Fragment din „Jurnal American” – Constantin Brâncuși în Muzeul Metropolitan de Artă, New York City.
Cu mare interes căutăm sala în care sunt expuse lucrările lui Brâncuşi şi la găsirea ei ne bucurăm ca nişte copii. Găsim trei lucrări ale lui, printre care şi Pasărea în văzduh, strălucind, înăltându-se spre cer, spre soare, realizată din marmură în 1923. Într-adevăr străluceşte ca şi cum ar fi luminată de o lumină misterioasă, de natură cosmică. Concepută fără aripi, fără pene, lucioasă, lustruită şi închisă în sine, sculptura lui Brâncuşi radiază în jurul său frumuseţe şi speranţă.
Îmi amintesc de cele aflate de la Petre Ţuţea, anume că Brâncuşi ar fi fost întrebat de cineva care a fost ideea pentru înfăptuirea Pasării Măiastra şi Brâncuşi ar fi răspuns: „Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă şi când am constatat că nu o pot afla, m-am oprit. Parcă cineva mi-ar fi dat peste mâini.“
Obsesia vieţii lui fusese taina zborului. În revista „Coloana Infinitului“ am găsit scris: „…Se tot ducea şi după aceea cu mieii, dar neputând înota, privea cerul, urmărind zborul păsărilor spre înalturi. A rămas toată viaţa cu visul de-a zbura, cu dorinţa de a afla taina zborului.“
Dacă pe Eminescu l-a urmărit din copilărie legenda luceafărului, pe Brâncuşi îl chema înaltul cerului… În fotografie a fost surprinsă, imaginea ca dintr-o poveste, a Pasării şi a Luceafărului… Şi eu mi-am imaginat-o de cum am intrat în sală…
Copiii încearcă să-mi tempereze emoţiile, neştiind că acest maestru îmi evocă amintirea locului unde mi-am petrecut o parte din copilărie, printre flori, fluturi şi dragoste… Apoi, vremea trecând, împodobind casa, tot cu fluturi, cu flori şi dragoste… Mă aşez pe o băncuţă şi recit în gând, ca pe-o rugăciune, versurile lui Eminescu, învăţate în adolescenţă, căci ceea ce înveţi atunci, nu uiţi o viaţă întreagă: „…Cobori în jos, luceafăr blând…”
Stăm mai mult timp în preajma acestor piese ale lui Brâncuşi şi ne bucurăm de faptul că ele se află aici, în acest mare muzeu, că spiritualitatea artistului este recunoscută şi preţuită.
În imediata apropiere se află Muza adormită, lucrată în bronz, sugerând visul. De data aceasta muza visează cu ochii deschişi… Interesant! Se spune că portretele lui de copii au anticipat visul muzelor adormite, dar modelul acestei muze i-a fost o baroneasă, prietenă a lui Rodin… Erau de fapt nouă muze, fiice ale lui Zeus, inspiratoare ale artelor care în mitologia romană purtau numele de Camene. Faptul că în această sculptură muza este adormită (care dintre ele?), poate sugera supliciul la care este supusă arta, fără a-şi trăda suferinţa în afară, poate chiar din mândrie, spun unii, pe suprafaţa obrazului neaflându-se nici o cută… Pentru Brâncuşi emoţia e trăită în adâncul sufletului şi nu în expresia obrazului, emoţie pe care trebuie s-o descifrezi din gestica, din dramatismul mişcării, semnul supliciului (suferinţa de natură morală) fiind exprimat prin înclinarea capului.
A treia sculptură pe care o vedem este Portretul lui Nancy Cunard lucrată tot în bronz. Văzând-o de la distanţă, rămân contrariată pentru câteva clipe: nu este cumva Negresa blondă sau Pasărea de aur – bronzul din 1933? Nu, nu! Este Nancy Cunard, o poetă pe care a întâlnit-o Brâncuşi, prietenă cu Tristan Tzara. Părul ei strâns la ceafă, nasul caraghios, înclinarea capului trupul încovoiat, totul sugerează o figură comică. Poate şi aici a fost sugerată suferinţa sufletească a poetului, reflectată în trupu-i grotesc? Totul pornind din interiorul fiinţei spre exterior…
Henry Moore, un novator al artei, vorbea despre diferenţa dintre frumuseţea expresiei şi forţa expresiei, prima plăcând simţurilor şi a doua spiritului, ori Brâncuşi tocmai asta a reuşit, transformând anticul în modern… Cu adevărat însă, simplitatea în artă nu o urmăreşti, ci „la ea ajungi fără să vrei, trecând printr-o pădure deasă, fără prea multe raze de lumină şi ieşind din acel desiş, neaşteptat, simplu, te simţi de îndată gol, înveşmântat în lumină…“
