FRAGMENT DIN ROMANUL „ULTIMA PIRUETĂ” – Vavila Popovici

(roman publicat în 2003)

   Multe zile nu am putut deschide acel caiet. L-am pus într-un sertar al biroului meu şi de câte ori treceam pe lângă birou, îmi aminteam de el, dar amânam lectura lui. În cele din urmă m-am hotărât. L-am scos din birou, am deznodat fundiţa şi din caiet au alunecat nenumărate foi, unele albe, altele îngălbenite, de diferite dimensiuni și de diferite grosimi. Probabil, mi-am zis, au fost scrise în diferite perioade ale vieţii.

Şi am început să citesc…

   Văl după văl se ridică din sufletul tău, văl după văl se rotunjesc impalpabil în aer. De câte valuri a fost acoperit sufletul tău, câte taine îngropat-au ele? De ce ţi-ai ascuns adâncimile de lumină, de aer şi de întinderi? Ţi-ai zis: totul este de nespus. Şi luat-ai clopotul din turn şi astupat-ai ferestrele, şi sub bolţi de întuneric, zidit-ai templul tău. – Emil Cioran

    Câţi oameni cunosc viaţa mea, copilăria mea, încercările şi nereuşitele mele pe care le-am ascuns până acum? M-am născut într- un sat-oraș din Basarabia. Eram singură la părinţi şi înconjurată de multă dragoste, până într-o zi, când în casă au început certurile şi nu mult după aceea, părinţii mei s-au despărţit. De ce? Poate ei au ştiut mai bine ca mine şi, oricum, eu nu trebuia să-mi judec părinţii. Se mai întâmplă ca doi soţi să nu se accepte, dar atunci ar trebui să se gândească şi la copilul sau copiii pe care i-au zămislit împreună. De cele mai multe ori nu se întâmplă aşa, fiecare îşi preţuieşte propria viaţă şi nu doreşte să o sacrifice pentru o odraslă care nu se ştie cum se va comporta în viitor şi cum va răspunde sacrificiilor materiale şi spirituale ale părinţilor. Intervine egoismul sau mai bine zis acea apărare a sinelui…

   Tata a plecat departe şi apărea uneori la grădiniță, la școală, mă lua în braţe, mă strângea la pieptul lui, mă săruta şi plângea. Eu mă înstrăinasem de el şi nu-i înţelegeam lacrimile. Mă ruga de fiecare dată să nu-l uit şi să nu-i spun nimic mamei. Nu ştiam să mint la acea vârstă, şi-i spuneam mamei, dar pe ea o lăsa rece spusele mele. După câţiva ani mama a hotărât să se recăsătorească cu un om de origine germană. Lucra într-un birou de avocatură în oraşul apropiat. Acolo l-a cunoscut mama. Bunicii au fost şi ei de acord, au spus că este bine ca mama să-şi refacă viaţa, sperând ca eu să mai am o fiinţă care să mă protejeze, să mă apere. Aveam doar zece ani, am acceptat cu greu schimbarea vieţii, mă obişnuisem numai cu mama şi poate din egoism, din lipsă de înţelegere, nu doream ca mama să acorde dragoste unei alte persoane decât fiicei sale. A trecut cam un an şi jumătate, timp în care eu încercam să mă acomodez noii vieţi, când părintii mei au hotărât să plece în Germania, în vizită la părinţii şi rudele noului soţ al mamei, de fapt  tatăl meu adoptiv, fiindcă îmi făcuse şi actele de adopţie. Era în preajma războiului. Acesta s-a declanşat imediat după plecarea lor şi graniţele au fost închise. Plângeam deseori după mama, dar speram totuşi că starea de război nu va dura mult şi o voi revedea, o voi avea din nou lângă mine. M-au lăsat la bunici. Eram obişnuită cu ei, îi iubeam şi ei ţineau la mine, eu fiind singura lor nepoată. Zilnic, minute în şir priveam prin fereastra camerei mele; toamna vântul îmi spunea poveşti, pe care le ascultam cu nostalgie, iarna viscolul mi le desena pe fereastră, iar eu încercam să le descifrez… Mergeam în continuare la şcoală, mă jucam, învăţam până când iată a apărut problema primului refugiu; sovieticii ne-au dat termenul de 24 de ore pentru evacuare. La 23 august 1939 se semnase un tratat de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi un protocol adiţional secret, cu care ocazie semnatarii celor două părţi au stabilit sferele de interese în Europa răsăriteană. Printre altele, se stipula că, în ceea ce priveşte sud-estul Europei, partea sovietică manifesta interesul vădit pentru Basarabia; partea germană îşi declara dezinteresul politic pentru aceasta regiune. În încheiere, se cerea ca acest protocol să fie păstrat de ambele părţi în cel mai deplin secret. Semnau: V. Molotov – din împuternicirea guvernului U.R.S.S. şi J. Ribbentrop – pentru guvernul Germaniei. Semnarea a fost urmată de un mare banchet. Ca întotdeauna, oamenii mari hotărau destinul țărilor mici.

   La 26 iunie 1940 sovieticii au dat mârșavul, criminalul Ultimatum Regatului României – cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, în 24 de ore. S-a stârnit o panică cumplită. Cine, cum a putut, a plecat, lăsându-şi casele, pământurile şi rudele. Bunicii au discutat şi au hotărât să rămână. În primul rând bunica era suferindă, apoi bunicul a spus că nu poate dura mult ocupaţia, că ei sunt în vârstă, că mă vor apăra dacă va fi nevoie, că mama nu va şti unde să ne găsească în caz de întoarcere şi nici nu vom putea primi veşti de la ea. Poate, gândesc acum, şi din dragoste pentru cele două case, a lor şi a părinţilor, de pământul pe care-l aveau… Apa trece, pietrele rămân!” spunea bunicul. Şi… am rămas. Bunicului îi plăcea să-şi lucreze grădina din jurul casei. Grădina era mare. În spatele casei se întindea livada de meri, câţiva cireşi şi nuci. Când venea primăvara şi timpul se încălzea, crengile curgeau în văzduh şi năşteau muguri… Vara, de câte ori priveam livada, mi se părea că fructele ard pe ramuri. Erau galbene şi roşii, iar galbenul soarelui adăugat, le dădea acea strălucire a focului. Acolo, în acel rai, bunicul îmi legase un leagăn, de crenga unuia dintre cireşi şi leagănul rămăsese singur în ultimii ani şi mult mai singur în acest an, când îmi era frică să mă mai duc singură în spatele casei. În faţa casei erau flori, pe lateral erau straturi cu legume şi spre poartă erau înşiraţi copacii cu florile albe şi violete de liliac ce înfloreau şi parfumau grădina la începutul fiecărei veri. Când venea căldura, alergam cu picioarele goale prin iarba grădinii, mai ieşeam pe uliţi împreună cu alţi copii şi ne plăcea să ne afundăm tălpile în praful adânc, simţindu-l cald şi catifelat… Când ploua, picioruşele noastre plescăiau în apa bălţilor şi ne umpleam de noroi, dar eram fericiţi! Mă urcam în nucii şi cireşii  din livadă şi priveam satul întreg care se întindea în vale, mai priveam şi cerul, apoi pământul peste care aş fi vrut să zbor, luându-mi startul de acolo, de pe creanga pe care stăteam într-un echilibru prea puţin stabil; îmi flectam genunchii şi creanga balansa sub tălpile mele… Doamne, cât curaj aveam, câtă siguranţă, câtă sănătate!

   Dintr-o dată totul s-a schimbat, oamenii maturi şi bătrânii erau înspăimântaţi, terorizaţi, stare ce ni se transmitea şi nouă, celor tineri; parcă ne furase cineva visele. Teamă! Suflete robite! Ne era teamă de ceva, neştiind din ce parte poate veni pericolul, neştiind din ce motiv poţi fi acuzat, ori pur şi simplu ridicat în toiul nopţii. Şi arestările, deportările se făceau numai în timpul nopţii, aşa ca omul să nu poată dormi liniştit. Cuvântul „Siberia” era cel pe care-l auzeam deseori. Sistem machiavelic, dar ce spun Doamne, şi părinţii mei în aceeaşi perioadă sufereau dincolo în Germania, erau obligaţi să agaţe pe perete portretul lui Hitler. Am studiat cu atenţie, mai târziu, o fotografie făcută într-una din camerele părinţilor; probabil special au fotografiat acel perete, ca să ne dăm noi seama de ceea ce se petrecea in acea parte a lumii. În partea de răsărit plana portretul lui Stalin, în partea de apus, cel al lui Hitler. România între două dictaturi, dictaturi care se respingeau, deşi atât una cât şi cealaltă, aveau metodele lor de întimidare şi de exterminare a oamenilor.

   Trebuia să continui şcoala, să aud o limbă pe care bunicul nu dorea să o audă în casa lui. Eram obligaţi să învăţăm materiile în limba rusă. Bunicii mă sfătuiau să stau mai mult în casă, să vin cu câte o colegă acasă de la scoală, iar dimineaţa, dragul meu bunic, se scula primul, îmi pregătea câte ceva de mâncare şi mă însoţea până aproape de intrarea în şcoală. Când mă întorceam de la şcoală, se închideau uşile fiecărei camere cu câte o cheie, astfel că rămâneam împreună cu bunicii într-o singură cameră, situată mai în interiorul casei. Bunicul punea un par în dreptul uşii de la intrare, ca să fie un obstacol în cazul forţării uşii. Cam aşa procedau toţi românii rămaşi pe acele meleaguri. La lumina unei lămpi cu petrol îmi terminam lecţiile seara târziu, citeam romane de dragoste în limba română, cărţi găsite în rafturile camerei sau împrumutate de la vecini. Când le aduceam acasă, le ascundeam la piept, sub haina groasă pe care mi-o cususe bunicuţa cu mânuţele ei firave.

   În casa părinţilor, de care ne despărţea doar un gard, au fost aduşi ofiţeri ruşi şi nu mai puteam intra. Ne era frică… Într-o zi a venit la noi un ofiţer rus şi i-a cerut bunicului cheia de la cramă. Bunicul l-a invitat în casă, i-a oferit un scaun şi a încercat să-i explice că este crama lui şi trebuie să aibă grijă de ea. I-a arătat fotografia străbunicilor care trona pe peretele din faţa lor, spunându-i că moştenise crama de la ei şi… este averea lui. Bunicul vorbea ruseşte de data aceasta. Îl auzisem cândva spunând că este bine să cunoşti limba prietenului şi limba duşmanului, dar să nu le vorbeşti în casa ta, ci să le ai rezervă în creierul tău, că nu ştii când ai nevoie de ele. În acel moment, ofiţerul s-a sculat de pe scaun, şi-a scos rapid revolverul, a tras o înjurătură şi un glonte în tabloul din perete. Glonţul a trecut pe lângă tâmpla bunicului… Prin crăpătura uşii întredeschisă, asistam la această scenă; am scos un ţipăt care a speriat-o şi mai tare pe bunica. S-a dus schiopătând în camera cealaltă, implorându-l pe bunicul să-i dea cheia. Bunicul, cu lacrimi în ochi, a scos cheia dintre multele lui chei şi i-a dat-o tremurând şi râzând totodată. Era un râs nervos, era plânsul acelui bărbat robust, învins în acel moment. Bunica i-a dat cheia rusnacului, salvând astfel viața bunicului.

   Cei care ne ocupaseră ne erau duşmani şi ei recurgeau la arestări, schingiuiri, violări, furturi, deportări. Nu mai  puteam avea încredere în nimeni, căci se găseau şi trădători, oameni slabi, cărora li se promitea o bucată mai mare de pâine, iar ei se duceau şi raportau vrute şi nevrute despre semenii lor. Eram urmăriţi de dimineaţa şi până seara de oamenii lor şi acolo unde nu puteau intra, de câţiva dintre ai noştri. Tot bunicul, iertând gestul semenilor, repeta mereu: „Pădure fără uscături nu există!”

   Într-o seară, şi îmi amintesc cu tristeţe şi cu durere de acea seară, bunicul nu mai venea… Bunica aştepta omul care ne aducea laptele proaspăt muls, de undeva de la marginea satului. Omul nu venise, bunicul care se mai ducea uneori după lapte, nu ajunsese nici el acasă. I-am spus bunicii că mă duc eu după lapte. Trebuia să străbat căteva uliţi până la acei oameni care creşteau mai multe vaci şi vindeau laptele familiilor din sat.  Când am plecat, încă nu venise noaptea. Îmi plăcea atât de mult să beau laptele proaspăt muls de la vacă! Era cald, scos de curând din ugerul vacii; spuma laptelui – balonaşe mici, jucăuşe, pline cu aer – pluteau deasupra lichidului… După boala mea de plămâni, bunicii ţineau mult să fiu bine hrănită. Am ajuns la gospodăria acelor oameni, am intrat în curte, m-am dus spre grajd. Stăpânul tocmai mulgea o vacă. Am pus găletuşa sub ugerul vacii şi badea Mihai a început să tragă laptele din ugerul vacii în găletuşă. Laptele tâşnea în săgeţi albe, luminoase. Animalul blând stătea nemişcat, visător… Când m-am întors spre casă, se lăsa noaptea. Pe drum am săltat găletuşa până spre faţa mea, am pus gura pe marginea ei şi am băut cu poftă laptele cald. Tot aerul din jur mi se părea că are mirosul grajdului din care plecasem… Dar, nici n-am apucat să cobor bine găletuşa, că un bărbat îmbrăcat în haină militară mi-a tăiat calea. S-a apropiat de mine şi mi-a îndrugat câteva cuvinte în limba rusă. Am simţit atunci mirosul de băutură şi i-am văzut ochii roşii, împăinjeniţi. I-am strigat: „Dă-te, omule, la o parte din calea mea, dacă vrei să nu-ţi fac o baie cu lapte!” Sigur n-a înţeles nimic, m- a luat de braţ şi m-a bruscat, forţându-mă să fac cale întoarsă şi să-l urmez. Am scăpat găleata din mână, am început să strig şi-apoi să plâng. De departe m-au zărit nişte oameni, dar în loc să se apropie de noi, au dispărut. M-am trezit în faţa unei porţi, apoi în faţa unei uşi, amândouă deschise cu brutalitate şi închise, după zgomotul produs, cu piciorul. M-a luat în braţe şi m-a trântit în pat ca pe o zdreanţă, a scos un pistol şi l-a pus pe masă, după care a început să-şi dezbrace haina militară. Dintr-un cuier a luat o biciuşcă, a rotit-o de câteva ori în faţa mea şi a bătut-o de cizmele cu care rămăsese, timp în care mă ameninţa cu înjurăturile din limba sa. În acel moment m-am oprit din plâns. Groaza şi disperarea mă blocaseră total. Îngrozită, urmăream mişcările lui. S-a aşezat în pat lângă mine, cu biciuşca alături, probabil s-o folosească la opunerea mea, cu o singură mişcare mi-a smuls îmbrăcămintea de pe trup şi m-a cuprins în braţele lui puternice şi străine… Bestia se dezvăluise… Lipsită de putere, căzusem într-o stare de leșin.

   Bunicului i se adusese imediat la cunoştinţă de către oamenii care văzuseră scena din fața porții şi care nu avuseseră curajul să-mi sară în ajutor. Ar fi fost împuşcaţi pe loc. Bunicul care venise acasă între timp, alergase ca un nebun, pătrunsese în casă, în cameră şi pusese mâna pe revolverul de pe masă. În acest mod m-a putut desprinde de lângă ofițerul care se tolănise beat, pe restul de pat. L-am urmat pe bunicul care mă trăgea de mână, în cealaltă mână ținând pistolul. Aveam trupul gol, tremuram şi pe picioare mi se prelingea sângele cald… Când am ieşit în stradă, bunicul a aruncat revolverul peste gardul curţii de care ne îndepărtasem, m-a luat în braţele sale, purtându-mă până acasă, aproape alergând, balansându-se sub greutatea trupului meu. Fusese însă prea târziu. Bolşevicul mă violase. Aveam doar doisprezece ani. Câteva săptămâni nu am mai ieşit din casă, plângeam cu capul în poala bunicii, bunicul ne privea si avea ochii în lacrimi; suspina din când în când.

   N-a trecut prea mult timp şi într-o noapte am auzit câinele lătrând, o maşină oprind în dreptul porţii noastre, o lanternă luminând în geamul unei ferestre şi uşa a fost forţată; bunicul refuzase să deschidă. A căzut şi parul, scândurile uşii au troznit din cauza loviturilor şi bunicul a trebuit să-i însoţească. Dacă am ţipat şi am întrebat ce au cu bunicul, mi-au răspuns fără să înţeleagă ce i-am întrebat: „On arestovan” (este arestat). Maşina numită de noi „teroarea roşie” a pornit motorul şi a demarat în trombă…

   Am rămas cu bunica. Am reluat şcoala, profesorii nu m-au întrebat nimic, deşi toţi cunoşteau incidentul. Le era și lor teamă. Bunicuţa plângea aproape tot timpul. Mie parcă îmi secaseră lacrimile şi totuşi îmi vedeam în continuare de şcoală, până într-o zi când am simţit că îmi este rău, aveam o senzaţie de greaţă şi refuzam mâncarea. Neavând ciclul menstrual încă reglat, nu dădusem importanţă întârzierii… Bolşevicul mă lăsase însărcinată. I-am spus bunicuţei ce simt. Nu ştiu dacă luase în calcul şi această posibilitate de a fi rămas însărcinată, dar în momentul în care i-am spus, am văzut pe chipul ei o expresie de groază, probabil pentru ceea ce urma să se întâmple… Vrei să laşi copilul?” m-a întrebat într-o zi, cu lacrimi în ochi. Cum să vreau, bunico?” „Nici eu n-aş vrea să păstrezi în pântec o năpârcă…”

Am pus la cale amândouă întreruperea sarcinii, dar moaşa cu care vorbise bunica se temea şi amâna venirea ei la noi în scopul rezolvării problemei. Timpul se scurgea, bunica era nervoasă, eu nu ştiam ce pot face să scap de acest rău şi aşteptam… În cele din urmă, a venit moaşa la noi, ca şi cum ne-ar fi făcut o vizită, a stat până noaptea de vorbă cu bunica şi în toiul nopţii s-a hotărât să-mi scoată copilul din pântece. La lumina unei lămpi mici de petrol, cu geamurile acoperite ca pe vremea camuflajului, cu ţipetele înfundate într-o pernă pe care o ţineam în mâini, am suportat întervenţia pe viu, doar bând un ceai preparat de moașă. Bunica a întrebat-o în ruseşte, ca să nu înţeleg eu – probabil – dacă s-a văzut ce a fost? Şi moaşa i-a răspuns: „Malcic” (baiat). În aceeaşi noapte, bunica împreună cu moaşa săpau o groapă în curtea casei şi îngropau „copilul”… Doamne, cât mai plângea bunicuţa în toate zilele ei rămase, cum se ruga lui Dumnezeu să-i ierte păcatul atât de mare! Se ruga pentru ea şi pentru mine. Uneori îşi făcea curaj şi repeta: „Nu te puteam lăsa să naşti o năpârcă! Dumnezeu e mare şi mă va ierta!”

   Îmi amintesc că o întrebasem pe bunica ce înseamnă acest cuvânt pe care-l auzisem și pe la vecini, și bunica îmi spusese că cei din armata bolșevică, veniți aici din locuri necunoscute ale Rusiei, înfricoșau moldovenii, erau numiți năpârci, adică oameni fără Dumnezeu, sălbatici și vicleni.

   Aşa erau vremurile! Românii erau arestaţi, deportaţi în Siberia, pe de o parte se anihila rezistenţa populaţiei, iar pe de altă parte doreau, şi reuşeau, să îngrozească pe cei care nu se supuneau noii orânduiri. Femeile rămâneau singure, sovieticii aduceau bărbaţi de prin toate colţurile Rusiei. Şi totuşi, femeile noastre făceau numai copii cu bărbaţi români. Politica vicleană a sovieticilor nu a dat rezultatele scontate.

   Bunicul nu s-a mai întors, nu degeaba a strigat în urmă-i acel ofiţer trezit din mahmureală: Na Sibir, ioptfoi-matii!”

Rămăsesem numai cu bunicuţa în casă. Se anunţaseră nişte ofiţeri care urmau să ocupe câteva camere, dar nu au mai venit… În fiecare dimineaţă venea câte cineva la noi şi ne spunea că noaptea trecută iar au apărut manifeste anti-comuniste şi iarăşi vor urma arestări…

   În data de 22 iunie 1941 Hitler ataca Rusia, alături de trupele germane, armata română a trecut Prutul la ordinul Mareşalului Antonescu. Basarabia şi Bucovina de Nord au fost recucerite. Războiul nu a fost un război de agresiune ci, a fost războiul salvării fraţilor umiliţi, ucişi, deportaţi şi strămutaţi prin violenţă. Cei care au luptat, şi dintre ei cei mai mulţi au murit, au luptat pentru un ideal, idealul de libertate! Această idee de libertate, atât de mult dorită, promisă de mulţi în istorie şi ignorată apoi cu bună ştiinţă… Zvonul s-a răspândit repede: „Vin românii, vin ai noştrii!” se şoptea la început. Câteva minute mai târziu toţi au ieşit pe uliţe, din casele lor, cu panglici tricolore; se auzeau strigăte şi plânsete de fericire.

   Din nou auzeam vorbindu-se româneşte, din nou învăţam la şcoală în limba română. Veniseră învățători, profesori tineri de undeva departe din Ardeal şi din Moldova, să ne reînveţe limba noastră. Toți elevii învățau pe dinafară versurile lui Alexei Mateevici: Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată / Un şirag de piatră rară / Pe moşie revărsată. / Limba noastră-i foc ce arde / Într-un neam, ce fără veste / S-a trezit din somn de moarte / Ca viteazul din poveste. / Limba noastră-i numai cântec, / Doina dorurilor noastre, / Roi de fulgere, ce spintec / Nouri negri, zări albastre. / Limba noastră-i graiul pâinii, / Când de vânt se mişcă vara; / In rostirea ei bătrânii / Cu sudori sfinţit-au ţara. / Limba noastră-i frunză ver de, / Zbuciumul din codrii veşnici, / Nistrul lin, ce-n valuri pierde / Ai luceferilor sfeşnici. / Nu veţi plânge-atunci amarnic, / Că vi-i limba prea săracă, / Şi-ţi vedea, cât îi de darnic / Graiul ţării noastre dragă. //

  Când am primit manualele şi am văzut scrisul românesc, am chiuit de bucurie împreună cu toate colegele din clasă. Bunica a primit în gazdă o profesoară tânără venită din Moldova şi care m-a îndrăgit. Când venea acasă de la şcoală, vorbea cu mine şi mă corecta de câte ori mă exprimam greşit. Un an de zile nu auzisem decât vorbindu-se ruseşte în şcoală şi acolo îmi petreceam destul de mult timp. Într-o zi am întrebat-o de ce unii vorbesc ruseşte, alţii româneşte, când au avut timp să înveţe ruseşte? Sunt chiar ruşi toţi aceşti oameni care vorbesc ruseşte? Draguţa mea profesoară mi-a dat o carte pentru a o citi şi a-i răspunde apoi la întrebări. Îmi amintesc că am făcut un conspect şi am transcris nişte date pe care mulţi ani le-am păstrat: Există un colţ de moşie românească care a stat mult timp în calea năvălitorilor, râvnit de duşmani şi apărat de zidurile cetăţilor înălţate de domnitorul Ştefan cel Mare. Acest pământ este Basarabia.”

   (text revizuit și îmbunătățit)

10/10 - (1 vote)

About The Author

Related posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.