimilor şi al înălţimilor”, comentând cele văzute, apoi făcând o vizită în Muzeul Metropolitan, de unde comentează exponate celebre, văzute prin propria sa simţire.
Vavila Popovici cunoaşte bine – misterul – captivării, având tendinţa de a releva aproape în exclusivitate ceea ce a cuprins privirea şi sufletul. Fiecare loc văzut, fiecare întâmplare asumată, participă la crearea unei lumi prin talentul şi harul acestei prozatoare care ne oferă în cele 300 de pagini ale jurnalului, imagini pline de semnificaţii. Autoarea, din dorinţa de a cunoaşte locuri şi oameni noi, de a înţelege mentalităţi şi obiceiuri diferite, ajunge să înţeleagă că peste tot, lumea e o continuă mişcare, aceeaşi şi mereu alta, peste tot se cântă, se plânge, se râde, mănâncă şi doarme, se aşteaptă, se visează şi din păcate – dar firesc – din când în când se moare.
Meditaţia contemplativă – şi de ce nu – reflexivă asupra unor inerente probleme ale vieţi cotidiene şi fenomenelor sociale, morale şi nu în ultimul rând culturale, se împleteşte fericit cu rigoarea şi cu observaţia pertinentă, pline de plasticitatea călătorului atent la culorile, contururile şi esenţa ori chintesenţa celor văzute şi trăite.
Cartea însumează şi multe fotografii, cuprinzând imagini de neuitat. Memorabile. Este scrisă într-un stil confesiv, lapidar, coerent, mărturisitor, constatativ şi parcă, dintr-o singură respirare. Dacă aş releva această bogăţie de informaţii, ar trebui să scriu sau să descriu încă o data cartea. Şi totuşi, mă rezum la câteva reflexii. Una făcută în avion: „Un zgomot interior mă face să întorc privirea. Chipuri diferite, rase diferite. Unii mai frumoşi, alţii mai urâţi. Este interesant să priveşti acest amalgam de chipuri! Dacă am fi toţi la fel, nimic nu ne-ar mai crea emoţiile sufleteşti. Diversitatea acestei lumi fizice şi spirituale ne arată că Dumnezeu a dorit să ne facă viaţa frumoasă şi interesantă. Şi-apoi, în fiecare dintre noi se află chipul Lui!” (pag.10). Alta, la terminarea unei zile: “Am văzut partea cea mai importantă a oraşului New York, unul dintre cele mai mari oraşe ale lumii, alături de Londra, Tokio şi Paris. Am văzut spaţii liniştite şi frumoase, străzi aglomerate şi zgomotoase, clădiri impunătoare strălucind în lumina soarelui şi cea a neonului, am văzut oameni calmi şi eleganţi, dar şi oameni grăbiţi şi neglijent îmbrăcaţi şi totul într-un film derulat în faţa ochilor, pe durata unei zile.” (pag.50). Sau: “Tânjesc după farmecul mai multor clipe de dragoste pentru natură, pentru poezie, pentru muzică, farmecul clipelor în care sufletul să vorbească… Aş dori totuşi să-mi întreb copiii dacă ei trăiesc astfel de clipe, dacă visează la aşa ceva, dacă mai au timp pentru vise…” (pag.165). Sau o descriere ca aceasta, în capitolul intitulat “Frumuseţe şi tăcere”: “Pe deasupra arborilor zboară păsări mici, colorate unele în maro, negru, altele galbene, roşii, albastre, îşi lărgesc şi îşi strâng aripile peste ţipetele lor care se pierd în aerul pur; acolo, în vârful copacilor se simt ele bine, acolo unde crengile se leagănă cu uşurinţă, unde aerul le poate pătrunde penajul, zburătăcindu-l… Şi aripile lor colorate fâlfâie ca nişte steguleţe, amintindu-mi de ţara mea, de care sunt acum atât de departe… Un freamăt care se transformă într-o vibraţie continuă, începe să însufleţească frunzele copacilor… Umbrele încep să se lungească, soarele se descoperă şi se acoperă pe cerul albastru.” (pag.270).

 Victor Sterom

 * * *

Însetat de latinitatea neamului românesc, Badea Cârţan trecea în veacul al nouăsprezecelea Carpaţii, urmărind drumurile europene către Apus şi ajungea la Roma, pentru a pune un pumn din pământul străbun la temelia Columnei lui Traian, pe care ostaşii daci şi romani se mai înfruntau sângeros, spre a forma poporul român. În august 2006, scriitoarea Vavila Popovici, însetată de cunoaşterea extinsă la nivel planetar, trecea Atlanticul într-o navă aeriană ultramodernă cu destinaţia New York şi ducea în Statele Unite expresia dragostei pentru pământul simbolizat de celebra Statuie a Libertăţii. Rodul celei de-a patra călătorii în SUA avea să fie cuprins, în 2007, între copertele unei cărţi de peste 300 de pagini, într-o realizare grafică excepţională, cu un număr impresionant de fotografii color de calitate, un memorial de călătorie pe care l-a numit modest Jurnal American şi l-a încredinţat editurii “Carminis” din Piteşti. “Jurnal…” întrucât autoarea urmăreşte cronologic, pe zile, itinerariul început între 9 şi 28 septembrie, între 4 şi 31 octombrie şi încheiat la 7 noiembrie, în acelaşi an.
Există o bucurie a călătoriilor şi starea aceasta a minţii şi inimii dau desfătare şi autorilor şi cititorilor, de la Mark Twain şi Dinicu Golescu, cu „Însemnare a călătoriei mele” şi de la Vasile Alecsandri, cu „O călătorie în Africa”, la scriitorul rus Evgheni Evtuşenko cu „Dulce pământ al poamelor”, în care apreciază călătoriile transfigurate în amintiri ca fiind “singura bancă în care merită să depui economiile, fiindcă banca asta nu va da faliment niciodată”. Intrând în substanţa epică a “Jurnalului American”, scriitoarea Vavila Popovici îţi explică selecţia amintirilor de călătorie: “Intrăm în memorie ca într-o pădure şi căutăm arborii care înfrumuseţează pădurea şi vrem să le spunem celorlalţi ce am găsit. Nostalgia ne cucereşte, mintea începe să cearnă, dând la iveală momentele fericite…”
Două ample capitole definesc cartea: “New York – oraşul luminilor şi al înălţimilor” şi “Opera Metropolitană şi Muzeul Metropolitan de Artă”. Partea iconografică, reproducerile foto color, clare şi selective, fac din volum un adevărat album de artă, artă arhitectonică laică ori ecleziastică şi artă plastică, de la tablouri celebre la mari sculpturi din toate timpurile istoriei omeneşti. Vechi de peste 400 de ani, oraşul New York are o populaţie imensă, cu enclave entice formate din englezi, italieni, greci, polonezi, chinezi, evrei, arabi, indieni şi alte neamuri. Romancierul Theodor Dreiser scria: “Este atât de puternic, atât de imens, atât de plin de optimism”. Este împărţit în cinci zone: Manhattan (o insulă între râurile Hudson şi East River), Staten Island, Bronx, Brooklyn şi Queens. Uluitoare privelişti pentru româncă, chiar dacă este a patra oară când le soarbe cu ochii, cu mintea şi cu sufletul. Trece peste podul Willis Avenue Bridge, traversează cartierul Harlem, cunoscut cartier al negrilor, dar civilizat, locuit de o prosperă clasă de mijloc. Urmează Manhattan, inima New Yorkului, centrul financiar al lumii întregi. Apar Empire State Building, emblema uriaşei aşezări, United Nation Headquarters, sediul Naţiunilor Unite, Statuia lui Columb şi Broadway, impunătorul boulevard. Impunătoare sunt şi Catedrala Sf. Patrick, Rockefeller Center, Madison Square Garden. Dar locul unde au fost gemenele – World Trade Center – trezeşte fiori, amintind de sângerosul 11 septembrie 2001.
Opera Metropolitană, fondată în 1880, a fost mutată în 1966 în Centrul Lincoln. Se anunţă în programul ei “Faust” de Gounod, în regia distinsului regizor român Andrei Şerban. În Muzeul Metropolitan de Artă minunile se ivesc la fiecare pas. Sculpturi în marmură, piatră, bronz, aur, argint, lemn şi fildeş. Iată “Războinicul rănit” – primul grec ce a păşit în Troia, apoi “Atena cu bufniţa”, “Împăratul Caracalla” de Bartolini, “Pieta” lui Michelangelo, executată la cei 24 de ani ai lui şi “Burghezii din Calais”, sculptura lui Rodin. Picturile fascinează şi ele: “Secerătorii” lui Pieter Bruegel, “Moartea lui Socrate” de David. “Adam şi Eva” de Durer, “Lecţia de anatomie” de Rembrandt, “Domnişoarele din Avignon” de Pablo Picasso, doar câteva alese spre exemplificare dintre zecile şi zecile tablouri văzute, admirate şi descrise cu farmec de scriitoare. Iar ca o încununare şi expresie a mândriei naţionale, “Pasărea în spaţiu”, “Muza adormită” şi “Portretul lui Nancy Cunard”, sculpturile lui Constantin Brâncuşi.

 (II)

Memorial de călătorie şi album de artă în acelaşi timp, cartea “Jurnal american”, semnată de cunoscuta scriitoare argeşeană Vavila Popovici, îşi poate îndeplini şi funcţia de ghid de orientare în turismul cultural pentru românul ce visează să cunoască minunile culturii şi civilizaţiei americane pe viu, survolând Atlanticul şi salutând cu bucurie statuia Libertăţii.
După ce şi-a umplut sufletul cu uriaşul, magnificul New York şi cu atâtea şi atâtea comori de artă universală aflate în Muzeul Metropolitan, Vavila Popovici, prezentă în mai toate reproducerile foto ale cărţii, alături de Ioana şi de Anca, fiicele sale stabilite de mulţi ani în SUA şi alături de nepoata Teodora şi de cei doi gineri, Dragoş şi Nigel, îşi lărgeşte aria amintirilor de călătorie americane şi le împărtăşeşte cititorilor în capitolele: “Oraşul Stamford”, având ca moto cuvintele lui Aristotel: “Toţi oamenii au de la natură dorinţa de a cunoaşte”; “Bisericile – legătura dintre cer şi pământ” – secvenţă de substanţă filosofică celestă -; “Împrejurimile Stamfordului”; “Pădurea – parte din natură”; “Zi de plajă la ocean”; “Seară în centrul oraşului”, cu alt moto semnificativ, din înţelepciunea lui Leonardo da Vinci: “Cu cât cunoşti mai mult, cu atât iubeşti mai mult”; “Plecarea spre Carolina de Nord”; “Zile de odihnă la Raleigh”; sub motoul din Victor Hugo: “Frumosul e tot atât de folositor ca şi utilul”; “Parada caselor”; “Altă zi de vizitare a caselor”; “Revederea unei librării”; “Clipe de comunicare”; “Hallowen”; “Colegiul Teodorei”; “Frumuseţe şi tăcere. Lacul Lynn în inima pădurii”; “Ultima seară alături de copii”; “Apropierea plecării din Statele Unite”; “Regretul plecării”; “Sosirea în ţară (My houses is my castle)”; “Pădurea Trivale din oraşul meu” şi “Ultimele gânduri legate de călătoria făcută” – capitolul din urmă al cărţii “Jurnal American”.
Parcurgi micile capitole, care la un loc fac jumătate din memorialul de călătorie, cu sentimentul viu al prezenţei alături de autoare în fiecare loc străbătut, în fiecare trăire, răspunzând solidar la orice aruncătură subiectivă de gând, la orice observaţie obiectivă.
Oraşul Stamford din statul Conneticut face parte din aria New York Metropolitan. Aici locuieşte Ioana, fiica cea mică, şi aici a fost, în cea mai mare parte a timpului petrecut in SUA, “cartierul general” al scriitoarei, punctul din care şi-a risipit energia cunoaşterii estetice. Atlanticul vine blând spre oraş, mângâind o paradisiacă plajă însorită. Populaţie amestecată, stil arhitectonic european, cu nuanţă germanică. Şi aici, muzee, teatre, operă şi multe biserici. Pe Atlantic Street, statuia impozantă a preşedintelui SUA, Abraham Lincoln, onest, curajos şi integru, asasinat de un fanatic sudist în 1865.
Comentarii pe teme religioase, citate diverse din învăţăturile biblice şi ale scriitorilor – Rousseau, Eliade. Frumoasele biserici First Congregational Church, First Presbyterian Church şi încă alte câteva sunt redate în imagini şi descrise. De asemeni, pagini de descripţie şi de reflecţii lirice asupra pădurii, observaţii ecologice. Şi alte pagini sensibile despre Moldy, căţeaua Rotweiler cu blana neagră şi lucioasă, iubitoare de muzică şi joacă, despre orele de plajă la ocean, când autoarea descifrează “limbajul soarelui, limbajul luminii, căldurii, vieţii…”
Cadrul se schimbă prin plecarea spre Carolina de Nord, alt stat al Americii. Din nou emoţii ale zborului, mici emoţii cu panorama New Yorkului văzut de sus. E aşteptată de Anca, fiica cea mare. Bucuria vieţii de tihnă în casa ei din oraşul Raleigh, muzică, multă muzică, în special Beethoven şi Bach. Dar mai mare bucurie prin sosirea de la colegiu a Teodorei, fiica Ancăi, nepoata scriitoarei, ceasuri petrecute cu ea, amintiri duioase. Restaurantul chinezesc. Colegiul Teodorei, într-un campus vast, de peste doi kilometri pătraţi, în oraşul Greenville. Observaţii asupra sistemului american de învăţământ, cu dotarea materială excepţională, cu seriozitatea studiilor. Paralele cu învăţământul precar românesc în comunism. Lacul Lynn, splendori, Bunica şi Teodora, suflete însetate de frumos şi puritate.
Şi, deodată, înapoi acasă. Şirul amintirilor de călătorie prinde viaţă în “Jurnal American”. Prozatoarea se interferează cu poeta Vavila Popovici şi ilustrează cu versuri din cărţile sale, multele sale cărţi, situaţii şi idei din itinerarul parcurs. Echilibrul său spiritual stă undeva între acolo şi aici, între marile realizări ale americanului şi speranţa de mai bine a românului. Casa noastră, modesta noastră casă, este un castel, o cetate. Sau, în engleză: “My house is my castle”.

 Ion Georgescu

 * * *

 * * *