

Cu fruntea plecată-n dantela verde a pământului,
în galbenul Roșcuțelor primăvăratice,
ascult taina țărânei și-al strămoșilor plâns.
Sunetul solemn al clopotului rupe tăcerea,
chemând credincioșii la slujbă.
Mă ridic brusc, îmi fac semnul crucii.
Aminte-mi aduc de clipă și de Dumnezeu:
„Îngerul Iubirii este prezent
în delicatele fire de iarbă, căci iubirea este în a da”,
și mare este iubirea Ta, Doamne!
O lumină diafană scaldă totul din jur,
privirea-mi caută-n zadar
orizontul dincolo de hotar…
Sărut cerul și pădurile verzi,
pământului îi cer iertare, pentru neputință
și pentru multele semne de întrebare.
Căci ne-iubirea este în a se lua, a se fura!
Mă apropii de lespedea mormântului –
Ștefan Sfântului –
privesc, năucită de gânduri, vrejurile meandrice,
funii ale cerului…
Mă-nchin măreției lui, spun o rugăciune
și-ntreb cerul:
Unde ești „Ștefan cel Mare”? Unde e Moldova ta?
Din volumul „O mie și una de poeme”
Vavila Popovici