SCOS / SCOȘI DE LA NAFTALINĂ

„Mulți nu înțeleg binele nici măcar atunci când îl au la îndemână.”

– William Faulkner

   Naftalina, ne spun dicționarele (greacă naphtha – petrol, țiței) este o substanță cristalizată, lucioasă, albă, cu miros pătrunzător, extrasă din gudroanele de la distilarea uscată a cărbunilor de pământ și folosită în industria chimică, ca insecticid, la conservarea blănurilor și a materialelor textile etc. Este o hidrocarbură aromatică cu două nuclee ciclice, o substanță dăunătoare sănătății și mediului înconjurător. A fost izolată din cărbune în anul 1819 de un chimist englez, iar formula chimică a fost descoperită în anul 1866 de un chimist german. Naftalina este considerată în mod tradițional o hidrocarbură aromatică policiclică, fiind compusă din două nuclee alipite de benzen. Oricine își poate imagina formula, întrucât ciclul benzenului a fost ușor de reținut din timpul școlarizării noastre.
   În comparație cu benzenul, naftalina are un caracter mai puțin aromatic.
   Moleculele de naftalină, acea substanța din dulapul bunicilor, au fost descoperite în constelația Perseu, la distanță de sute de milioane de ani lumină de Pământ. Cercetătorii spanioli au arătat că aceste molecule sunt cele mai complexe blocuri organice descoperite până acum în spațiul interstelar. Substanța a fost descoperită și în meteoriții care au căzut pe Pământ. Potrivit cercetătorilor, este foarte probabil ca în regiunile din jurul cărora a fost descoperită naftalina, să fie posibilă existența vieții. Expusă la raze ultraviolete și în combinație cu apa și alte substanțe, naftalina poate produce o gamă largă de aminoacizi, din care se alcătuiesc proteinele, molecule de dimensiuni mari, considerate esența vieții, întrucât sunt necesare funcționării celulelor.
   În trecut Naftalina era un produs de combatere a moliilor, astăzi este înlocuită de alte substanțe. Este utilizată în special la sinteza unor diluanți, coloranți sau adezivi în industria de mase plastice, la elaborarea insecticidelor din grupa carbamaților (compuși organici derivați ai acidului carbamic) și la fabricarea săpunurilor. Când se prepară sau se utilizează, naftalina poate provoca intoxicații acute sau cronice, pătrunzând în organism pe cale respiratorie, cutanată și rar pe cale digestivă, eliminarea făcându-se pe cale renală.
   Când Naftalina este inhalată, organismul o descompune în substanțe chimice care reacționează cu celulele din țesuturile corpului, rănindu-l. Inhalarea vaporilor produce cefalee, grețuri, transpirații, lezare renală, cataractă.
   Naftalina a fost și este încă folosită, în principal, pentru a ține moliile la distanță. Nu se știe de ce și cum aceasta omoară moliile, dar cu siguranță acestea găsesc atât de respingător mirosul, sau le face atât de rău, încât se retrag.
   Ca orice alt insecticid, Naftalina este periculoasă dacă o inspirăm pentru un timp îndelungat sau accidental, dacă mâncăm sau bem un produs ce conține Naftalină sau orice alt produs pesticid. Ea reprezintă un risc pentru copii sau animalele de companie, deoarece este asemănătoare bomboanelor. Ca simptome ale otrăvirii apar: dureri de cap, grețuri și/sau vărsături, diaree, febră și dureri abdominale. Câinii care au mâncat această substanță pot suferi de letargie, vărsături, diaree și tremurături.
   Este de preferat să spălăm hainele care au stat cât de cât în apropierea Naftalinei, înainte de a le purta. Această substanță rezistă în aer cel mult 24 de ore, iar pe, sau între diferite materiale, rezistă mult, până se dezintegrează.
   Ei, dar după chimismul Naftalinei, ar trebui să amintesc ceva despre expresia familiară „Parc-ar fi scos de la naftalină” care se rostește despre ceva învechit, demodat, desuet; se mai spune despre ceva revenit în atenție după o lungă uitare. Să amintesc deci, despre chimismul comunismului – al regimului a cărui ideologie impusă a lăsat urme adânci în viețile oamenilor care au trăit în acea perioadă a comunismului.
Dar am făcut-o în alte eseuri. Acum aș vrea să spun câte ceva despre scoaterea de la naftalină a iluziei (fantomei) comuniste. Ați auzit bine! Fiindcă se văd cele „două nuclee alipite” (Socialismul și comunismul) și se simte mirosul „naftalinei”, în unele locuri pe Terra. Copii ale proiectului au fost scoase de la naftalină, și au început să fie puse în practică în mai multe locuri de pe glob. De curând, unde nu ne puteam aștepta. Într-o țară bogată cu un popor tânăr și dotat din punct de vedere intelectual, „țară a tuturor posibilităților”, țintă a emigranților proveniți de pe toate continentele. Țară la care mulți au visat, și visul lor a fost posibil de îndeplinit datorită sistemului economic, veșnic prosper.
   Și… fantomele au devenit obsedante, au cucerit anumite spații, anumiți locuitori. „Suntem altfel de socialiști”, vor să ne spună ei acum. Da, adevărat, sunt Socialiștii iubitori de aur și diamante.
   „Catastrofa ce va veni în urma lor, există deja – iar noi ne aflăm pe linia de prăbușire a unei civilizații”, semnala un politician. Graba cu care acționează în prezent ne arată că nu suportă nici oamânare, că expectativa, așteptarea unui moment prielnic pentru a acționa, a și venit, chiar cu riscul unei revoluții, a unei apocalipse nucleare sau a mișcării sociale. Puterea, aurul și diamantele contează acum! „Haideți să ne împăcăm și lăsați-ne să furăm!”. Cam așa sunăuna dintre lozincile noi.
   Și odată tăvălugul pornit, se pare că nu mai este ieșire; cine propune soluții este dat la o parte, ca și cum ar exista un consens ca totul să meargă și mai prost. Pentru ei – „stângacii” –Gulagul, falimentul socialismului real experimentat nici nu a existat; ce există este de admirat, ca și cum în fața ochilor nu am avea dezastrul din unele țări… Înțeleg: nu ai trăit  acele vremi, le percepi mai greu, dar nu vezi consecințele? Ei cred în posibilitățile încă „neexploatate” ale defunctului sistem, scoțând de la naftalină sistemul, dar și oamenii, aflați încă în viață. Da!, uimitor cum au fost scoși oamenii de la naftalină!
   Argumentele, cuvintele, frazele sunt reminiscențe ale unor lecturi din Nietzsche, Marx, Spengler etc –  ne spune un scriitor, om politic și intelectual de dreapta din România – ce conferă  textului un patos (urlet) revoluționar-intelectualist, întrucât de la finele secolului 19 religia a început să fie pusă în discuție; s-a născut îndoiala, îndoiala a creat un gol care, în condițiile morții lui Dumnezeu (Nietzsche), a fost umplut cu ideologiile lui Freud, Marx și continuatorilor ideologiei marxiste. Se încearcă acum cu disperare resuscitarea comunismului, ca și cum ar fi sunat goarna, iar un vânt împrăștie acest sunet. Instigatorii uită că această ideologie nici măcar reformabilă nu este, mirosul de „naftalină” din „fibrele” sistemului fiind pătruns puternic, necesitând spălarea ideilor pentru a ajunge la normalitate. În plus, se vede clar că în timp ce unele state s-au descreștinat sub privirile noastre, cu urmări ale decăderii morale, altele se recreștinizează puternic. Iar Credința nu poate fi decât potrivnică comunismului ateu. Apropierea de Dumnezeu vine cu mai mare grabă și putere, în ceasurile de încercare, de restriște ale oamenilor.
   Sunt printre noi oameni nemulțumiți, temători, neliniștiți sau revoltați. Sunt tineri angoasați, fără de speranță, care consumă tranchilizante și substanțe euforizante întrezărind un viitor întunecat, precum Voltaire și urmașii lui, cinicul Voltaire care spunea despre istorie că „nu este nimic mai mult decât un tablou de crime și nenorociri”, iar despre Dumnezeu că „este un actor de comedie care joacă în fața unui public prea speriat ca să mai râdă”.
   Un filozof al zilelor noastre propunea indignarea, noul președinte declarat de presă propunea împăcarea, dar oamenii simt că aceasta nu este suficientă, că nu va aduce rezultatul unei vieți mai bune, că îmbrățișarea revoltei ori a rezistenței prin „nesupunere” ar fi soluțiile. Alții vorbesc de o nesupunere etică care ar avea un scop defensiv: acela de a apăra principii și valori amenințate de tăvălugul turbo-capitalismului globalizat, al neoliberalismului. În pofida nobilelor țeluri ale nesupunerii, „neascultătorii” nu au șanse prea mari de a schimba lumea fiindcă – amintește un ziar german comentând noua „mișcare” destul de subțire încă – democrația se întemeiază pe faptul că regulile și legile promulgate de aleșii poporului trebuie respectate de toți. De amintit s-ar mai cuveni că „spre deosebire de comunism, scrie autorul Rodica Binder, democrația și capitalismul sunt reformabile, spre stânga sau spre dreapta”.
   Cât de importante au fost, și încă par a mai fi, alegerile din America pentru geopolitica globală? Cât de adevărate? Această înțelegere a importanței lor a lipsit din mintea multor oameni și mă întreb: de ce? Spunea Goethe: „adevărul este o eroare rectificată”. Deci, o eroare poate fi rectificabilă pentru a se ajunge la adevăr.
   Omul care luptă pentru adevăr poartă adevărul în sufletul lui, este supus unei armonii intime a spiritului său; lupta sa este pentru demonstrarea acestui adevăr, pentru realizarea unei armonii sociale, cu atât mai mult cu cât are un rol în realizarea acestei armonii.
  Omul care respectă adevărul este cel care dorește să-și armonizeze spiritul, ca legea din afară să fie în acord cu legea sinelui său. În caz contrar, el va suferi toată viața pentru nedreptatea făcută, pentru neadevărul îmbrățișat.

LANSARE DE CARTE

SIMFONIA TOAMNEI

         Sublima declarație de dragoste

      Scriitoarea Vavila Popovici a încheiat anul 2020 cu o nouă victorie; una care în mod sigur le anticipează și pe cele ce au să urmeze în acest an, dar și în următorii, pentru că ea se află încoronată de aura divină a speranței : ,,Doamne, / nu-mi lua rugăciunea din gând, / s-o pot spune în dimineața aceasta minunată, / înainte de a întâlni lumea în care, / ea – fericirea – cu greu mai poate fi aflată.”

        Simfonia Toamnei se numește această nouă carte de versuri (bilingve) ,,Made în SUA – LULU ENTERPRISES”, un titlu prin care autoarea își mărturisește statornica iubire pentru literatură și pentru muzică. Două arte străvechi, care s-au născut odată cu omul și care îl însoțesc mai departe, ridicându-i la altitudini și mai înalte forța de creație. Căci omul este prin ceea ce face el în viață, iar după ce se petrece pe celelalte tărâmuri rămâne în memoria urmașilor doar prin urmele lăsate pe cărările bătute și cu piciorul, dar mai ales cu mintea.

        Sub citatul condensat, însă extrem de sugestiv, extras din scrierile lui George Eliot – ,,Dacă aș fi o pasăre, aș zbura de-a lungul întregului pământ în căutarea a noi și noi toamne”, Vavila Popovici o spune deschis, cum, de fapt, îi este obiceiul: Iubesc Toamna! Și oferă cititorului lămuririle cuvenite: ,,Iubesc soarele leneș al fiecărei toamne, / săruta-rea-i caldă, mângâietoare, / lumina palidă în jocuri de tonalități / zugrăvind figuri amăgitoare. / Port în suflet și pe trup / culorile ei pastelate (…) Liniștea toamnei poposește-n pleoape,/ adună în suflet cuvintele toate…” Pentru ca în următoarea poezie – Gingășia toamnei – să se mire de ,,Cât dor poate-ncăpea în suflet, / câte vise / și cât târziu în versurile scrise!” Cu următorul pas, poeta încearcă să pătrundă în Sufletul toamnei, purtată de ,,Pasărea universului trece / bătând din aripi, fluierând, / venirea toamnei atenționând (…) Smerite, crengile în rugăciuni se-apleacă, / ușor psalmodiind.”

        Așa cum a făcut-o în toate cărțile sale, nu numai în cele de poezie, Vavila Popovici se contopește până la comuniune cu natura pe care o omagiază. Ea nu descrie, pătrunde în miezul lucrurilor, se face una cu ele, luîndu-l și pe cititor în peregrinările sale ideatice / artistice. Toamna, acest anotimp al belșugului, al culorilor curcubee și al melancoliei, naște în universul rațional-emotiv al poetei stări pe măsură, pe care le vizualizează în tablouri picturale. ,,Aceiași arbori, alte frunze, altă toamnă.” Simte cum ,,vântul tandru îmi mângâie obrajii (…) O frunză firavă îmi atinge fruntea (…) O picătură de ploaie m-atinge (…) Privesc trandafirul din parcul părăsit (…) Rătăcesc printre arbori (…) Aceiași arbori, alt vânt… / Doamne, am câștigat sau am pierdut o toamnă?”

        Din cele 42 de poezii cuprinse în acest armonios volum, 18 conțin cuvântul care denumește anotimpul celebrat. Celelalte sunt metafore care tot către toamnă duc. Prin parcul desfrunzit ,,A venit toamna visătoare”. Poeta împunge Fuga de singurătate, recunoscând însă că ,,Mi-e dor de căldura plăcută / a dimineților de toamnă.” În ,,Toamnă – tristă și sfântă / Mă ascund sub pletele salciei.” E Salcia plângătoare, e Jocul cu frunzele toamnei, e Libertatea frunzei. Toamna Și arborii scriu poeme. Pe neștiute poteci ascultă ,,cântul tăcerii”, dar e o tăcere care ,,fuge, gonită”.

        Anotimpul cântat de Vavila Popovici este văzut în întreaga lui alcătuire, plăcutul împletindu-se firesc / armonios cu aspectele ceva mai deranjante. Fiori aparent nebănuiți pun ființa într-o vibrare cu efecte tămăduitoare, cu toate că ,,Vântul lovește fără milă copacii (…) Soarele s-a ascuns demult (…) Crengile trosnesc din încheieturi.” Sau: ,,Vin insomniile, vin! / Vin clipele-acelea divine (…) Noi, în odaia caldă, / povești de dragoste vom împleti.” Paleta cea bogată de trăiri pe care anotimpul toamnei o stârnește în sufletul omului poate fi asemuită cu o imaginară expoziție de pictură, pe care cititorul o vernisează în acordurile surdinite ale unui pian nevăzut. El vede cum ,,Frunzele au acoperit pământul / cu o haină maronie” și simte cum ,,Inima se-aruncă în alt anotimp, / ce va să vină din cel ce se duce”. Speranța, cu alte cuvinte. Cea care o stimulează pe Vavila Popovici și care o îndeamnă să se confeseze în fața cititorilor: ,,Și totuși iubesc Toamna! / Îi iubesc farmecul, generozitatea, frumusețea, / furia, blândețea (…) Căci nimic nu se sfârșește, nimic în lume – inutil, / anotimpurile se rotesc, pleacă și revin.”  O stare de melancolică încredere în dăinuirea naturii, care se transferă și în sufletul omului, făcându-l pe acesta să nu se sperie în fața inevitabilului sfârșit. ,,Ridic privirea spre ceru-ntunecat, / văd tot mai multe stele agățându-se de cer (…) Acele pinilor verzi sclipesc în argintul lunii, / brațele lor întinse murmură speranțe…”

        Nu am nici o îndoială că în această emoționantă Simfonia Toamnei vibrează și imaginile toamnelor trăite în România. Așa cum am mai scris și cu alte prilejuri, Vavila Popovici trăiește în America, dar a luat și țara de baștină cu ea. Rădăcinile nu se pot smulge. Sufletul nu se rătăcește. Inima nu bate în alte ritmuri. Mintea – izvor cu apă vie. Iar eu nu mă mai satur uitându-mă la coperta admirabilului volum: Parcul din Pitești, pe care Vavila Popovici l-a luat cu dânsa, să-i țină de singurătate și de drag.

Vasile Filip – Iași

About The Author

Related posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.