UN PREMIU PENTRU VAVILA POPOVICI

„Poezia – un sâmbure în sufletul meu”

„…tăcerea lui Octombrie lasă să se audă muzica sufletului, a vieții noastre interioare… Ceasurile de tihnă ale acestei luni scot la lumină idei…“ – sunt sclipiri de gânduri consemnate de corespondenta externă a   ziarului nostru, doamna Vavila Popovici, în filele sale de jurnal, la 2 octombrie 2001. Exact peste 13 ani, la 2 octombrie, a   avut loc la sediul redacției „Argeșul” un eveniment cultural organizat în parteneriat cu Fundația literară „Liviu Rebreanu”, în semn de prețuire pentru scriitoarea stabilită în Statele Unite ale Americii care a obținut, nu demult, un binemeritat premiu de poezie, în Italia, pentru volumul „Love story”.

   Medalionul literar desfășurat în fața ceștilor de ceai a fost savurat de: Mihai Golescu, directorul ziarului „Argeșul”, Allora Albulescu Șerb, președinta fundației, și numeroși iubitori de cultură, printre ei numărându-se Mihail Ghițescu, Gheorghe Mohor, Renata Alexe, Vasile Ghițescu, Constantin Samoilă, Dorina Mihai Moise, Mihai Moise ș.a.

   Așadar, săptămâna trecută, într-o după-amiază de toamnă, a fost conturat portretul literar al Vavilei Popovici, „un spirit deosebit” (Mihai Golescu), „o femeie stilată, în vinele căreia curge sânge albastru” (Mihail Ghițescu). Cu această ocazie au fost citite mai multe fragmente din creația autoarei premiate la nivel internațional, cuvintele-i cu meșteșug plutind peste oceanul recunoștinței ca frunzele-n văzduh.

   Întâlnirea de suflet a fost încălzită de mesajele Vavilei Popovici, scriitoarea stabilită în America adresându-se pe cale electronică atât directorului nostru, cât și președintei fundației literare.

   „Poezia a fost un sâmbure în sufletul meu care a cerut lumină pe parcursul vieții (…) Mulțumesc de pe acum celor care vor rezona cu versurile mele”, le-a scris prietenilor Vavila Popovici.

   La întrunirea culturală derulată sub genericul „Să ne cunoaștem valorile contemporane” au participat și câțiva elevi ai școlii „Nicolae Simonide” Pitești, care frecventează atelierul de creație și interpretare coordonat de profesoara Allora Albulescu Șerp.

   Participanții au venit la cenaclu cu un vraf de cărți purtând semnătura Vavilei Popovici, de la „File de jurnal”, „Fulgurații”, „Ultima piruetă”, „Singurătatea clipelor târzii”, „Dincolo de noapte”, „Piticul din ceașca de cafea”, „Îngerul scrie poemul”, până la „Insomniile unei veri”.

1. NEAGOE (Săgetătorul Nr. 886, 7 octombrie 2014)

 * * *

     Scriitoarea în contemporaneitate

   Se spune că nimeni nu este profet în țara lui. Poate că orice putere atribuită omului iscă controverse, naște erori, deoarece ochiul necruțător al semenilor este ațintit asupra fiecăruia dintre noi. De fapt, uneori binele și răul, fericirea și nefericirea, dreptatea și nedreptatea pot purcede din același izvor. Totuși, adevărul privitor la om rămâne, cel puțin ca speranță, ultima rațio a iubitorilor de înțelepciune.

   Dar adevărul, această noțiune de frontieră între real și metafizic, rămâne îngerul de pază în lumea căutătorilor de sensuri, străjerul viteaz din conștiința drepților, speranța ultimă a celor doritori de mântuire, monstrul sacru al celor însetați de dreptate, îndreptătorul curioșilor, consolarea iubitorilor săi. Ce am mai putea spera în lipsa respectului pentru adevăr? Nu cumva o existență factice, o perspectivă de mediocritate neîncetată și fără leac, o sumedenie de defecte ale intelectului, tristețe, dezolare?

   Dar iată că vestea bună este tocmai aceea că iubitorii de adevăr sunt printre noi, pe via sacra a drumului destinat al fiecăruia dintre noi.

   Cine să ne tâlcuiască așadar dragostea pentru adevăr ce trăiește în orice suflet viu, dacă nu chiar întâlnirea providențială cu știința, arta sau religia ce preocupă pe unii dintre cei mai buni semeni ai noștri, care, prin ascultare, au câștigat îndrăzneală către Preasfântul, devenind apostoli ai eliberării de păcat prin credința pravoslavnică cu toate componentele ei: pocăință, post, rugăciune, milostenie, iertare, canon, viață duhovnicească.

   Pentru că în lipsa acceptării deliberate a alfabetului acestei credințe milenare, cunoașterea scade, puterea corupe, ne-purtarea de grijă naște necaz sau nenorocire, boala slăbește tăria împotriva ispitelor, voința slăbește și mărturisirea de credință dispare, cufundând pe om în indiferentism, răceală, dezumanizare sub cele mai triste forme. Astfel, vederea însăși este sumară, lipsită de profunzime, viciată în cazul în care focul sacru al vieții duhovnicești este slăbit de pofte și patimi. Va trebui să înțelegem fiecare o dată pentru totdeauna că suntem câștigați dacă ne învingem pe noi înșine, avem dragoste unul pentru altul și luptăm fiecare în colțul nostru pentru o fărâmă de lumină pe care o dăruim, prin trăire și lucrare, semenilor noștri.

   O astfel de conștiință prin lucrare artistică, intelectuală, morală, de restabilire a memoriei individuale în slujba celei colective, de un mare curaj duhovnicesc, este lucrarea de cugetare și frumos artistic frumos artistic purtând semnătura doamnei Vavila Popovici. O conștiință închinată grației, intimității chiar guvernate de o voință îmbunătățită, mereu atentă la vibrațiile de spiritualitate și rezistență morală din lumea contemporană. Lucidă și autentică, lucrarea de spirit veghetor a doamnei Vavila Popovici se înscrie în capitolul treziei perpetue, al rigorii intelectuale și al prestanței artistice și morale. Dimensiunea morală cu precădere a întregii creații a scriitoarei răzbate ca linia de forță și totodată semnul unei vocații autentice, urmate consecvent, cu deplină dedicație și încredere în forța transfiguratoare a valorilor umaniste.

   Capabilă de a clădi o lume din experiențele sale astuțioase de cunoaștere, de a deduce din împrejurări chiar potrivnice arcanele unei vaste și profunde înțelepciuni, pasiunea sa distribuie cu măsura potrivită sarcinile sale de creație între dragostea de adevăr și dragostea de frumos, dragostea de bine în ansamblu luminând căile creației sale literare și ale instanței morale pe care o pune la lucru spre folosul tuturor celor ce o descoperă prin scrisul său. Doamna Vavila Popovici nu acceptă jumătățile de măsură, ci aspiră prin plurivalența sa la o formație integrală, deopotrivă artistică, intelectuală și morală. Merită să îi urmăm exemplul cu precădere în latura căutării de sine însăși și de adevăr, să nu neglijăm amploarea modelului pe care ni-l pune la dispoziție, denotând generozitate, viziune de ansamblu asupra vieții și problemelor ei, de vocație, destin, sănătate morală și integritate civică. Să ne bucurăm că o avem printre noi, să-i admirăm lupta, talentul și devotamentul unei arte închinate demnității umane sub toate fațetele ei, ca sursă unică a fericirii și a libertății autentice pe acest pământ.

Prof. Dorina Mihai MOISE (Săgetătorul Nr. 886, 7 octombrie 2014)

 * * *

CONFESIUNI LITERARE

Redacția ziarului „Argeșul”, în colaborare cu Fundația „Liviu Rebreanu”, a organizat, joi, 2 octombrie, un medalion literar consacrat scriitoarei Vavila Popovici, trăitoare în SUA (Carolina de Nord), cu prilejul marelui premiu care i-a fost acordat de către Academia „Il Convivio” din Italia, pentru volumul de poezii „Love Story”. După cum argeșenii știu, Domnia Sa a trăit mare parte din viață pe aceste meleaguri, cu precădere în Pitești, fiind declarată „Fiică a Argeșului”. A plecat peste ocean pentru întregirea familiei și lumea pământului românesc. Dorul rămâne dor față de plaiurile mioritice, iar statornica-i colaborare cu suplimentul cultural al ziarului „Argeșul” confirmă realitatea.

Știrea despre surprinzătorul „Eveniment de suflet”, cum își intitula jurnalista Mirela Neagoe reportajul în prestigioasa publicație, a emoționat-o profund pe compatrioata noastră, exprimându-și mulțumirea printr-un mesaj transmis pe adresa de mail a redacției “Argeșul”, doamnei Cristina Miliare, directorul adjunct al celei mai îndrăgite și mai căutate publicații ale metropolei argeșene, pe care doresc a-l face cunoscut cititorilor. Adăugam (fragmentar) și alte destăinuiri privitoare la procesul de creație al scriitoarei, dintr-o mai veche corespondență cu semnatarul prezentei consemnări:

Stimata Doamnă Cristina,

Am deschis paginile „Săgetătorului” și am citit cu mare interes și bucurie cele relatate. Am înțeles din articolele atât de frumos scrise și din fotografii, că Medalionul literar s-a desfășurat plăcut, în prezența unor intelectuali de valoare pe care-i prețuiesc, foști și actuali prieteni.

Vă rog să transmiteți mulțumirile mele Domnului Director Mihai Golescu, pentru atenția acordată, pentru onoarea făcută și pentru atmosfera caldă a acelei după-amiezi. Pentru mine a fost o recunoaștere a activității literare și o încurajare.

Cu mare stimă, respect și bucurie,

Vavila Popovici

Stimate domnule Mohor,

… Am scris poezii, romane, jurnale, cărți memorialistice, eseuri, articole. Dacă poezia a fost pentru mine pură inspirație, o trăire de moment, în privința prozei, dintr-un început mi-am propus să scriu totul la persoana întâi. Așa mi s-a părut că voi putea fi mai aproape de sufletul cititorului. Îmi amintesc că am citit în adolescență o carte, scrisă parcă de un francez, dar acțiunea se petrecea undeva în țările din nordul Europei, scrisă la persoana întâi și mi-am spus în gând: Dacă voi scrie cândva o carte, așa o voi scrie!

Am trăit vremuri tulburi, chiar în viața mea au fost destule evenimente care meritau, credeam, să fie relatate. Trecutul m-a pasionat, m-a atras cu forța sa irezistibilă și l-am redat în scrieri, cu intenția de a trage un semnal de alarmă asupra vieții și a o face mai bună în viitor. Așa am crezut, că din greșeli se poate învăța! Am vorbit despre iubiri: romantică, carnală (vinovată sau mai puțin vinovată),spirituală și mai puțin de cea narcisistă. Nu totdeauna ceea ce am redat în romane a însemnat că am trăit pe propria-mi piele, cum se spune, dar am avut spirit de observație și înțelegere a ceea ce se întâmpla în jurul meu și astfel am imaginat personaje cărora le-am atribuit întâmplările cunoscute. Uneori am intercalat și câte o întâmplare din viața mea, acolo unde găseam de cuviință că poate fi exemplificat mai bine momentul acțiunii. Vorba lui Paler: „Nu pot să scriu fără să mă descriu!”. Repet, poți să vezi binele și Raul altcuiva și să-l redai. Fiindcă așa este viața, contrastele nu ne ocolesc, echilibrul este întotdeauna căutat, de aici născându-se lupta în conștiința omului. După ce cunoști lumea cu rele și cu bune, poți scrie, ai despre ce scrie. Alții o fac doar imaginând-o.

În romane am pornit de la o idee, uneori nu știam prea bine cum voi sfârși, dar nici nu știam bine “cărările” fiindcă în afara proiectului, în timpul construcției, cum îmi place să spun, lucra imaginația împreună cu „cărămizile” (faptele) cunoscute, amintite, dar și cu ficțiune, și imaginație pe care unii o consideră “putere a sufletului”. Atât putea sufletul să spună! Așa am construit cele câteva romane . Ar mai fi câte ceva de adăugat, dar mă rezum la atât.

Am scris jurnale deoarece evenimentele din viața mea prezentă (în acele momente) am considerat că trebuie consemnate. Am mai considerat că un jurnal te duce într-o călătorie, fie  într-un muzeu (Jurnal american), fie în alt spațiu geografic  cu o altă viață (File de jurnal). Eram conștientă că și alții au scris sau vor scrie despre aceste “călători”, dar consideram că fiecare simte, vede altfel și spune altfel.

Am hotărât să scriu o carte memorialistică „Preaplinul tăcerilor”. S-a întâmplat că nu m-am oprit. I-a urmat „Popasurile vieții”.

Eseurile le scriu exprimându-mi  gândurile, aducând gândurile altora alături, pentru a-i face pe cititori să reflecteze, să intre într-un fel de dialog și să-și poată exprima, în final, punctul de vedere asupra temelor respective. De altfel reflecția însoțește și călătoriile din jurnalele mele.

Am încercat, deci, mai multe genuri literare și nu am făcut-o gândit, ci inspirat, știind că izbutirile pot diferi, cum bine spunea cineva. Mi-am asumat riscul!

Calde și respectuoase salutary!

Vavila Popovici                                              (Săgetătorul nr. 889/28 oct. 2014)

 * * *

O  SIMFONIE LIRICĂ LA CENTRUL CULTURAL  

Lumea zilelor noastre are o imperioasă şi urgentă, evidentă şi profundă nevoie de vibraţiile îndreptătoare şi alinătoare ale poeziei şi muzicii. Un mare impas pentru calitatea trăirilor noastre îl constituie îndepărtarea de fervoarea şi entuziasmul pe care îl pot întreţine şi promo­va artele frumoase.

Nu numai toate operele spiritului uman, ci însuşi acest spirit ipostaziat unic în fiecare dintre noi reclamă irepresibila pasiune pentru ceva ce ne depăşeşte. Iată de ce apare în mod evident de ce mai ales tinerii au neapărată nevoie de modele, deşi cineva spunea că tinereţea vede departe, dar nu întotdeauna are aripi să zboare pînă unde a văzut. În acest sens, poeta şi totodată prozatoarea şi publicista de mare vibraţie emoţională Vavila Popovici se revelează pretabilă unei astfel de posturi, cu opera sa bogată în teme şi titluri toate iscusit alese, spre ridicarea valorilor intimităţii la rangul de valori umaniste, printr-o ingeniozitate proverbială, datorată unei autentice culturi generale, ce ridică vălul lumii văzute către o mirobolantă şi fascinantă lume de sensuri. Astfel, o operă livrescă, cu parfum de altădată clasic şi  romantic, ce place unanim în virtutea etern umanului înnobilat de talentul cultivat, s-a transformat în vox anima, cultă, sensibilă şi universală, ingenioasă şi autenticistă, pe puntea luminoasă a timpului pămîntean, setos de a regăsi eternitatea ascunsă în inimă, doldora de daruri, strigăte şi chemări. În rolul de interpreţi, violonistul şi pianistul italiano-român Alessandro Sighicelli, cu vădită emoţie şi virtuozitate a acompaniat pe acorduri clasice recitările vibrante şi sensibile datorate Allorei Albulescu Şerp şi lui Robert Chelmuş. Reluînd o veche temă umanistă, opera Vavilei Popovici reprezintă un tărîm situat între realismul magic şi fantasticul intimist, un balans armonios de gînduri, imagini, metafore, amintiri, puse în mişcare aproape taumaturgică de un spirit purificat atît de propria rigoare clasică, cît şi de eternul feminin de speţă romantică. Un catharsis autentic, mereu la îndemîna cititorului pasionat de frumosul cu chip serafic de dulce pasăre a tinereţii, răzbate din toate volumele prezente pe simezele bibliotecilor, purtînd o semnătură pe cît de ilustră deja prin prolificitate şi talent, pe atît de demnă de admiraţie şi încredere pentru a ne conduce ca un fir al Ariadnei prin la­birintul umanului, spre o stare de graţie mereu reînnoită.

   Prof. Dorina MIHAI MOISE

sâmbătă, 29 noiembrie 2014   „CURIERUL ZILEI” – PITEȘTI

 * * *