Piticul din ceasca de cafea

 Piticul din ceașca de cafea – volum de poezii, publicat 2000, București.

Întâlnim în acest volum axul la fel de stabil al poemelor ca și în celelalte volume, suflul poetic al unei zeități ce se ascunde undeva, în adâncul trăirii.Totul este o metamorfoză poetică foarte bine pusă la punct, în sensul că se esențializează într-una și cititorul se înalță până la tensiuni lirice interioare menite să-i dezvăluie un exterior al lucrurilor altfel simțit decât până atunci.

 Elena Cruceru

 * * *

Volumul este relevant pentru importanta pe care autoarea o acorda genericului. Aparent, el ne trimite catre un univers al lucrurilor marunte, insensibile; in fond, esenta acestora determina o mare putere de rezonanta. Cine poate fi acest pitic din ceasca de cafea? Decat daimonul creatiei, care staruie in mintea si sufletul creatorului, cum marturiseste insasi poeta: “Te-ai aratat in ceasca de cafea / dimineata, / in balconul plin cu flori. / Soarele stralucea pe marginile cestii / si tu erai piticul negru / din ceasca de cafea”.
Poezia Vavilei Popovici este plina de lirism, poemele in versuri libere sunt mici ode ale bucuriei, totul exulta intr-un frenetic dans al luminii, al generozitatii…

 Constantin Mănuță

 * * *

 Manifestare poetică

Poezia Vavilei Popovici este o îndelungată selecţie, o maximă exigenţă, o adâncă cunoaştere de sine, supraeul dânsei păstrând cuvântul ca sens existenţial, ca valoare maximă. Doamna Vavila Popovici propune o variantă simplă de poezie prin care pune în valoare elementele fonice ale cuvântului, acesta fiind mai întâi adânc trăit, atent selectat în concordanţă cu sentimentele, extrapolat apoi în poezia care devine voce gravă în mintea cititorului, fiind expresia unei feminităţi mature.
Poemul Piticul din ceaşca de cafea care dă titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinţa de reînviere te duce la mitul lui Horus şi totuşi cea mai puternică realitate este cea din puterea visului, pentru ca aceasta dezvoltă, transformă, educă transcendenţa trăită, este adevăr, o ontologie care, de altfel poeta nu se poate desparţi. Citez întreg poemul:
„Te-ai arătat în ceaşca de cafea / dimineaţa, în balconul plin cu flori. / Soarele strălucea pe marginea ceştii / şi tu erai piticul negru / din ceaşca de cafea. / Am pus degetul în ceaşcă / şi piticul s-a lipit / de arătătorul mâinii. / Am stat aşa / şi am privit ceaşca de cafea, / apoi am lipit-o de buzele mele. / Vai, dragule / noaptea când trupul cere odihnă, / când gândurile amuţesc / şi pleoapele se închid, / îmi apari în vise / semn că sufletul nu cere odihnă. / Ziua citesc poveşti în ceşti / noaptea visez. / Şi uite-aşa, / te inventez chiar şi pe tine / alături, / piticul din ceaşca de cafea.”

Totul se tulbură în izvorul liric al cărţii, înţelepciunea, echilibrul, frumuseţea. Poeta îşi caută soţul pierdut, cum Orfeu o caută pe Euridice. Fiinţele dragi par sosite pe pământ pentru a ne cunoaşte şi a ne împlini astfel un destin. Efuziunile lirice surprind sufletul într-o permanentă mişcare pe verticală, iar impresia de zbor provine din consumul maxim de viaţă.
„În zilele de vară / când căldura / îmi învăluia trupul, / închideam ochii / şi mă rugam soarelui. / Din prea multă iubire / mă rugam. / În zilele de toamnă, / în lumina incendiară / priveam florile, / miroseam parfumul / şi mă rugam florilor. / Din prea multă iubire / mă rugam! / În zilele de iarnă / cu zăpezi nesfârşite / rătăceam / inventam un zeu / al purităţii / şi lui mă rugam! / În zilele de primăvară, / ascultam vântul / şi mă rugam vântului. / Din prea multă iubire mă rugam! / Toate aceste zile, numai ele vor spune ceva despre mine / şi asta numai dacă / mai au amintiri.” (Anotimp interior)

Parcurgând aceste versuri, cititorul se înalţă până la tensiuni lirice interioare, menite să-i dezvăluie un exterior al lucrurilor altfel simţit decât atunci. Versurile doamnei Vavila Popovici aşteaptă istoria poeziei româneşti, a literaturii române pentru a o dărui generaţiilor viitoare, având înalte valenţe formative, în sensul cel mai frumos şi profund al cuvântului, adică al clasicismului.

 Roxana Trăşculeasa

 * * *

 INCERTITUDINI

Aș vrea să știu
cum aștepți înserarea,
prăbușit
în fotoliul tău comod.
Aș vrea să văd
cum dispare lumina
blând,
de pe chipul tău,
cum privești cerul,
ultima rază
ce străbate printre nori,
cum ochii tăi
încărcați de lumina de peste zi
strălucesc a iubire.
Aș vrea,
o, cât de mult aș vrea să știu
dacă-n visele pleoapelor tale
mai sunt,
încă mai exist.

 * * *

 MESAJ

Sfântul Francisc
înțelegea limba fiarelor,
a păsărilor.
Noi înțelegem
frumusețea florilor,
perfecțiunea lor,
limbajul divin al tăcerii.
Și totuși florile vorbesc!
Mi-ai trimis o floare
cu miros de rouă;
am încercat să descifrez mesajul
sărutand floarea
și punând-o în păr,
lângă ureche,
să-i aud mai bine
șoaptele.

 * * *

 PITICUL DIN CEAŞCA DE CAFEA

Te-ai arătat în ceaşca de cafea
dimineaţa,
în balconul plin cu flori.
Soarele strălucea pe marginile ceştii
şi tu erai piticul negru
din ceaşca de cafea.
Am pus degetul în ceaşcă
şi piticul s-a lipit
de arătătorul mâinii.
Am stat mult aşa
privind pata de cafea…
Apoi am lipit-o de buzele mele.
Vai,dragule,
noaptea când trupul cere odihna,
când buzele amuţesc
şi pleoapele se-nchid,
îmi apari în vise,
semn că sufletul nu cere odihnă.
Ziua citesc poveşti în ceşti,
noaptea visez.
Şi uite-aşa,
te inventez, chiar şi pe tine,
alături,
piticul din ceaşca de cafea!

 * * *