„Să te ferești totdeauna de acela care te-a înșelat o dată.” – Publius Syrus
Conform dicționarului de argou al limbii române, expresia „e uns cu toate alifiile” definește un om care a trecut prin multe, s-a ocupat de multe activități „ortodoxe” sau mai puțin „ortodoxe”, un om cu experiență mare de viață, versat, abil, viclean.
Deci, caracteristici esențiale ale acestei expresii sunt experiența și viclenia. Experiența provine din dobândirea multor cunoștințe despre realitatea zilnică a vieții, din contactul material interacțional dintre om și și lumea înconjurătoare. Noțiunea ca atare are mai multe înțelesuri:
-Totalitatea cunoștințelor pe care oamenii le dobândesc zi de zi, din realitatea înconjurătoare;
-Verificarea cunoștințelor deținute pe diferite căi, prin metode practice, pentru cercetarea fenomenelor din realitatea înconjurătoare;
-Încercare, experiment provocat intenționat pentru a face observații, a studia ceva;
-O trăire a unui unui eveniment rămas în amintire, petrecut în trecut, în general – suma experiențelor de viață, a trăirilor pe care o persoană le-a avut.
Înțeleptul Socrate spunea că: „Experiența este ceea ce îți permite să identifici o greșeală, când o faci din nou!” Poți s-o identifici înainte de a săvârși din nou greșeala sau după. Depinde cât de repede îți merge mintea, adică cât de repede te ajută ea să-ți amintești o situație prin care ai trecut.
Aristotel spunea: „Dacă vei dovedi cauza, vei dovedi la o dată efectul, și invers; nimic nu poate exista fără cauză”. În limbajul actual, deosebit de cel al lui Aristotel, filozofia aristotelică folosește cuvântul „cauză” pentru „explicație” sau „răspuns” la întrebarea „de ce” s-a întâmplat.
Experiența dobândită ne oferă întotdeauna o informație reală despre viață! Ca atare, este bine ca un conducător să fie un om trecut prin anumite situații în viață, putând adăuga astfel un bagaj inteligenței, transformat apoi în înțelepciune.
Poetul și eseistul american Ralph Waldo Emerson, liderul mișcării transcendentaliste de la începutul secolului al XIX-lea, spunea că viața este o instrucție perpetuă între cauză și efect, că oamenii slabi cred în noroc, cei puternici – în cauză și efect.
Conceptul de cauză – efect are o vechime de milenii și se bazează pe observația umană asupra realității și modificărilor pe care le suferă. Analiza stărilor ambientului și a efectelor acțiunilor umane asupra acestuia a dus la constatarea că orice se întâmplă în natură se poate motiva cumva, consecința acțiunii oricărei cauze fiind numită generic „efect”, iar cuplul „cauză-efect” a devenit mecanismul de explicare aproape a orice există pe lume. Adică, între cauză și efect se produce ceva, ceva care devine o experiență a vieții.
Viclenia, această însușire, comportare a unui om, este sinonimă cu a fi perfid, ipocrit, fals, vicleșugit. Are și un sens diminuat: șiretenie, șmecherie, șiretlic, stratagemă.
Se mai poate spune că viclenia este folosită într-un scop rău, este arma diavolului. Ea vine ca o atitudine înșelătoare, specifică celor care caută să profite de pe urma celor de lângă ei. Omul viclean nu poate fi sincer, cinstit. El are gândirea pervertită. Viclenul caută să pară înaintea celorlalți mai bun decât este, viclenia sa fiind adesea asociată cu ipocrizia, falsitatea, șiretenia, prin care caută înșelarea cuiva.
Starețul unei mănăstiri spunea:„Conducătorii omenirii de astăzi sunt hotărâți să distrugă omul, atât duhovnicește cât și firește; adică nu se mai pune problema de a fi un bun creștin, asta e departe, dar nu mai poți fi om firesc. Vor să schimonosească firea omului”. Se distruge astfel tot ce-i duhovnicesc în om, dar nu numai atât, ci și tot ce-i omenesc.
Vicleanul știe mai bine ca oricare altul să iasă din încurcături, experimentele pe care le-a făcut l-au transformat într-un om versat – „uns cu toate alifiile” – și este greu de doborât, fiindcă el s-a „rafinat” întru viclenie, a devenit sau este pe cale de devenire, „regele” viclenilor.
Nimic nu este mai cutremurător decât strigătul omului viclean, sigur pe el care, conștient în sinea sa de ilegalitățile făcute, vrea să scape de ele, să arate lumii că este un om puternic și nimic nu-l poate doborî. Sub masca falsei bunătăți, falsei omenii, falsei dreptăți, cel viclean caută să-i îmbrobodească pe susținătorii lui cu diverse minciuni, promisiuni.
Unde ne este demnitatea, curajul de a înfrunta om de acest gen? Cum este posibil ca unele țări din Uniunea Europeană să vrea altceva decât frații, verii lor? Atunci de ce au intrat în această uniune? Este proverbială expresia „unul hăis și altul cea”, și căruța nu va mai înainta! Pentru cine nu cunoaște expresia, să i-o amintim că este un strigăt cu care se mână boii înjugați pentru a merge spre stânga. A trage hăisa=a trage la stânga, a nu fi de acord cu ceilalți, adică doi oameni care nu se înțeleg, unul zice „hăis” și celălalt„ cea”.. Cam așa sunt aceste vremuri pe care le trăim: hăisăm, hăisăm! Și așa ne tulburăm!
Cu mulți ani în urmă am scris un alt eseu în care explicam că expresia provine din latină, unde exista şi ca proverb: „Divide et impera”. În română este mai cunoscut ca: „dezbină şi stăpâneşte”. Acest „adagiu roman” a fost folosit ca principiu de guvernământ în diferite timpuri. Niccolo Machiavelli (1469-1527) a fost cel care a studiat şi a scris despre politica imperiului roman, rezumând-o în această formulă. Ea este, după cum s-a putut cunoaşte, mult mai veche. Heinrich Heine (1797-1856) o atribuia regelui Filip al Macedoniei care s-a urcat pe tron în 359 î.Hr. Formula a fost aplicată de multe guverne oligarhice care, pentru a subjuga popoarele, provocau dezbinări între naţionalităţi. Strategia a fost folosită efectiv şi eficient de către administratorii imperiilor vaste, inclusiv de către cei ai Imperiul Roman şi ai celui Britanic, care au „asmuţit” un trib împotriva celuilalt pentru a câştiga şi menţine controlul asupra teritoriilor, cu un număr mic de trupe.
În fine, să ne ocupăm de vremurile apropiate, când s-au găsit alte metode de divizare. Au fost serviciile de Securitate, întocmite după modelul celui stalinist din Uniunea Sovietică. Ca să fii recrutat de KGB în serviciul de contraspionaj, de exemplu, trebuia să ai o pregătire specială. Și deveneai uns cu toate alifiile! Masaj serios! Școală serioasă, nu glumă. Probabil că se dobândeau și cunoștințe de psihologie, pentru a putea cunoaște bine indivizii pe care erau obligați a-i urmări și a-i pedpsi.
Astăzi, unii dintre noi exprimă sentimente de respect și admirație unor conducători orgolioși până la pierderea minții, și care acționează în vederea distrugerii unui alt popor. Ba mai mult, încercând să-i convingă pe alții că „acesta nu este un popor!” Cum se poate gândi în acest mod? Unde ne este demnitatea? Chiar ne dorim continua încrâncenare, dezbinare? Admirăm și respectăm, ce? Comportamentul dictatorial? Și pe vremea lui Stalin era tot așa. Unii îl admirau din idioțenie, alții din supușenie, și alții de frică. Și pe vremea lui Ceaușescu – tot așa. Și din păcate au mai rămas destui imbecili! Dar, treaba lor! Poate dacă n-ar fi ei, nu am putea departaja cu ușurință binele de rău.
Rusia chiar dacă invadează sau nu teritoriul Ucrainei, deși pregătirea de invadare este evidentă, oricum a adoptat o strategie cinică, de o rară cruzime. Să-ți permiți un astfel de joc cu adversarul tău, înseamnă că îl consideri de la început inferior; o astfel de pregătire cu amenințare, cu șantajarea Organizații Națiunilor Unite, a Statelor Unite ale Americii, dovedește mai mult decât o stare de anxietate, este suprema răutate, dacă nu nebunie, din dorința de răzbunare, de punere la punct, de a-ți arăta supremația, de a reface ceea ce nu mai poate fi refăcut. Cauza e bine cunoscută. Acum să vedem și efectul ei!
