DESPRE VANITATE

„Jumătate din răul făcut pe această lume se datorează oamenilor  care  vor să se simtă importanți.” – George Eliot

   Vanitatea este o credință exagerată în propriile abilități sau în atractivitatea față de alții. Dicționarul o definește ca ambiție neîntemeiată; o asemuiește cu dorința de a face impresie; orgoliu, trufie, îngâmfare, înfumurare, deșertăciune, zădărnicie. Răsfoind mai multe dicționare mai găsim: „încredere exagerată în calitățile proprii”, „atitudine de superioritate nejustificată față de alții; semeție, fală; fudulie”, „opinie foarte avantajoasă, de cele mai multe ori exagerată, asupra valorii sau importanței personale”, „părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială”, atitudine de înfumurare sfidătoare și disprețuitoare” s.a. Peste tot conotația atitudinii este negativă și de repudiat.
Anterior secolului al XIV-lea, acest termen nu avea astfel de nuanțe narcisiste și însemna doar deșertăciune. Expresia slavă deșartă este considerată acum ca un sinonim arhaic pentru vanitate, dar inițial a însemnat mândrie inutilă, adică lăudăroșenie nejustificată.
În multe religii, vanitatea, în sensul său modern, este considerată o formă de auto-idolatrie prin care omul se compară cu măreția lui Dumnezeu de dragul propriei imagini. În învățăturile creștine, vanitatea este un exemplu de mândrie, unul dintre cele șapte păcate capitale. Din punct de vedere filozofic, vanitatea poate fi considerată o formă mai largă de egoism și mândrie.
În arta occidentală, vanitatea a fost adesea simbolizată de un păun sau în termeni biblici de „Desfrânata Babilonului”. În timpul Renașterii, vanitatea era reprezentată invariabil ca o femeie goală, uneori așezată sau întinsă pe o canapea, care se pieptăna și se uita în oglindă. Oglinda este, uneori, ținută de un demon. Alte simboluri ale vanității erau bijuteriile, banii.
Care mamă, mă întreb, nu a citit copiilor povestea Fraților Grimm „Alba-ca-zăpada și cei șapte pitici”, în care împărăteasa trufașă, înainte de culcare întreba: „Oglinjoară din perete, oglinjoară,/ Cine e cea mai frumoasă din țară?” Și aștepta răspunsul oglinzii pentru a-și hrăni vanitatea: „Măria ta ești cea mai frumoasă…”.
Trufia este unul dintre păcatele capitale din Biblie, care-l despart pe om de Dumnezeu. Interesant este sfatul lui Petre Țuțea privind înfrângerea vanității, din cartea sa „Între Dumnezeu și neamul meu: „Să te disprețuiești în fiecare zi, pentru ca să aibă loc Dumnezeu în vidul lăsat în tine”.
   Întrebarea este ce ne face să adoptăm o astfel de atitudine? Evident, dorința de a-i impresiona pe alții, de a accede pe scara socială, de a ne acorda importanță, de a ne vedea cu alți ochi. Și-atunci ne găsim multe „calitățidacă suntem firi orgolioase, iar oamenii cu caracter urât, sunt primii de care se prinde acest păcat – vanitatea.

Vanitoșii au o nemăsurată încredere în propriile lor puteri, ceea ce nu ar fi rău dacă ar exista bunul simț, cântarul, cel care îți arată unde și când să-ți oprești mândria. Omul vanitos vede numai proști în jurul său și face tot posibilul să-i domine. Pot fi mulți oameni superiori nouă, iar pentru a face o apreciere justă, trebuie să dăm atenție cântarului, adică să știm „cât cântărim noi” și să încercăm să-i punem „pe cântar” pe ceilalți – așa se face o selecție, un concurs – , dar cu corectitudine și cu adevăr. Mă gândesc la Socrate care, conform oracolului, era cel mai înțelept om al orașului și neîncrezător în profeția oracolului, convins că nu știe nimic, a început să converseze cu oamenii de vază ai orașului. Așa a constatat că deși ei se considerau experți, în realitate aveau carențe considerabile, și-atunci a început să se considere pe drept mai înțelept decât ceilalți, ceea ce i-a atras multe antipatii din partea auto-proclamaților cunoscători.
   Vanitatea ajunge să se manifeste sub diferite forme, precum: acte de violență publică, acte de teribilism social, acte de terorism, acțiuni militare disproporționate etc. Asociată cu imoralitatea și răutatea, determină o combinație socialmente explozivă, din perspective multiple, întrucât au loc schimbări semnificative de comportament: categorii socio-profesionale devin „ciupite de drogul vanității” (artiștii, oamenii politici, profesorii ș.a.). Artiștii vanitoși devin ursuzi, oamenii politici devin mizantropi și ratează misiunea politică, oamenii talentați devin egoiști. Toți pierd din valoarea lor, vanitatea urâțindu-i sufletește dar și trupește (priviți-le mimica feții!).
Și cum spuneam că înainte vreme vanitatea însemna deșertăciune, un excelent ghid în această direcție îl găsim în cartea biblică a Eclesiastului. În ea se află „cuvintele fiului lui David, rege în Ierusalim“. El a fost regele Solomon a cărui celebritate, înțelepciune trecuseră hotarele țării lui. Cartea Eclesiastului conține sfatul său atât cu privire la lucrurile lipsite de valoare, cât și cu privire la cele de o valoare autentică. La întrebarea: „Ce folos are omul la toată truda pe care și-o dă sub soare?” există un singur răspuns, zice Ecleziastul: „ O, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune și goană după vânt”.
   Voi reda câteva din sfaturile sale. Cuvântul ebraic pentru „vanitate“ înseamnă literal „suflare“. Acest sens transmite ideea de ceva lipsit de fermitate, de stabilitate și de permanență. „Extrema vanitate“ este o expresie ce caracterizează bine preocupările omenești.

Apoi amintește ciclurile naturale în continuă repetare. Generații de oamenii după generații apar și dispar, soarele continuă să răsară și să apună, vânturile se rotesc la nesfârșit, iar râurile se varsă necontenit în mări, dar fără să poată să le umple vreodată. După o adâncă reflecție asupra acestor lucruri, înțeleptul rege face observația: „Toate lucrurile sunt obositoare; nici unul nu este în stare să vorbească despre aceasta. Ochiul nu se satură de văzut iar urechea nu se umple de auzit. Ce s-a întâmplat se va [mai] întâmpla și ce s-a făcut se va [mai] face, și astfel nu există nimic nou sub soare“.
   Examinarea atentă a tuturor acestor cicluri naturale i se părea „obositoare“ lui Solomon. Este fără îndoială adevărat că imensitatea și complexitatea acestor cicluri sunt de așa natură încât un om și-ar putea consuma prea bine întreaga viață, fără să le poată înțelege pe deplin și în totalitate. Mijloacele sale de exprimare n-ar fi niciodată în măsură să le descrie pe toate în amănunțime. Solomon se ocupă aici de inutilitatea sau zădărnicia cu care sunt confruntați oamenii. Cât poate fi de obositor pentru un om să observe atent neînduplecata repetare a acestor cicluri care nu încetează niciodată, în comparație cu scurtimea vieții lui. Însă, cunoașterea acestor lucruri ne poate ajuta să evităm risipirea de mult timp, eforturi și bani în încercarea de a ne găsi împlinirea și fericirea prin satisfacerea simțurilor. Dorința de lucruri și de trăiri noi ne poate aduce o măsură de bucurie, dar ea nu ne va mulțumi niciodată pe deplin. În cele din urmă totul pleacă unde „nu mai există nici lucrare, nici urzire (de planuri), nici cunoștință nici înțelepciune“, căci cei morți „nu mai sunt conștienți de nimic”.

Despre oamenii care iubesc bogăția și celebritatea, Eclesiastului spune: „Cel care nu iubește [altceva] decât argintul nu se va sătura de argint și nici cel care iubește bogăția, nu se va sătura de venituri. Și aceasta este vanitate.
   Vorbește despre o împrejurare tragică ce intervine frecvent în cazul celor care sunt hotărâți să se îmbogățească: „Eu însumi m-am întors să văd vanitatea de sub ceruri: Există unul dar nu [și] un al doilea; astfel el nu are nici fiu, nici frate, și [totuși] munca lui din greu nu are capăt. De asemenea, ochii nu i se satură de bogății: Și pentru cine muncesc eu din greu și îmi lipsesc sufletul de lucruri bune? Și aceasta este vanitate, și este o preocupare aducătoare de nenorocire“.
   În căutarea de bogății, mult prea adesea oamenii sacrifică relații umane atât dinăuntrul cât și dinafara familiei. Se izolează, devine singuratic și se întreabă la un moment dat: „Pentru cine muncesc eu din greu și îmi lipsesc sufletul de lucruri bune?“ Indiferent cât sunt de întinse proprietățile unui bogat, „ochii nu i se satură de bogății.“ Conștient de lucrul acesta Solomon scrie: „Este mai bine doi decât unul, căci ei au o bună răsplată pentru munca lor grea. Căci dacă unul cade, celălalt îl poate ridica pe tovarășul său. Dar ce va fi cu cel care cade când nu există un altul să-l ridice? Iar dacă se culcă doi alături, e cert că ei se vor încălzi; dar cum se va încălzi unul singur? Iar dacă cineva îl poate birui pe cel care este numai singur, doi la un loc i-ar putea sta împotrivă. Și o frânghie [împletită] în trei nu poate fi ruptă repede [în două]“. Din aceste cuvinte se desprinde o importantă învățătură: Relațiile umane sunt de o mai mare valoare decât bunurile. A-i veni în ajutor unuia dintre semenii noștri este mult mai de preț decât aurul, decât argintul și decât orice alt obiect neînsuflețit.

Și o declarație inspirată, dar tot într-o notă pesimistă: „Ceea ce este strâmb nu poate fi îndreptat, iar ceea ce lipsește nu poate fi pus la număr“. Căci oricâte eforturi ar depune oamenii, ei nu vor putea îndrepta nenumăratele aspecte „strâmbe“ ale conduitei umane.
   „Cel care respectă porunca nu va cunoaște nici o nenorocire, și inima înțeleaptă va cunoaște și timpul și judecata. Căci există un timp și o judecată pentru toate lucrurile, căci nenorocirea oamenilor se află din belșug asupra lor. Căci nu există nimeni care să știe ce va fi, pentru că cine îi spune exact cum va fi?“.
   Și mult mai multe pot fi aflate în Cartea Ecleziastului…

„Hainele scumpe duc la nașterea și creșterea vanității… Cu cât îți îngădui mai mult această dorință, cu atât ea va crește. Noi avem deja destulă vanitate în natura noastră, dar astfel îngăduind-o, ea va crește de sute de ori. Opriți-vă! Luați ca țintă să fiți plăcuți, doar lui Dumnezeu, și aceste ornamente vor dispărea.”, spunea teologul și predicatorul evanghelic englez John Wesley (1703-1791).

   Dar să vorbim și despre Vanitatea din zilele noastre. Astăzi, ca și în alte timpuri, femeile și bărbații și-au scos în evidență, prin machiaj, îmbrăcăminte, aspectul exterior. Persoanele narcisiste au fost și sunt preocupate doar de ele însele, capacitatea lor de relaționare fiind adesea scăzută sau exagerată în exterior, dar în interiorul sufletului toți acei oameni sunt goi, au parte de așa numitul – vid interior. Vorbele și gesturile lor sunt țintite spre obținerea profitului personal. Spre deosebire de aceștia, sunt și oameni care fac gesturi dezinteresate”, pornite din inimă, pentru a ajuta pe celălalt. Acești oameni au bunătatea sufletului care îi împinge, de multe ori,  la sacrificiu, pentru a alina dureri, a-i face pe cei din apropiere să nu sufere. Își sacrifică de multe ori visele, idealurile și dorințele pentru binele altcuiva.
Avem exemple de politicieni care pun interesele personale (obținerea de funcții) deasupra intereselor țării și ne întrebăm: Nu o fac din vanitate? Tocmai oamenii cei mai vanitoși și cei mai îndărătnici sunt cei mai susceptibili de a contrazice și a-și schimba poziția, opțiunile, după anumite aranjamente care să ducă la satisfacerea vanității lor, în imediatul timp sau într-un timp mai îndelungat. Aceasta nu înseamnă a fi vizionar, ci înseamnă a fi potlogar! (scuzată a-mi fi expresia!).
Nu poate fi înțeleasă lipsa de logică a gestului prin care partidele care au votat pentru demiterea guvernului în funcție, să nu procedeze în același mod la investirea noului guvern. Ci mai mult, unii care au cântărit bine situația, să aibă curajul, să îndrăznească să iasă din logica stupidă a partidului său și să-și exprime votul pentru noul guvern. Altfel se pierde timpul, fiindcă prim-ministrul guvernului demis nu pleacă, trage de timp, din vanitate exacerbată.
Versatilul conducător al unui partidului speră să reconstruiască stânga în jurul lui, din vanitate (dar având probabil și un îndrumător) și nicidecum în folosul țării și se opune acordării votului noului guvern. Este merituos și în interes național de a sprijini guvernul nou format de către partidul PNL, partid care a avut cândva un rol excepțional în definirea intereselor țării, și care în momentul de față a strâns oameni merituoși și de încredere în componența sa, pentru a încerca să repare multele și gravele greșeli ale guvernului demis, făcute în ultimii ani. Componența guvernului pare să fie foarte potrivită, iar miniștri propuși ar trebui încurajați și nu defăimați, înainte de a le vedea strădania și rezultatele.
Și ajung la cuvintele lui J. J. Rousseau – „Dacă un om nu este smintit, poate fi vindecat de orice nebunie în afară de vanitate”, eu aș spune că, totuși, fiecare învăț poate avea și dezvăț!

10/10 - (1 vote)

About The Author

Related posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.