LANSARE DE CARTE

Întrebându-mă de ce este atâta dispreț, ură, suferință, neînțelegere între oameni, și unde ne este iubirea, înțelegerea de altădată, am „născut” aceste versuri, ca pe niște file de jurnal rupte din suflet și apărute în noul anotimp al iernii, înainte de Sfintele Sărbători de care ne despart doar câteva zile. Lectură plăcută le doresc cititorilor acestor MĂRTURISIRI!

Wondering why there is so much contempt, hatred, suffering, misunderstanding between people, and where is our love and understanding of yesteryear, I “gave birth” to these verses, like diary sheets torn from the soul and appeared in the new season of the new winters, before the Holy Holidays from which we part only a few days. I wish the readers of these CONFESSIONS a pleasant reading!

978-1-7947-5868-1

Și voi avea timp…

Gândurile se îngrămădesc

ca păsările flămânde asupra fărămiturilor de pâine

risipite de mâna unui înger.

Mă retrag în mica mea odaie, între cei patru pereți

care mă bucură cu tablouri, cărți, trofee, icoane,

mă așez pe scaunul devenit prieten primitor,

și-ncep să mișc degetele pe tastele unei mașinării,

asemeni clapelor pianului iubit cândva.

Trimit trăirile sufletului,

nu vreau să pierd sunetele gândului.

Unii s-au plictisit să-mi tot spună

că trebuie să mă odihnesc,

mai puțin să trudesc, să nu mai tot glăsuiesc,

fiindcă ei cunosc de-acum răspunsul pe care-l vor primi:

Nu știți că fiecare cuvânt pe care-l aștern

e venit din suflet și gând

și pleacă spre voi, dragi prieteni?

Și da, cred, că destul timp pentru odihnă voi avea,

când timpului, timpul meu îl voi preda!

Neputința doare

Aș vrea să pot privi lumea

cu ochii tăi, cu privirea ta adâncă și clară

cu rădăcini în sufletul plin de speranță.

Aș vrea să pot gândi tot ce mi se-ntâmplă

cu gândul tău iertător,

plin de motivații liniștitoare.

Aș vrea ca trecând printre oameni

să nu aud foșnetul încrâncenării,

să trec ca tine, calm, nepăsător.

Aș vrea să nu mă doară loviturile vieții,

să le primesc ca pe valurile furioase ale unei mări

cu credința că se vor sparge de un mal;

că se va putea auzi, în urma lor,

râsul meu, precum râsul tău – sfidător…

Dar pot?

Măștile noastre

Of, de câte ori ne-am plâns

de măștile invizibile pe care le purtau unii oameni!

Ei, iată, am ajuns acum să purtăm toți

câte o mască, vizibilă de astă dată.

Și nu cu emfază, ci cu slugărnicie și oroare.

Suportăm, fiindcă altfel moartea o chemăm.

Purtăm măști colorate, cu îmbrăcămintea asortate,

să nu părem prea urâți;

glasul ne este străin, zâmbetul – ascuns,

dar purtăm măști divers colorate, asortate.

Speranța de bine ne este departe,

dincolo de perdeaua norilor,

dincolo de albastrul cerului aflat…

Mă-ntreb: dacă Van Gogh ar fi purtat o mască,

cum ar fi arătat auto-portretul pictat?

Opreliști cândva nu vor mai fi,

și măștile la o parte vor fi date,

dar după atâta-ncarcerare, oare cum ne vom simți?

Clipe de singurătate

Când n-am pe cine-mbrățișa,

iau copacu-n brațe,

c-așa mi-e obiceiul…

Când n-am pe cine mângâia

îmi trec sfios palmele peste frunzele verzi;

când n-am cui dărui iubire

strâng în căușul palmei o floare.

Poate o doare,

cum sufletul mă doare acum.

Pământului cuvinte de dragoste îi spun.

Alunec în genunchi,

umilă în fața copacului stau,

privind printre crengi un petec de cer…

Frunzele cuvintele-mi ascultă…

Și dintr-o dată, mă ridic speriată,

temându-mă ca cineva trecând și văzându-mă,

să nu se-nchine și cu glas șoptit să spună:

femeia asta e nebună!

Rate this post

About The Author

Related posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.