MARCUS AURELIUS – împăratul filosof (6)

 

 

Să avem seninătatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat și, mai ales, înțelepciunea de a deosebi între cele două posibilități.”

 – Marcus Aurelius

     Istoria gândirii politice este structurată în funcție de diferitele etape de progres social și de dezvoltare a civilizației umane: perioada antichității când au apărut primele elemente ale gândirii politice, perioadă de care se leagă etimologia termenului „politică” (în greacă polis = cetate, oraș, stat); perioada medievală sau feudală; perioada Renașterii; epoca modernă, caracterizată prin extinderea sferei de cuprindere a cunoștințelor politice, politologia afirmându-se ca știință/teorie politică aparte.
Ideile politice sunt elemente constitutive ale vieții politice, ele exprimă interesele, aspirațiile diverselor grupuri sociale, implicate adesea în lupta pentru putere, făcând parte integrantă a științei politice. Doctrinele și ideologiile sunt suporturi pentru acțiunea politică. Termenul de doctrină este legat de idee și ideologie dar, dacă doctrina poate fi elaborată de un partid sau chiar de o persoană, ideologia este întotdeauna o operă colectivă. La un moment dat s-au conturat trei mari curente doctrinare sau ideologice: liberalismul, conservatorismul și socialismul, în evoluția cărora s-au înregistrat și forme mixte.
Sofiștii – grup de înțelepți greci apărut înaintea dar și după Socrate, în intervalul de trecere de la perioada filosofiei preclasice la cea clasică – au pus în centrul preocupărilor omul, valoarea și importanța lui în Univers. Ei considerau, în principal, că „pentru a conduce trebuie să știi”. Au predat cunoștințe politice, filozofice, oratorice, pentru ca tinerii să poată participa la viața publică. Un adversar al sofiștilor, critic al democrației sclavagiste ateniene a fost însuși Socrate, pentru care: „Legile sunt de două categorii: scrise și nescrise, care sunt rezultatul unei convenții generale și care nu pot fi încălcate fără rușine”. Platon fiind considerat discipolul lui Socrate era și el un adversar al sofiștilor. În Republica susține că, conducătorii unei cetăți trebuie să fie regii filosofi, cei care posedă cunoștințe despre noțiunea de bine. Aristotel  – cel dintâi mare gânditor al lumii – este considerat ca întemeietorul științei politice, analist profund a filosofiei politice. Este cel care a apărat familia și proprietatea privată și a făcut considerații asupra celor trei forme de guvernare, arătând și posibilele degenerări: „monarhia în tiranie, aristocrația în oligarhie, democrația în demagogie”, considerând că oricare este bună, dacă evită degenerările.
Ideile de bază ale filosofiei grecești au fost preluate de elita romană, prin Cicero, Seneca și împăratul Marc Aureliu. Dacă grecii s-au remarcat prin geniul teoretic-filozofic și științific materializat în filozofia și știința politică, romanii s-ar remarcat prin geniul politic predominant pragmatic, geniul juridic – dreptul roman care se studiază și astăzi, geniul administrativ manifestat în urbanism și construcții. Unii dintre stoici au criticat societatea romană, luxul și bogăția acesteia, nedreptatea și exploatarea ei, dar au promovat ideea realizării liniștii sufletești, a împăcării cu soarta, cu destinul, ceea ce în practică echivala cu pasivitate și lipsă de activitate social-politică.
Cel mai strălucit exponent al filosofiei politice din Roma republicană a fost Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.), pentru care politica bună este opera oamenilor de bine; dacă ei se abțin, triumfă cei răi – teza comună politicilor electorale. Cicero – „omul universal” – a marcat istoria Romei, i-a atribuit istoricului grec Herodot (484-425 î.Hr.) titlul de „părinte al istoriei” pentru modul în care a tratat evenimentele consemnate în scrierile sale, dar și cel de „părinte al politicii”, pentru că, după cum argumentează politicianul francez Marcel Prélot (1898-1972): „la el se întâlnește primul document autentic unde se găsesc distinse și comparate diferitele specii de guvernământ”.
   Disputa din acea vreme era susținerea unora a ideii de monarhie și a altora de democrație: „Puterea absolută corupe și denaturează și pe cel mai desăvârșit dintre oameni”, explicând consecințele acestei degradări psihologice: „trufia și pizma care fac din tiran omul cel mai nestatornic cu putință; el se înconjoară cu cei mai netrebnici dintre cetățeni, la ale căror defăimări pleacă urechea”. Sunt prezentate avantajele democrației, în primul rând egalitatea: „Să nu uităm că puterea poporului poartă cel mai frumos nume din lume: isonomia” (egalitatea în fața legilor). Și concluzia era: „să ridicăm poporul, mulțimea face puterea”.
   Lucius Annaeus Seneca (63 î.e.n.-65 e.n.) a făcut parte din rândul marii aristocrații, din casta cavalerilor, de aceea întreaga sa concepție filozofică, morală și politică a avut ca scop slujirea acestei clase. „Fericirea – spunea Seneca – sălășluiește înăuntrul nostru și nu depinde de lumea exterioară. În natură domnesc destinul, fatalitatea. Nu putem schimba cu nimic mersul evenimentelor în lume”. Cu privire la om și la relația acestuia cu societatea: „Virtutea omului constă în a se împăca cu soarta și în a i se supune. Nu stă în puterea noastră să schimbăm ceva în lumea exterioară, în viața socială și politică”. Una dintre cugetările lui prețioase: „Dacă virtutea ne va preceda fiecare pas pe care îl facem, vom fi mereu în siguranță”.
   Din dorința de a consolida statul sclavagist, de a legitima sclavia și exploatarea sclavilor, dar și de a diminua tensiunile sociale și a dezorienta lupta sclavilor, Seneca a promovat o teorie potrivit căreia toți oamenii, inclusiv sclavii sunt frați întrucât au aceeași natură rațională. Dacă corpul sclavilor aparține stăpânilor, astfel justificându-se sclavia și exploatarea, spiritul lor este liber.
Tot în cadrul stoicismului roman se încadrează și concepția moral-politică a lui Epictet (50 e.n.-138 e.n.). Sclav eliberat prin ideile promovate, acesta a încercat să se prezinte ca un reprezentant al maselor, al celor asupriți și exploatați, în primul rând al sclavilor. Epictet și-a expus părerile sub forma orală. Ceea ce s-a păstrat de la el se datorează elevului său, istoricul și filosoful Flavius Arrianus (55-135 d.Hr.) care i-a transpus în scris principiile. A fost adeptul democratismului sclavagist, considerând că participarea la viața publică este o datorie a tuturor cetățenilor, iar scopul urmărit trebuie să-l constituie realizarea binelui general și nu folosul personal. Scopul vieții trebuie să fie atingerea fericirii, printr-o viață trăită în acord cu natura. Deși a considerat că esența omului este rațiunea, susținând nemurirea sufletului și existența vieții de apoi și că adevărata fericire se află în viața de pe pământ, Epictet a acceptat fatalismul, predestinația rolului și statutului fiecărui om, imposibilitatea intervenției omului în desfășurarea și schimbarea evenimentelor, îndemnând la supunere, la acceptarea sorții și a destinului, ceea ce în practica socială însemna acceptarea rânduielilor existente, renunțarea la luptă, la viața socială și politică.
Printre adepții orientării stoice s-a aflat și împăratul roman Marc Aureliu, în latină Marcus Aurelius Antonius (121-180 d.Hr.). Împăratul și filozoful stoic Marcus Aurelius s-a născut  la Roma, dintr-o familie burgheză. După moartea tatălui, Marcus și fratele său vitreg, Lucius, au fost înfiați de bunicul lor, un patrician roman. Bunicul a fost cel care l-a dat pe Marcus spre instruire celor mai buni profesori. Curând s-a simțit atras de filosofi care l-au influențat atât de mult, încât băiatul de doisprezece ani prefera să doarmă pe un pat din scânduri, acoperindu-se cu o bucată de piele, încercând să se adapteze la tot felul de privațiuni. Împăratul roman Hadrian care a domnit între anii 117 și 138 a observat acest copil neobișnuit și a vrut să-l numească moștenitorul său direct, însă aceasta era imposibil, alesul fiind încă foarte tânăr. Atunci, l-a numit moștenitor al tronului pe Antoninus Pius, cu condiția ca acesta să-i cedeze ulterior tronul lui Marcus. Așa a și fost, Antoninus Pius l-a adoptat, și în anul 161, înainte de moartea sa, l-a declarat pe Marcus succesorul său.
Ajuns la putere, Marcus Aurelius l-a luat partener la conducerea imperiului pe Lucius Verus, şi din acel moment ei au condus împreună. A fost pentru prima dată când Imperiul Roman a avut doi suverani.
Marcus Aurelius era o persoană fermecătoare și un conducător talentat, însă perioada domniei sale nu a fost o perioadă fericită, datorită amenințărilor din diferite părți, războaielor interminabile, inundațiilor și cutremurelor de pământ, foametei. Granițele imperiului au fost tot timpul amenințate de incursiunile barbare, iar domnia sa a fost marcată și de aspre persecuții ale creștinilor. În interiorul imperiului exista o situație proastă financiară, ceea ce l-a determinat să vândă domeniile imperiale pentru a-și putea organiza armata. Era foarte activ și căuta să-și facă datoria. A condus afacerile imperiului în strânsă colaborare cu Senatul și a inițiat o serie de reforme administrative și de drept, a construit școli, spitale, orfelinate. După ce a reușit să înăbușe în zona apuseană revoltele unor triburi germanice și britanice, în anul 165 a fost confruntat cu invazia  a provinciilor orientale ale imperiului de către parți. În zona Dunăreană, triburile germanice Marcomanii și Sarmații amenințau direct Italia de nord. Conducătorii vandalilor au solicitat permisiunea în 171 să intre în Dacia Traiană. Marc Aureliu a preluat direct conducerea operațiilor militare, care au durat mai mult de cinci ani, din 169 până în 175. Încurajat de un zvon fals, privind pretinsa moarte a lui Marc Aureliu, generalul Avidius Cassius, guvernator al provinciilor din zona Siriei, se proclamă, în 175,  împărat. Marcus  Aurelius tocmai când se pregătea să pornească împotriva generalului rebel, înainte deci de a se ajunge la un război civil, Cassius a fost omorât și liniștea a fost restabilită. Marc Aureliu a încheiat pacea cu Sarmații și s-a îndreptat spre provinciile orientale, vizitând Sicilia, Siria și Egiptul, apoi s-a întors prin Smirna și Atena, unde s-a inițiat – împreună cu fiul său Commodus – în misterele din Eleusis care erau sărbători bianuale ținute în Grecia antică în templul din Elefsina dedicate zeiței Demetra și fiicei sale Persefona din recunoștință pentru darul agriculturii. În timpul acestei călătorii, moare soția sa, Faustina. Întors la Roma, sărbătorește triumful asupra Marcomanilor și Sarmaților, iar în 177 îl asociază pe Commodus la conducerea imperiului. În același an a trebuit să plece din nou în provinciile dunărene, pentru a reprima noi revolte ale triburilor germanice. Foarte activ, la 60 de ani a vrut el însuși să conducă campania contra Marcomanilor – triburi germanice. Înainte de  plecare a expus poporului Romei principiile sale de morală. Armata romană a fost atinsă de ciumă. La 17 martie 180, Marcus Aurelius a murit în Vindobona de pe Dunăre (actualul oraş Viena), în urma unei boli infecțioase și a lăsat ca moștenitor pe fiul său Commodus (161-192) care s-a dovedit a fi nemilos, capricios, imprevizibil și delăsător în treburile statului. Se credea o întrupare a legendarului Hercule. Despre el s-a scris: „Încă din primii ani a fost josnic și lipsit de onoare, crud și nerușinat, spurcat la gură și, în plus, desfrânat”. Domnia lui a însemnat începutul decăderii imperiului roman.
După moarte, Marcus Aurelius a fost sanctificat oficial. Timpul domniei lui se consideră veacul de aur al epocii antice, rămânând cunoscut ca un lider drept, responsabil, capabil să asigure prosperitatea imperiului. A înfrânt cu succes invaziile barbare de-a lungul frontierelor nordice și estice, sperând să extindă imperiul Roman.
Împăratul roman Marcus Aurelius a fost un om al moralei. Foarte modest, în toate lucrurile îi plăceau moderația și modestia. Din copilărie, a avut un mod de viață strict, nepermițându-și extravaganțe. Niciodată nu s-a dedat distracțiilor și a suportat cu stoicism toate vicisitudinile vieții, iar viața l-a tratat din plin cu surprize neplăcute: a fost nevoit să se facă a nu observa mediocritatea lui Lucius Verus, să îndure infidelitatea soției sale Faustina, să suporte neînțelegere din partea oamenilor din jur și caracterul urât al fiului său, Commodus, care a avut din copilărie cei mai buni educatori și învățători, însă era atât de răsfățat, încât a ajuns să fie un adevărat tiran.
Marcus Aurelius a avut o fire meditativă, o natură mai mult rațională decât afectivă. Îi plăcea viața simplă și retrasă. Caracterul său era dominat de simțul datoriei. Principiile sale filozofice sunt apropiate de doctrina stoică a lui Epictet, conform căreia dorea o îndreptățire egală, liberă, a tuturor supușilor săi.
Singura sa lucrare a fost redactată în limba greacă – „Către sine însuși”, tradusă mai târziu în limba latină, cu titlul „Meditații”, constituită în 12 cărți. Conținutul lor are în special un caracter moral, o filosofie practică pentru viața de fiecare zi. Ele exprimă convingerea autorului, după care numai o viață morală după legile naturii poate realiza liniștea interioară, mărinimia și perfecțiunea. Omul trebuie să tindă către ceea ce este util și pe măsura comunității. Important este prezentul, iar viitorul și trecutul ne împovărează. Moartea face parte din Natură, pentru că totul este în continuă transformare, conform eternității în care totul se produce, se reproduce și se transformă la infinit. Ideea esențială a stoicismului lui Marc Aureliu este libertatea morală, care decurge din faptul că natura umană este o natură rațională: nimic nu poate să-l împiedice să lucreze așa cum îi dictează rațiunea; aceasta formează „geniul din om”. Evenimentele exterioare sau părerile oamenilor nu au nici o importanță; rațiunea indică datoria de împlinit: „Dacă ți-ai făcut datoria, tot restul te poate lăsa rece”. El acceptă teoria fatalistă a naturii, a stoicismului grec, dar îl interesează mai mult consecințele pentru viața morală. Pune întrebarea: „Dacă totul este în natură o fatalitate, de ce să ne temem, de exemplu, de moarte? Ea nu este decât un proces natural, un efect al naturii”. Față de cosmos, rațiunea ne dă o înțelegere a lui și o liniște; față de oameni, liniștea este adusă de conștiința datoriei împlinite după principiile rațiunii: „De ce să mă tem atunci de alții sau de ce poate să-mi rezerve soarta?”. În acest mod rațiunea duce la apatie, la lipsa de afect. Ca atare, lucrurile exterioare nu trebuie să modifice dispoziția sufletului „rațiunea morală indică datoria și atâta ajunge”. Concluzia practică a rațiunii este demnitatea omului, dar și egalitatea lui: toți oamenii au aceeași natura rațională. Pentru Marc Aureliu, ca și pentru stoicismul vechi, „există o singură rațiune, o singură lege, un singur adevăr, o singură lume și un singur Dumnezeu”. Stoicismul roman, prin forma sa umană acorda atenție mare slăbiciunii și suferinței omului, datoria avea forme de caritate. Față de cel grec, se apropia de creștinism. Și totuși, creștinismul era  considerat o ofensă la adresa zeilor, despre care se credea că lor li se datora succesul Romei.
Creștinii, conform noului testament, au fost persecutați de la început, astfel că din cei 11 apostoli care i-au supraviețuit lui Iisus (Iuda spânzurându-se), doar Ioan, fratele lui Iacob, a reușit să scape de o moarte violentă. Prima persecuție organizată a fost cea din vremea lui Nero (37-68 d.Hr.) care a aruncat vina pe creștini pentru incendierea Romei. Marcus Aurelius, la vremea sa, a înăbușit mișcarea creștinilor, în anul 177 d. Hr. Persecuția creștinilor a continuat până la împăratul Constantin, în anul 391 când creștinismul a devenit religia de stat a imperiului, iar celelalte credințe au fost scoase în afara legii.
Faptul că opera sa „Către mine însumi” este străbătută de un puternic pesimism denotă că societatea sclavagistă era în proces de descompunere, lipsindu-i perspectiva, ideile.
Criza de sistem în care a intrat societatea romană începând cu secolul al II- lea e.n. s-a agravat continuu, adăugându-se o criză de identitate, de idei și obiective, dar și de decadență morală. În această situație, în Roma antică și-a făcut apariția școala sceptică. Scepticii romani promovau indiferența totală față de problemele sociale și politice, față de natură, afirmând imposibilitatea cunoașterii și stăpânirii ei, inclusiv a emiterii de orice fel de judecăți de apreciere și valoare. Ostilitatea față de cunoașterea științifică, neîncrederea în forța rațiunii au favorizat extinderea scepticismului, a doctrinelor mistic-religioase care vor predomina în ultimele secole ale imperiului roman.
Dacă în cazul celorlalte societăți sclavagiste, inclusiv în Grecia antică problematica demersului a fost doar tangențial atinsă de gândirea politică, la Roma putem spune că problematica maselor, concepțiile și interesele lor au fost exprimate în adevărate programe politice, sau unele din acestea transformându-se în adevărate mișcări. Mai mult, în Roma antică chiar și sclavii și-au avut proprii lor gânditori politici, așa cum a fost cazul lui Epictet sau a puternicei mișcări sociale condusă de Spartacus – conducătorul celei de a treia răscoale a sclavilor (73-71 î.Hr.).
Prin diversitatea problematicii abordate, a puterii de influențare și chiar a originalității sale, gândirea și mai ales practica politică romană au constituit pentru antichitate un puternic centru de cultură și civilizație politică.
Rezultat al dezvoltării sociale, gândirea politică a antichității constituie și astăzi o importantă sursă de inspirație și meditație pentru cercetătorii politicului. Multe din elementele sale teoretice dar și din principiile practicii politice își păstrează și astăzi valabilitatea, dovedind seriozitatea și profunzimea cu care gânditorii lumii antice s-au aplecat asupra studiului politicului, importanța deosebită pe care au acordat-o acestui domeniu al vieții sociale.
Cărțile lui Marcus emană noblețe măreție; în ele, se reflectă întreagă firea sa mărinimoasă și acea înaltă ținută morală pe care a promovat-o pe parcursul vieții sale. În aceste rezumate scurte, se reflectă concepțiile lui filosofice de viață:
„Timpul destinat unei vieți de om este o clipă; esența lui este plutirea permanentă; simțirea este vagă, structura întregului corp este perisabilă; sufletul este instabil, soarta — misterioasă; gloria — nesigură.”
„Tot ce ține de corp, la fel ca tot ce ține de suflet, este vis și fum.”
„Viața este luptă și rătăcire într-o țară străină. Dar ce te poate scoate la liman? Nimic, în afară de filosofie. A filosofa înseamnă a-ţi proteja geniul din tine de zgârieturi și uzură și a-l situa mai presus de plăceri și suferințe.”
   Marcus Aurelius era sigur că, făcând abstracție de perisabilitatea existenței umane, omenirea are de rezolvat probleme legate de adevărata etică și fiecare om trebuie să tindă spre o astfel de etică. Lui îi aparțin cuvintele: „Să ai grijă cu fervoare ca să îndeplinești lucrul pe care ai început să-l faci, așa cum i se cuvine unui adevărat bărbat roman, sincer și din toată inima, cu dragoste față de oameni, cu sentimentul libertății și al dreptății”. Era împotriva luptelor din arenă, considerându-le o violență lipsită de sens. De aceea a poruncit ca, în astfel de lupte, paloșele gladiatorilor să nu fie ascuțite, spre a nu se întâmpla cazuri mortale. Pentru echilibriștii care mergeau pe funii, a ordonat să se aștearnă jos saltele, pentru ca aceștia să rămână în viață, în caz de cădere. Își dădea seama de faptul că nu poți schimba lumea după cum ai dori. Lumea este așa precum este și totuși încerca să o facă mai bună, să elimine pe cât posibil violența.
Datorită naturii sale meditative a fost numit filosoful de pe tron. Viața trebuia prețuită din punct de vedere filozofic-moral: „Tot ce i se întâmplă fiecăruia, folosește întregului”, afirma el. Gânduri simple și profunde. Poți rămâne uimit de înțelepciunea și spiritualitatea lor. Aceste notițe de aur adresate sufletului, lumii și lui Dumnezeu, se nășteau noaptea, pe când se afla într-un simplu cort de călătorie. Ele, ca niște fire de aur, constituie legătura dintre nobilul Marcus Aurelius și cei care se vor perinda de-a lungul secolelor. Aceste gânduri nu sunt păscute de pericolul neființei, pentru că sunt accesibile omenirii din toate timpurile.
În politica internă, Marc Aureliu a condus afacerile imperiului în strânsă colaborare cu Senatul și a inițiat o serie de reforme în problemele administrative și de drept, a construit școli, spitale și orfelinate. Domnia lui Marc Aureliu a fost marcată însă de aspre persecuții ale creștinilor.
Împăratul roman Marcus Aurelius a fost considerat unul dintre cei mai înțelepți lideri, întruchipând idealul lui Platon de „rege filozof”. „Meditațiile” lui Marcus Aurelius au inspirat o mulțime de lideri datorită înțelepciunii atemporale, fiind o colecție de scrieri personale din ultimul deceniu al vieții sale. Această perioadă haotică l-a inspirat să dezvolte interpretarea proprie a filosofiei stoice, care se concentrează pe acceptarea lucrurilor care nu pot fi controlate și pe stăpânirea propriilor emoții.

   În zilele noastre, Business Insider – web site american specializat în știri de afaceri și tehnologie – a întocmit o listă cu 10 reguli pe care Marc Aureliu le-a folosit drept recomandări pentru un lider excepțional. Pe scurt, acestea ar fi: „Înțelegeți că oamenii există pentru a se ajuta unii pe alții; fiți conștienți de umilința celorlalți; realizați că multe greșeli sunt rezultatul ignoranței; nu vă făliți; evitați să judecați iute acțiunile celorlalți; păstrați-vă cumpătul; recunoașteți că ceilalți vă pot răni doar dacă le permiteți; fiți conștienți că pesimismul poate pune stăpânire pe voi; fiți buni; nu vă așteptați ca oamenii răi să vă scutească de tratamentul distructiv”.
   Unii lideri încearcă să se comporte într-o manieră constructivă, ei trebuie să înțeleagă însă, că există și oameni care caută și găsesc metode de distrugere a altora. Liderul trebuie să aibă pregătit sau să găsească antidotul împotriva agresiunilor celor egoiști, cu spirit tiranic, care-și apără propriile interese murdare, folosindu-se de vicleșuguri tiranice, posedați fiind de duhuri rele. Sunt cei ce nu conștientizează pierderea sufletului lor…
   „Pierderea sufletului se petrece printr-unul și același proces cu triumful interior, înlăuntrul trăirilor noastre, al tiranului lăuntric. Tiranul, marele Paranoic, se înalță în noi și aceasta e maladia sufletească a omului modern, al celui ce și-a pierdut sufletul, adică și-a diminuat trăirile spirituale până la anihilarea sufletului, a puterii sufletești”, scrie profesorul universitar, doctor în sociologie Ilie Bădescu, în cartea sa „Sociologie Noologică – ordinea spirituală a societății”.

About The Author

Related posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.