„Deși binele este același pentru individ și pentru comunitate, totuși lucru mai mare și mai perfect trebuie să fie a întemeia și a păstra binele societății.
– Aristotel
Binele este clar recunoscut în poruncile date de divinitate. În necunoașterea sau ignorarea lor, este nevoie a se apela la moralitate, pentru a identifica corect binele. Binele este tot ce ne apropie de Divinitate și este în interesul existenței noastre. „Binele este unul singur!” înțelegându-se claritatea și lipsa echivocului celor zece porunci divine, a șasea fiind: „Să nu ucizi!”.
Problema Binelui i-a preocupat pe mulți filozofi, oameni de cultură. Dacă facem o scurtă incursiune a problemei, în decursul vremurilor, fiindcă binele a dominat unele vremuri, dar au existat și perioade când acesta era ignorat, putem începe cu filozoful grec Socrate (470-399 î. d. H.) care considera că a ști ce vrei, înseamnă a cunoaște binele și realizarea lui duce la fericirea atât cea personală, cât și a comunității în care trăiești. Ignoranța deci ar fi mama răului și trebuie acordată importanță, în primul rând, autocunoașterii. Referitor la sănătate, de exemplu, spunea că omului care se observă îi este greu să găsească un doctor care să priceapă mai bine ca el să-i caute de sănătate. Platon, discipolul lui Socrate, asemuia binele cu soarele, ca binele metafizic care-l cuprinde și pe cel moral. A ajunge la ideea de bine, însemna a vedea lucrurile în lumina soarelui. Întrucât Dumnezeu a făcut o lume bună, principiul binelui îl identifica cu Dumnezeu. Ca și Socrate de altfel, presupunea că El este creator, că El creează binele prin gândire și iubire. Morala platonică este o morală metafizică: o acțiune bună, virtuoasă, participă la ideea binelui și a realiza binele înseamnă a participa la perfecția divină. Aristotel, elevul lui Platon,considera cămorala face parte din politică, adică din știință, scopul fiind binele și fericirea individuală și socială, obținute prin acțiuni raționale. Ideile lui odată descoperite, au dominat toată filozofia creștină, scolastică, până la venirea timpurilor moderne.
Mai târziu, filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) considera că binele este ceea ce determină voința cu ajutorul rațiunii, deci nu din cauze subiective, ci obiective, adică din principii care sunt valabile pentru orice ființă rațională. Oamenii prin natura lor au o voinţă duală și din acest motiv este necesar ca morala să însemne obligare, şi orice acţiune întemeiată pe ea trebuie reprezentată ca o datorie ce urmează să fie făcută pentru ea însăşi, iar nu ca un procedeu plăcut pentru el însuşi şi urmărit pentru finalitatea sa. Spre deosebire de etica lui, filozoful german Arthur Schopenhauer (1788-1860) nu se bazează pe rațiune și pe legile morale; el vede în „milă” singura modalitate a comportamentului moral; prin compătimire și înțelegerea suferinței lumii, omul își depășește egoismul și se identifică cu semenii săi. Deși suntem încarcerați în formele exterioare de viață, cel mai cald și important sentiment, ne spune, trebuie să ne fie iubirea pentru viața noastră sufletească. Lumea e Voinţă şi Idee, voinţa fiind mai presus de Idee, ea stând nu numai la baza acțiunilor omului, ci determinând întreaga realitate: „A voi înseamnă a suferi și cum a trăi este voința, orice viață este prin esență dureroasă”. Și noi putem adăuga: din suferință se trag învățăminte și ele ne sunt de folos. Schopenhauer arată cum mari religii ale lumii i–au învățat pe oameni, contrar binelui, să disprețuiască moartea, pentru a le inspira curajul în războaiele sângeroase și-n cele mai îndepărtate cuceriri. O voință moderată care gândește realizarea binelui prin învățătură, cultură, o fire blândă, spunea Schopenhauer, sunt „daruri pe care nici rangul, nici avuția nu le pot înlocui”. Filozofia lui Schopenhauer cu viziunea sa idealistă, arătând că tot ceea ce există în lume devine expresie a voinţei și ea trebuie călăuzită spre binele omenirii, spre fericire, a fost îmbrățișată de mulți alți filozofi și oameni ai literelor. Influența ideilor lui Schopenhauer o vom găsi în literatură, în operele lui Lev Tolstoi, Mihai Eminescu, Marcel Proust, Thomas Mann și alții, care au căutat să înțeleagă sufletul viu al omului și să separe binele de rău. Mark Twain îndemna: „Întotdeauna fă bine. Aceasta va mulțumi pe câțiva și va surprinde pe restul”.
Germanul Friedrich Nietzsche (1844-1900) ironiza bunătatea, binele, considerându-le false. Doar printr-o singură afirmație, ne putem da seama de concepția lui: „Omul e doar o funie întinsă între bestie şi Supraom – o funie peste un abis”. În concepția lui, mila, altruismul, iertarea, toate valorile umanitare legate de bine, bunătate, sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuși pentru a-și da aparența unei frumuseți morale și a se convinge de propria-i superioritate. Adevărata morală este, pentru el, o morală a durității. Morala creștină îi apare ca o morală a slabilor, a sclavilor, față de morala stăpânilor, a celor care dictează. În realitate, spunem noi, creștinul știe că valorile conștiinței sale sunt mai înalte, că o acțiune de milă este mai înaltă decât o acțiune dură, de egoism. La începutul secolului XX, opera lui Nietzsche a fost revendicată de nazismul german și de fascismul italian, interpretându-se în mod barbar ideea de „voință de putere” în sprijinul doctrinei totalitare. La aceasta, se spune că a contribuit și sora lui Nietzsche, nazistă înverșunată și admiratoare a lui Hitler, care a falsificat unele texte pentru a le utiliza fără scrupule în construirea unei ideologii, oarecum străine de gândirea filosofului.
Mulți alți filozofi s-au ocupat de problema binelui și a bunătății necesare omului, precum filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) care considera că eroarea este cauza mizeriei oamenilor, principiul răului din lume și trebuie să lucrăm serios la evitarea lui. În lucrarea sa Morale des idées – forces, ajunge la concluzia că noi nu putem afirma cu siguranță că lumea este în opoziție cu moralitatea sau fericirea sau chiar cu fericirea noastră personală și că doar o singură conduită ne este permisă, aceea de a lucra ca și cum am socoti că triumful binelui moral nu este imposibil în lume, și că, pe pământ, el se află în mâinile noastre. Pentru italianul idealist Benedetto Croce (1866-1952) frumosul, utilul și binele nu sunt opuse, ci doar distincte, opoziția întâlnindu-se doar în dialectica interioară a fiecăruia dintre momentele distincte: frumos-urât, adevăr-fals, util-dăunător, bine-rău. Omul este un întreg proces spiritual, el nu este niciodată ceva împlinit definitiv, el tinde spre desăvârșire, strădania lui trebuie apreciată și încurajată. Omul datorită voinței își exprimă alegerea și, spune el, „o acțiune utilă sau bună este o acțiune voită”. Interesantă mi s-a părut logica sa: „O cunoaștere independentă de voință poate fi concepută; dar o voință independentă de cunoaștere este de neconceput. Voința oarbă nu este voință; voința adevărată vede bine”.
Binele, în viziunea filozofilor secolelor apropiate, a căpătat diferite înțelesuri, îndepărtându-se uneori de matca în care a fost așezat din începuturi. Încă venind în sprijinul binelui, filozoful francezEmmanuel Mounier (1905-1950), un creștin profund a cărei filozofie este bazată pe măreția și respectul datorat ființei umane, motiv pentru care filozofia sa s-a numit „personalism”, susținea că umanitatea nu poate progresa și nu se poate apăra de „Invazia inumanului” decât dacă va aspira la idealuri autentic umane. Comportamentul omului considera că trebuie să fie în conformitate cu spiritul moralei creștine, importanță dându-se ființei umane, spre a nu fi înjosită, înrobită, părăsită, izolată.
Existențialismul ateu are ca exponenți clasici pe germanul Martin Heidegger (1889-1976) și francezul Jean Paul-Sartre (1905-1980). Filozofia lui Sartre este răspândită în prezent în mai multe țări. Varianta atee nu mai consideră omul sfâșiat de contradicția dintre subiectivitatea sa și transcendentul divin, și susține un conflict permanent între om și lume. El definea iadul: „ceilalți, iată iadul”. Cu adevărat, dacă nu prețuim binele, trăim în condiții de groază, de veșnic război și în cest caz se justifică cruda lui afirmație, o lume fără valori, fără sens, o lume absurdă. O astfel de lume își pierde standardele comportamentale, deci nu pot fi judecate acțiunile ca fiind „bune” sau „rele”. Un citat lămuritor în acest sens l-a dat scriitorul rus Feodor Dostoievsky (1821-1881) în cartea sa Frații Karamazov: „Fără Dumnezeu, totul e permis”, sau istoricul român al religiilor, Mircea Eliade (1907-1986), pentru care elementul esențial al condiției umane este simțul sacrului: „Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenușă”. Și întreb, ne putem oare îndoi de inteligența minții care a creat această ordine pe care o vedem în jurul nostru, denumită „Inteligența cosmică” de către A. M. Aivanhov (1900-1986) – filozof și pedagog de origine bulgară, trăitor în Franța? Recomandarea lui era următoarea: „Fiecare trebuie să lucreze pentru propria sa dezvoltare, cu condiția să nu o facă numai pentru sine însuși, ci pentru binele colectivității…”. Heidegger definea ființa umană mai mult prin structuri negative (starea de anonimat, frica, teama, grija, neantul) decât prin structuri pozitive (înțelegerea, libertatea). Emanciparea umană o concepea doar ca proces parțial și spiritual, iar nu ca realizare globală, inclusiv practic politică. Scriitorul Nicolae Steinhardt (1912-1989), în cartea sa Jurnalul fericirii se întreabă: „Existențialismul are dreptate? Întocmai așa este viața cum o vede existențialismul, așa arată lumea când lipsesc naiva credință în Dumnezeu și iluziile moralei. Descrierea este cu totul neexagerată a existențialiștilor, numai soluția lor este greșită. Sau mai bine zis nu cunosc soluția: străpungerea zidului până la Iisus, mângâietorul. Și e de mirare: unii existențialiști au trecut prin închisori; cum de nu au găsit mijlocul de a trece prin ziduri ?”
German-americanul Herbert Marcuse (1898-1978) susținea că principalii factori alienanți ai vremurilor noastre sunt: diviziunea tot mai specializată a muncii și factorul tehnologic, dar mai profund, raporturile economice și cele politice de aservire. Exponent al școlii neo-marxiste de la Frankfurt, înțelegea binele și ca „libertate sexuală. Ignora desigur logica lui Aristotel care considera că „doar naturile primitive văd binele suprem și fericirea în plăcere”.
Bernard-Henri Levi, intelectual și autor francez (n. în 1948), fondator al unei noi filozofii, admite că orice tip de societate, fie capitalistă, fie socialistă, este dominată de puterea politică (de Stăpân). Constată că proiectul socialist a eșuat în totalitarism, în barbarie. De aceea optează pentru o democrație burgheză, care deși imperfectă, permite totuși omului o anumită libertate, un „chip uman”. Menirea intelectualului ar fi aceea de a cultiva filozofia, arta și morala care ar putea să oprească tentația barbariei și a călăuzi societatea spre binele ei.
Un remarcabil eseist, critic literar, filozof al culturii și pedagog american născut în România (1940), susține într-un recent dialog că „Forțele globalismului s-au dovedit exterioare și se exprimă, tot mai răspicat, prin forța brutală și decizii administrative. În esența sa, promovând cel mai obscur principiu cu putință, binele universal, un principiu fără conținut, fără obiect, fără valoare, globalismul ține de categoria celor imaginate de „negativitatea pură”. În „globalismul” deplin nu poate exista „înțelegere”, ar putea exista doar supunere și descompunere în uniformitate. Globalismul se va termina mai repede decât ne imaginăm”. Poate ar fi fost corect de despărțit „binele universal” de expresia „un principiu fără conținut”, el fiind dimpotrivă, plin de conținut, un principiu, iată, de care s-au ocupat nenumărați gânditori ai timpurilor trecute și continuă să fie un principiu necesar a sta la baza societății.
Dacă educația făcută pe diferite căi, și cultura nu vor fi preocupările importante ale societății, dacă va continua mediocritatea morală-intelectuală existentă în secolul nostru, vom lăsa cale liberă fanatismului,definit ca un atașament exagerat pentru o convingere, o idee, bazat pe ură și răzbunare, marcat de obicei de incultură sau de rătăcire a minții omului și căruia i se adaugă totala intoleranță față de adversari. Filozoful, scriitorul român Lucian Blaga (1895-1961) spunea: „Fanatismul strică chiar și cele mai bogate inteligențe”. Scopul fanaticilor este crima, uciderea adversarului.
O dublă crimă aș spune, fiindcă ucizi omul de lângă tine, dar ucizi și omul din tine.
