Pe cei interesați de activitatea mea, îi informez că a apărut cartea „Articole, Eseuri” – volumul II, 2012. Ea poate fi comandată online, asemenea celor patru volume anterioare publicate în USA, urmărind link-ul următor:
CABOTINUL SI MARLANUL
„Dă-mi, Doamne, ce n-am gândit, să mă mir ce m-a găsit!” – proverb românesc
Mi-am amintit de titlul unei cărți citite în copilărie – adolescență, care mi-a suscitat interesul. N-am reținut autorul, dar am reținut titlul: Cabotini și cabotine. Era scrisă pe la începutul secolului trecut, dovadă a existenței cabotinajului pe atunci, răspândit la francezi în special, de unde a și provenit denumirea, spun unii. O găsisem într-o librărie și întrebând librarul ce înseamnă cabotin și despre ce este vorba în carte, acesta s-a eschivat să-mi răspundă și așa cum sunt bărbații, mi-a răspuns cu o glumă: „Copilă, nici în farmacii farmacistul nu cunoaște denumirilor tuturor medicamentelor”. Ajunsă acasă, ca orice copil cuminte și interesat, am deschis dicționarul lui Șăineanu pe care-l aveau părinții în bibliotecă. Aidoma dicționarului din zilele noastre, era menționat cuvântul cabotinism, din franțuzescul cabotinage, însemnând atitudine, gest, apucătură de cabotin. Despre cuvântul cabotin, dicționarul menționează și astăzi că este actorul mediocru care urmărește succese ușoare prin mijloace facile; persoană care încearcă să se remarce printr-o comportare teatrală; în trecut, în Franța actorul ambulant se numea cabotin.
De fapt ce este un cabotin? Un om caraghios dar de care nu se poate râde. El nu este un tip amuzant, el este stupid, ignorant, nu departe de unul cretin, și care pozează într-o persoană „specială”. Când vorbește, „spurcă” locul, cum spune românul, prin falsitate, minciună. Când materializează gândurile, produce ceea ce corespunde caracterului său de cabotin, adică ceva dezgustător, lipsit de valoare autentică.
Cabotinul pozează, „dă cu gura”, vrând să ademenească oamenii, dar pus în fața săvârșirii unui gest serios – pus la încercare cum s-ar spune – dă înapoi sau dispare, pur și simplu, din peisaj. Nu are simțul ridicolului, este doar orgolios. El vorbește sau înfăptuiește copiind tot ce este de prost gust, încercând să înșele simțul frumosului, adevărului.
Cabotinajului, acestui curent mai vechi, dar adaptat întru totul zilelor noastre, i se spune kitsch. În dicționar îl găsim ca termen folosit pentru a desemna arta de prost gust, pseudo-arta; reproducere sau copiere pe scară industrială a unor opere artistice, multiplicate și valorificate comercial; obiect (carte, tablou, statuie, statuetă, etc.) de proastă calitate. Răspândit azi și în lumea apuseană, definește un fenomen ce s-a impus pe primul plan al discuțiilor estetice – creația de nivel scăzut, arta de prost gust. Se spune că termenul de fapt este german și a apărut cu un secol în urmă, la München, în cercul pictorilor academiști, semnificând inițial o schemă, ceva ce nu era finisat. „Astăzi el desemnează pseudo-arta, arta comercială, cea de un gust dubios.” Pentru lucruri deci, s-a găsit termenul corespunzător, dar pentru oameni? Pentru oameni a rămas același termen de cabotin, el cabotinul desfășurându-și, relevându-și inepțiile într-un mediu oarecare. Politica, de exemplu, e un mediu prolific pentru cabotinism. Dar nu numai politica!
Avem astăzi suficienți cabotini și cabotine, în toate domeniile. Prostia, nepriceperea, infantilismul, lipsa sentimentului patriotic, amoralitatea, imoralitatea, corupția endemică la nivelul instituțiilor statului și clasei politice, otrăvesc societatea. Unii dintre acești cabotini, mai abili, știu să folosească naivitatea oamenilor din jurul lor, în interes personal. Creatorul unui Kitsch te înșeală, te minte, prezentându-ți vorbele sau faptele ca și când ar fi valoroase. Și culmea este că în loc să capete locurile pe care le merită, undeva la periferia societății, aceștia sunt lăudați, premiați, recompensați, trimiși în străinătate pentru a reprezenta cu persoana lor sau cu lucrările lor, țara noastră.
Iată aflăm despre statuia de pe scările Muzeului de Istorie: Împăratul Traian gol pușcă, și câinele cu apendice, a sculptorului Vasile Gorduz, deținătorul atâtor premii pe timpul vieții. Mulți se întreabă dacă este modernism sau obscenitate. În loc să fie amplasată undeva într-un bâlci, ea a fost amplasată în plin centrul orașului București. Va fi admirată? Cred, mai curând, că oamenii vor spune că este artă de prost gust – kitsch. Dar câți bani s-au investit pentru transpunerea în bronz a monumentului kitsch? Cu câtva timp în urmă am auzit de o altă operă a lui Vasile Gorduz care i-a îngrozit pe românii din Montreal - Canada. Statuia a fost inaugurată în prezenţa preşedintelui țării noastre în acel moment (2004) – Ion Iliescu, statuie ce îl înfăţişează pe Mihai Eminescu ca pe un bolnav, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte, ca și cum ar fi scăpat dintr-un spital de nebuni. Este posibil să ne batem joc de poetul național, de cultura și istoria noastră? Și nu o face un străin, ci un cetățean al țării. Într-atât ne-am rătăcit sufletele încât am uitat că țara e mai venerabilă, mai sfântă decât chiar ne sunt părinții? Socrate spunea: „mai presus de tatăl tău și mama ta și străbunii tăi e patria”. Distorsionată mi se pare aprecierea acestor opere de artă, din cauza celor care le inaugurează și care, cred că habar nu au de arta adevărată și apleacă urechea la spusele unor oameni cu adevărat bolnavi de distorsiune, care le induc gânduri inacceptabile pentru conștiința axiologică, dar prin deghizare, relativizare capătă șansa de a fi acceptate și declamate.
Mârlanul, fiindcă și despre el mi-am propus să scriu, este „o persoană care vădește lipsă de educație, cu apucături grosolane; bădăran; mitocan; mojic”. Care ar fi diferența între cabotin și mârlan? Fiindcă asemănări sunt destule. Dacă putem atribui cabotinului un fel de naivitate, fiind de multe ori inconștient de atitudinea sa, mârlanul este omul conștient de ceea ce face, poate fi și rău intenționat, jignește arătându-și superioritatea, are mârlănia „în sânge” și o face în mod dezinvolt, cinic, lezând adversarul care uneori nu se poate apăra din bun simț, bună creștere sau din respectul pe care îl are și el, tot „în sânge”. Duelul este inegal, săbiile sunt diferite!
Scria cineva că banii sunt benzina mașinăriei uriașe care formează societatea umană de astăzi. Este cu adevărat combustibilul după care aleargă unii pentru a se asigura de „încălzire pentru veșnicie”. Banul, obținut astăzi prin poziția privilegiată în societate, îi determină pe unii a-și perverti caracterul. Dacă l-au avut cândva integru! Mârlanii sunt cinici (cinism – despre care se mai spune că este o formă degradată a ironiei), disprețuiesc principiile elementare ale moralei, sunt mânați de o poftă aproape vicioasă a negării, de dorința de a demasca, a distorsiona, a lovi în punctele dureroase ale adversarului. Ei sunt maeștri în a păcăli lumea, „există în ei ceva diabolic, un joc pervers al spiritului”, spunea Emil Cioran. Și ideea de perversiune ne duce cu gândul la unele practici obscure şi murdare, la răutate sau chiar sadism, distorsiuni, tenebre, care nu ar trebui să facă parte dintr-o viaţă normală, cu oameni normali.
Arthur Schopenhauer într-o carte a sa, scria: „Se arată inteligent acela care cu proștii și nebunii nu stă de vorbă. Dar mulți vor spune ca dansatorul invitat la balul paraliticilor: Eu cu cine dansez?”
DESPRE INTELECTUALI
Comunismul a creat acel odios sistem al securității în anul 1948, principalul instrument al represiunii împotriva poporului român. Modalităţile prin care s-a exercitat teroarea au fost multiple: arestări, anchete, torturi, condamnări, continuând cu teroarea psihologică – organizarea unei formidabile reţele de informatori, colaboratori, punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune şi dezinformare a maselor, ameninţări, şantaj şi încheind cu presiunile făcute asupra întregului aparat de stat, economic şi administrativ. Au fost întemniţați, ucişi în închisori şi lagăre de muncă sute de mii de deţinuţi politici, oameni de toate vârstele şi de toate categoriile sociale şi profesionale, printre care foarte mulți intelectuali, așa-zisa „cremă a intelectualității românești”.
Au avut loc persecuţii religioase, manifestate prin lichidarea fizică sau aruncarea în temniţă a preoţilor şi credincioşilor, interzicerea unor culte, închiderea sau dărâmarea lăcaşurilor de cult, precum și propaganda ateistă, presiuni asupra clerului, infiltrarea în rândurile membrilor cultelor a unor agenţi ai Securităţii.
Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1959 exprima atitudinea regimului comunist faţă de intelectuali: „Trebuie să luăm intelectualitatea s-o educăm, s-o ajutăm să-şi revizuiască cunoştinţele, poziţiile, s-o transformăm cu încetul, cu răbdare. Iar cei care nu dovedesc ataşament faţă de noua societate, să fie aspru pedepsiţi.” „Cine sunt cu manifestări duşmănoase trebuie aduşi pe ring, boxaţi bine, făcuţi knock out şi eliminaţi”.
Nicolae Ceaușescu nu uita să sublinieze în repetatele sale discursuri, că intelectualii, studenţii, funcţionarii erau „pături ce trăiesc din munca celorlalţi”.
Revoluția Română din 1989 a constat dintr-o serie de proteste, lupte de stradă și demonstrații care au dus la sfârșitul regimului comunist din țara noastră și la căderea lui Nicolae Ceaușescu. România a fost singura țară din blocul estic care a trecut la democrație printr-o revoluție violentă, în care conducătorii comuniști au fost executați. Tinerii din toate orașele țării au ieşit pe atunci în stradă și au strigat „Libertate!”. Au fost mii de răniți și morți. După revoluție, tinerii rămași în viață păstrau speranța în sufletele lor. Abia ieșiți din matca universităților, își căutau un drum drept, dar care era greu de găsit. În 1990 și 1991 au fost șase mineriade, cea din 13-15 iunie 1990 din București fiind cea mai sângeroasă și mai brutală, când forțele de ordine, susținute de mineri, au intervenit folosind violența împotriva protestatarilor din Piața Universității și a populației civile. În acele zile ale mineriadelor, cei care li se păreau minerilor a fi intelectuali (după fizic sau îmbrăcăminte), au fost bătuți în plină stradă, unii amenințați chiar cu moartea. Mineriadele au făcut ca tinerii să-și vadă umbrit viitorul și pe mulți, aceste mineriade i-au „alungat” din țară. Încă o dată, prin plecarea tinerilor, țara a pierdut din forțele sale și s-a făcut loc parveniților de tot felul să acceadă la putere și să ocupe funcții în conducerea instituțiilor. Puținii intelectuali rămași au început să se lovească între ei, instigați de forțe „malefice”. Și la această dată ne găsim în aceeași situație, intelectualii sunt centrifugați spre marginea societății și provocați a se „duela” între ei; televiziunile aduc, de cele mai multe ori, în prim plan, oameni care nu fac cinste țării – pseudo-intelectuali –, aceștia manifestând o atitudine nonșalantă, lipsă de bun simț și decență, folosind un vocabular vulgar, în numele libertății de exprimare. În spaţiul politic s-a întronat ura și răzbunarea, mai nou otevizarea tulbură mințile poporului cu promisiuni mincinoase, provocând degringoladă, amenințând ordinea pentru care mai luptă unii politicieni bine intenționați.
Faptic, în spitale medicii sunt bătuți de către pacienți, în școli profesorii sunt bătuți de elevi, în biserici se intră cu ranga, despre preoți, biserică și credință se scriu articole defăimătoare; unii intelectuali sunt criticați, „scuipați”, din nou auzindu-se neroada lozincă de după revoluție: „Noi muncim, un gândim!”, lozincă preluată din comunism și fluturată în timpul mineriadelor! Cum adică? Orice muncă include o gândire; nu poți executa o muncă fără să gândești, fără să-ți folosești mintea. Doar nu suntem nici roboți și nici slugi ai instinctelor! Și, de asemenea, orice om care gândește, poate trece la acțiune, la materializarea gândirii sale. Deci, orice om normal gândește și muncește. Cu cât se gândește mai mult la ceva, cu atât mai puternică este emoţia și creşte probabilitatea ca gândul să se materializeze. Este valabil pentru orice îndeletnicire, fie a unei persoane cu studii superioare de specialitate, fie a unui muncitor specializat. Apoi, fără a ne pune gândirea la contribuție, cum vom reuși să ținem pasul concurenței de la nivel european și internațional în toate domeniile? Cine va executa activități de inovare și în ce mod? Intelectualii, prin chiar definiţia termenului, sunt cei interesați de tot ce se poate adăuga cunoașterii lor, abordează problemele totdeauna din perspective noi. În Dicționarul explicativ al limbii române intelectualul este definit ca „Persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică și lucrează în domeniul artei, al științei, tehnicii etc.”.
Constantin Noica demonstrează în „Jurnalul de idei”, că „a gândi înseamnă a spune că asta nu e asta, iar actul de a spune că asta nu e asta – argumentat desigur – spre deosebire de animal pentru care asta e asta, dă gândirea și astfel începutul logicului”. Filozoful Nae Ionescu în „Cursuri de Metafizică” explică cuvântul „gândit”: atunci când cineva gândește un lucru înseamnă că are un conținut de conștiință; dar a gândi un lucru, nu înseamnă că el este și cunoscut: „Eu pot să gândesc un lucru fără să-l cunosc. A cunoaște un lucru înseamnă ceva mai mult, înseamnă întâi de a-l deosebi de tot ceea ce este altfel decât el, dar în același timp înseamnă a-l analiza și în ceea ce este el ca atare. Trebuie să-i aplic cele două operațiuni fundamentale carteziene: claritatea și distincția.” Ca o concluzie, nu trebuie făcută confuzia între a gândi și a cunoaște, dar pentru ca ceva să fie cunoscut, trebuie mai întâi gândit.
Prostimea, mahalagii (fiindcă, Doamne, societatea este pestriță!), ies în față și ponegresc și defăimează personalitățile culturale ale țării, tot în numele așa zisei democrații. Oare se poate progresa în acest fel? Se pare că se repetă greșeala din comunism, se încearcă distrugerea intelectualității românești! Și pe atunci ca și acum, intelectualii, au fost și sunt considerați „dușmani ai poporului”. Vrem să ne întoarcem în vremurile „de tristă amintire” și să înlocuim din nou oamenii de valoare cu pregătire și nivel ridicat de conștiință, cu oameni fără pregătire specială și cultură? Eu una cred, (sigur că părerea mea prea puțin contează, vorba aceea: înainte nu puteai spune adevărul, acum îl poți spune, dar nu interesează pe nimeni!), că oamenii de valoare ar trebui căutați, găsiți și respectați. Lor trebuie să li se acorde încrederea maximă, fiindcă nu degeaba au învățat ani de zile în școli (cei care au făcut-o din dragoste!), nu degeaba au muncit cu profesionalism și dăruire în viață, nu degeaba au iubit oamenii cu care au venit în contact, nu degeaba au încercat să aducă picul de umanism printre oameni vindecându-i de boli și scăpându-i de moarte, instruindu-le copiii în școli, scoțând frumosul în evidență prin diferite forme ale meseriilor, artei sau ale scrisului. De la cine să cerem mai mult decât de la acești oameni instruiți, dăruiți umanității nu pentru a-și realiza un trai material excelent, ci pentru a excela în trăiri sufletești? Sunt convinsă că atâta timp cât vor exista astfel de oameni cu dăruire, responsabili pentru ceea ce se întâmplă în țară – pentru că eşti cu atât mai responsabil cu cât înţelegi mai mult – se va putea realiza progresul.
Un teolog, doctor în științe, semna un articol despre intelectuali și fără a da o denumire termenului de intelectual, arăta ce înțelege el prin denumirea de intelectual, începând să-i critice: „La ce sunt buni intelectualii? Evident că la nimic… bun. Într-o societate pe care nu o pot influența negativ (unicul lucru pe care s-ar pricepe să-l facă), intelectualii sunt niște inutilități costisitoare. De când s-a auto-inventat specia lor, nu au făcut mai nimic util pentru societate”. Frumos dar oferit intelectualilor din partea unui intelectual, dacă e vorba să-l definim după studii și diplome, nu? Într-adevăr, nu întotdeauna diplomele certifică intelectualul!
Rodica Zafiu, profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, într-un articol mai vechi, vorbind despre intelectualitate, dădea exemple de definiții ale intelectualului, din care am reținut: În Dicţionarul Enciclopedic „Cartea românească” din 1931, I.A. Candrea definește intelectualul ca „persoană care şi-a cultivat mintea şi se serveşte numai de inteligenţă spre a judeca lucrurile”; dicţionarele franţuzeşti definesc intelectualul ca „individ care se apleacă asupra activităţilor intelectuale, spirituale, indiferent de nivelul de pregătire instituţională, în practică văzându-se ca fiind o persoană implicată în viaţa culturală şi politică”; dicţionarele din engleză definesc intelectualul ca „o persoană cu un intelect dezvoltat”. Mai precizează că în perioada comunistă definiţiile au fost înlocuite cu un sens marxist „în variantă pur administrativă intelectualitatea fiind o pătură socială iar intelectualul o persoană care a urmat studii superioare”. Adevărat, noi știm cum se obțineau diplomele de studii superioare în perioada comunistă și cea post-comunistă, când un absolvent de facultate nu știa uneori să facă o cerere, nu știa să scrie, sau să se exprime corect românește. Aceasta nu era și nici nu poate fi cu adevărat o intelectualitate, ci „un produs pe bandă rulantă”, cum bine spunea cineva.
Scriitoarea Lucia McNeff, într-un articol „Despre luciditate și intelectualitate” precizează că a fi intelectual nu are nimic comun cu a avea o diplomă, o profesiune sau o specialitate, ci înseamnă, în primul rând, capacitatea unui individ de a fi lucid în ceea ce priveşte esenţialul, a ceea ce se întâmplă în jurul său, de a fi liber în gândurile, ideile, valorile, actele sale. „Nu foamea şi frigul ne va ucide, şi nici frica sau laşitatea, ci prostia…” mai spune dumneaei. Și Einstein era sigur de infinitatea prostiei omenești: „Două lucruri sunt infinite: universul și prostia, dar despre univers nu sunt așa de sigur.”
În 2009 s-a mai auzit un glas spunând despre intelectuali: „Știu că termenii trebuie să includă cultură, știință de carte, rafinament, generozitate, noblețe înnăscută, umanism, umor, respect pentru valoare. Când te gândești la oameni cu astfel de calități, ți se pare și mai monstruoasă ura lumii românești împotriva intelectualilor și… filozofilor, o ură cu atât mai accentuată cu cât aceștia sunt din ce în ce mai puțini”. O definiție frumoasă și un adevăr trist!
Adevăratul intelectual trebuie să fie un om echilibrat, tolerant, lipsit de orgoliu, cu principii clare și bine definite, în baza cărora acționează, conștient fiind de răspunderea pe care o are pentru viitorul țării. Unii sunt de părere că despre un om nu se poate spune că este intelectual în timpul vieţii lui, ci doar când și-a asumat datoria şi misiunea de intelectual până la capăt, deoarece timpurile în derularea lor au arătat, spre regretul nostru, că unii intelectuali au avut pe parcursul vremurilor atitudini neașteptate, care au mers de la acomodarea „călduță”, până la pactizarea totală cu regimuri totalitare, atitudini care nu pot fi scuzate. O minte sclipitoare, spunea că în viață trebuie să știi când poți să faci față unor situații și când este mai bine să nu te implici. De aici se poate deduce motivația tăcerii altor intelectuali, în anumite perioade, în care lipsa aplombului, a implicării a însemnat prudență, pe care unii au numit-o, pe nedrept poate, lașitate; prudență care însemna adevăratul curaj, pentru Euripide, marele dramaturg al Atenei.
În prezent, societatea trebuie să le dea tinerilor intelectuali cecuri în alb, fiindcă nu cred că avem timp să așteptăm o viață! Numai intelectualii tineri, beneficiari ai calităților mai sus enumerate, cu energia și dragostea lor de țară, și ținând cont de înțelepciunea oamenilor mai în vârstă, pot salva România.
Și nu orice fel de intelectual, ci intelectualul creștin care este prin excelenţă un om pentru alţii, intelectul său fiind un dar dumnezeiesc, o binecuvântare divină a celui îndrăgostit de cunoaștere, având menirea de a fi un „sacerdotum creationis” pentru realizarea armoniei în jurul său.
Nichifor Crainic (1889-1972), gânditor creștin-ortodox, tânăr teolog fiind, simţise că secolul XX se îndepărta de Evanghelie, că aşa-zişii „oameni de cultură” nu mai voiau să audă de „viaţă intelectuală bisericească”. În 1913, Crainic afirma că un intelectual creştin „nu trebuie să scape niciodată prilejul de a pune faţă în faţă lucrurile cele vechi ale credinţei cu cele noi ale civilizaţiei, de a privi prin prisma religiunii toată complexitatea acestei civilizaţii şi de a scoate în relief cuvântul Evangheliei, clarificând astfel spiritele şi introducând în viaţa modernă curentul viu şi înviorător al credinţei şi moralei”.
Dumitru Stăniloae (1903-1993) observase și el că intelectualitatea română s-a îndepărtat de credinţa poporului: „Trebuie să sfârşim cu aceasta, trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru”.
Ne aflăm într-o perioadă grea pentru țară și rolul, în primul rând al intelectualilor, este să-și concentreze toate forțele pentru ieșirea cu bine din această perioadă, să se angajeze în politică, să dea dovadă de demnitate, de viziune clară, fiindcă așa cum spunea, după câte îmi amintesc, Jean-Jacques Rousseau, destinul fiecărui om înseamnă politică. Extrapolând, putem spune că destinul fiecărui popor înseamnă politică… bună sau greșită!
PIETA (MET)
„Trebuie să suferi,
pentru a pricepe moartea înainte.”
Michelangelo
Fecioara Maria ține-n braţe trupul fiului său după crucificare
și-mi pare că aud
plânsul înăbuşit al mamei…
Marmura celor două trupuri străluceşte,
sufletul meu îmbrăţişează chipul Fecioarei.
O lumină coboară din ceruri,
alta vine din interiorul materiei,
îmbrăcând hainele sufletelor chinuite:
Unul plecat spre ceruri, altul rămas pe pământ…
Clipa prezentă-mi pare ombilical legată
de cea din trecut!
Strâng pumnii de parcă-aș strânge durerea clipei;
ca pe un ghem o stâng,
îl despletesc apoi şi-ncep să-nţeleg
tristeţea mută de pe chipul Fecioarei.
Cu puterea gândului măsor
durerea profundă a mamei,
la pierderea vieţii Fiului mult iubit
şi mă tulbură geniul lui Michelangelo,
explozia lui de spiritualitate, de idee,
transformând materia,
dându-i, din întreg sufletul lui,
formă de graţie, de stare divină,
dăinuitoare peste veacuri,
mărturie a celor întâmplate…
O, cât de aproape îmi pare acum, statuia de icoană!
TRISTETE SI SPERANTA
Salvador Dali – Răstignirea Fiului, așa cum a văzut-o Tatăl
„Din Eul răstignit de iubirea pentru celălalt, curge viaţa veşnică.”
M.-A. Costa de Beauregard
Trist poți fi atunci când ești singur, când ai nevoie de sprijin, de cuvinte mângâietoare sau când alături de altul fiind, suferi pentru suferința celui de lângă tine, suferi împreună cu el și încerci să-i ușurezi tristețea cu ajutorul cuvintelor, gesturilor… Triști suntem când ne amintim de momentele dureroase ale vieții noastre, sau ale celor pe care îi iubim. Triști suntem în această Săptămână a Patimilor lui Hristos, amintindu-ne de durerea și suferințele Sale: umilința de a căra propria-I cruce și a fi scuipat, piroanele bătute în membre, coroana de spini de pe cap, sabia împunsă în coaste… Și toate îndurate pentru ca noi să avem drum liber spre Dumnezeu. Dar, la capătul celălalt stă speranța care face ca sufletele noastre să poată primi bucuria Învierii. Prin cunoaștere înlăturăm tristețea din sufletele noastre. Avem nevoie de evadarea gândurilor către trecut și viitor. Iar trecutul înseamnă Tradiție și Nicolae Iorga spunea că „Tradiția poate fi uitată, dar ucisă, nu!” Și generația mea a trăit vremurile uitării… Omenirea s-a putut dezvolta, evolua, prospera datorită unui cod al valorilor, a unei tradiţii culturale şi spirituale. În momentul când sunt negate tradițiile culturale, oamenii se neagă de fapt pe sine, iar naţiunea se poate confrunta cu o criză de identitate. Comunismul s-a opus cu vehemență oricărei tradiţii. În Manifestul Comunist al lui Marx – documentul principal al partidelor comuniste – se recunoaște pe față rolul malefic al doctrinei: „Revoluţia comunistă reprezintă ruptura cea mai radicală cu relaţiile tradiţionale; nu este de mirare că dezvoltarea sa implică ruptura cea mai radicală cu ideile tradiţionale”. Dar iată că roata vieții nu s-a blocat, ea ne-a readus tradițiile, sărbătorile… și ele nu au putut fi ucise!
Tradiție, înseamnă trecut, o sumă de valori, concepții, obiceiuri sau credințe care se păstrează la un popor sau chiar la nivelul întregii umanități, concentrate fiind în jurul unui Adevăr. Există o tradiție Sfântă și o tradiție a poporului. Este bine să ne dăm seama de diferența lor, cu toate că amândouă slujesc Binele, frumosul și Adevărul. Tradiția populară s-a transmis de-a lungul secolelor prin viu grai, inspirată din întâmplările, observațiile, experiențele acelor zile de demult, prin obiceiuri perpetuate (transmise de la o generație la alta), iar Sfânta Tradiție se referă strict la învățăturile lui Hristos, transmise Apostolilor și conținute în Sfânta Scriptură.
Intrăm în Săptămâna Patimilor și fiecare zi este marcată de Biserică prin slujbe minunate, numite Denii, numele lor venind de la slavonescul „vdenie”, însemnând priveghere sau slujbă nocturnă. Prima dintre Denii se ţine chiar în seara Duminicii Floriilor şi este Denia pentru Lunea Mare. Ultima are loc în Vinerea Mare şi este cutremurătoarea Denie a Prohodului Domnului, după care urmează Noaptea Învierii.
Niciodată nu trebuie să rămânem în brațele tristeții, „să nu plantăm copacul tristeții în inimile noastre”, după cum ne sfătuia un poet, ci să avem în spate trecutul și în față „cartea bucuriei”, pentru a putea duce lupta pe mai departe, în această viață. Să întrevedem, să gândim un scop, cel mai mare fiind cel al mântuirii noastre, speranța să ne umple sufletul! A spera este ca și cum ți-ai construi o barcă, te-ai urca în ea și ți-ai propune să ajungi la malul celălalt. Poate să nu ajungi, să se răstoarne barca, să pierzi cârma, să întâmpini valuri mai mari sau mai mici, dar dacă știi să eviți pe cât posibil toate obstacolele și să lupți pentru înlăturarea lor, o dată ajuns la celălalt mal, vei știi că viața pe acest pământ nu a fost zadarnică, că ai avut o menire și te-ai străduit s-o îndeplinești. Speranța care ne călăuzește, ne presară-n drum flori și ne dăruiește energii dumnezeiești.
În aceste zile triste, de sărbătoare religioasă creștină așteptăm Învierea Domnului, ne pregătim sufletele pentru bucuria trăirii ei. Sărbătoarea Învierii lui Hristos este numită și Paște sau Paști, interpretarea duhovnicească a cuvântului fiind acela de trecere. Ea a devenit o tradiție în viața noastră, a creștinilor, în viața Bisericii, fiind cea mai veche sărbătoare creștină, sărbătorită încă din epoca apostolică.
După credința noastră creștină, în această zi – Vinerea Patimilor – a avut loc moartea lui Iisus care a fost răstignit și a murit pe cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul păcatului strămoșesc. Acestei zile i-am dedicat poemul:
Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos./ Se-aude toaca./ Credincioşii se-ndreaptă spre biserici./ Încep slujbele religioase./ Îngerii coboară blând din cer,/ întind aripile deasupra capetelor noastre./ Îşi pregătesc glasurile,/ Preoţii-nalţă rugăciuni./ Se-aud cântări de cinstire, se-nfiorează întreaga fire./ Se-aprind lumânări,/ se luminează inimile şi gândurile noastre./ Se cântă Prohodul…/ Îngerii trişti cântă cu noi! Clopotul bate./ Pe cer trec nori alungaţi de vânt./ Păsări tresar din somn speriate./ Printre foşnet de aripi şi unde sonore,/ lumânările noastre,/ unite-ntr-o singură lumină mare./ Învăluiţi în propria lor lumină/ Îngerii sunt printre noi!/ Înconjurăm biserica împreună cu preoţii,/ purtători ai sfântului Epitaf./ Ne oprim de patru ori/ şi ne hrănim sufletele cu rugile lor./ Trecem pe sub Epitaf…/ Îngerii sunt cu noi!/ Biserica-i prea plină./ În jur roiesc enoriaşii./ Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos!/ Îngerii se află printre noi!
De secole rememorăm tristeţea acelor zile, acelui timp, Patimile lui Hristos, Cel venit să ne lumineze, să ne dezvăluie sensul vieţii, iar Învierea Domnului este un moment încărcat de lumină, de bucurie, seninătate, dragoste și speranță. Biserica, așezată și înălțată pe Tradiția Apostolilor, propovăduiește această sfântă sărbătoare prin episcopii așezați de către Apostoli și urmașii acestora.
Ouăle roșii pe care le pregătim simbolizează mormântul purtător de viață al Domnului nostru Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa din morți. De aceea, când se aprinde Lumina Învierii, când se sparg ouăle prin ciocnire la masă, când se întâlnesc oamenii pe străzi, creștinii își spun: Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!
Din „Articole și eseuri – vol.II”
LUMINA DIN SUFLETELE NOASTRE
„Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”
Ioan 8:12
De când ne naștem descoperim lumina și în lumină frumusețile vieții pământene și mărturisim o credinţă bucuroasă care ne luminează sufletele, pentru că Însuşi Dumnezeu care a făcut posibilă ivirea noastră în această lume, este Lumină şi Iubire.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea: „Lumina vine dintr-o sursă; lumina naturală poate proveni de la o materie, de la soare; lumina spirituală vine de la o persoană. Luminozitatea imaterială vine de la o persoană despre care se spune că strălucește, că este luminată; e o frumusețe care nu ține de trăsăturile chipului, nu este ceva măsurabil… Hristos a fost radios, a fost frumos…”
Lumina spirituală este scopul călătoriei omului prin existenţă. Întocmai luminii materiale care se reflectă pe orice suprafață șlefuită și lumina spirituală se reflectă dacă ne îngrijim de șlefuirea sufletelor noastre. Trebuie doar să pregătim suprafața pe care sursa de lumină să se poată reflecta. Lumânările pe care le vom aprinde în noaptea de Paşte sunt un simbol pentru lumina care aşteaptă s-o recunoaştem în noi înşine. Pentru această lumină divină avem un decodor ascuns în ființa noastră, ni se spune, care ne informează cu claritate despre scufundările în nopţile sufletului şi ale minţii, precum și despre stările de fericire, atunci când sufletul şi mintea ni se apropie de lumină.
Această Sfântă Sărbătoare a Învierii să ne găsească într-o stare de bine a sufletului, cu iubire pentru semenii noștri. Să ne putem bucura de fiecare clipă a acestor zile de Paște, trăind tot mai frumos prezentul, lăsând, de data aceasta, în urmă trecutul. Să ne ferim de dizarmoniile gândurilor, vorbelor și faptelor, să căutăm lumina și armonia care ne îmbunătățește legătura sufletului cu Divinitatea. „Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină” (Matei 6:22). Iată că aceeași lege este valabilă atât pentru lumea naturală cât și pentru cea spirituală, căci cel care stă mult timp în întuneric pierde în cele din urmă vederea și ochii lui nu mai pot primi lumina; tot așa și un suflet pătruns de întuneric și acceptându-l mult timp, nu va mai putea primi lumina. Starea de liniște pe care o simțim trăind în armonie este lumina din sufletul nostru care-și face loc în această perioadă și alungă întunericul; ea se obține după gradul de noblețe a fiecărui suflet, dar și după voința fiecărei făpturi. După cum iubirea se primește și se dăruie, tot astfel și lumina trebuie primită și dăruită.
Ca o profundă expresie a trăirii spirituale vom aprinde lumânări acasă și în biserici, exprimându-ne în acest mod credinţa în jertfa şi Învierea Domnului, dar ne vom ruga și pentru sănătatea şi mântuirea celor vii şi pentru odihna veşnică a celor răposaţi. „Ce pustiul ar fi spațiul dacă n-ar fi punctat de biserici! (…) Poarta spre Dumnezeu este credința, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea”, medita Petre Țuțea.
Și poate vom face plimbări în natură, la iarbă verde, și ne vom aminti de spusele lui Iisus: „Aici este taina, Fii ai Luminii; aici în umila iarbă. Aici este locul de întâlnire al Mamei Pământeşti şi al Tatălui Ceresc; aici este Curentul Vieţii care curge între Împărăţiile Pământeşti şi cele Cereşti. Puneţi mâinile în jurul delicatei ierbi a îngerului Pământului şi veţi vedea şi auzi şi atinge puterea tuturor îngerilor.”
Talentatul romancier și nuvelist polonez Henryk Sienkiewicz spunea că „singur limbajul poetic se apropie de Dumnezeu pentru a-L sluji, exprimându-L.” Și mulți poeţi români au scris despre Răstignire şi Înviere, retrăind fiecare în felul lui momentele mântuitoare, reuşind să-i facă pe cititori, la rându-le, să retrăiască momentele cu aceeași intensitate.
Citez doar câteva versuri ale unor poeți. Poemul „Pe cruce” a lui Vasile Voiculescu: Iisus murea pe cruce. Sub arşiţa grozavă/ Pălea curata-i frunte ce-o sângerase spinii./ Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinei/ Părea că varsă lavă… Mihai Eminescu descriind atmosfera Învierii la una dintre mănăstiri: (…) Un clopot lung de glasuri vui de bucurie,/ Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor/ Cum din mormânt răsare/ Cristos mângâietor,/ Iar inimile toate se-unesc în armonie:/ (…) Cristos a înviat din morţi/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte! Se vorbește despre o poezie inedită a lui Octavian Goga: E sărbătoare pe câmpie,/ Şi-n suflete e sărbătoare,/ Învie firele de iarnă sub ploaia razelor de soare./ Sunt Paştele cele frumoase,/ Şi-n fire zvonul lor străbate,/ Clopotniţa-şi îndoaie trudnic încheieturile uscate./ Arama strigă când se zbate măiastra clopotului limbă/ Eu simt strigarea ei aprinsă, că-n vorbe sufletul o schimbă/… Alexe Mateevici în poemul de inspiraţie pascală: Cântaţi cu bucurie acelui ce-a scăpat/ Pe om şi omenirea de moarte sufletească./ E Paştele! Viaţă! Hristos a înviat!/ Iubire între oameni şi pace să domnească.
Să ne amintim în aceste zile și de închisorile comuniste, de sufletele acelea tinere, visătoare – intelectualitatea românească, speranţa ţării ucisă… Să închidem ochii pentru o clipă și să ni-l imaginăm pe Radu Gyr trezit din somn în zorii dimineții și scriind în închisoare: Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă./ O, ce trist şi ce-nalt părea Crist!/ Luna venea după El, în celulă/ şi-L făcea mai înalt şi mai trist./ Mâinile Lui păreau crini pe morminte,/ ochii adânci ca nişte păduri./ Luna-L bătea cu argint pe veştminte/ argintându-I pe mâini vechi spărturi./ Uimit am sărit de sub pătura sură:/ – De unde vii, Doamne, din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gură/ şi mi-a făcut semn ca să tac./ S-a aşezat lângă mine pe rogojină :/ – Pune-mi pe răni mâna ta !/ Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină/ parcă purtase lanţuri cândva./ Oftând şi-a întins truditele oase/ pe rogojina mea cu libărci./ Luna lumina, dar zăbrelele groase/ lungeau pe zăpada Lui, vărgi./ Părea celula munte, părea căpăţână/ şi mişunau păduchi şi guzgani./ Am simţit cum îmi cade capul pe mână/ şi-am adormit o mie de ani…/ Când m-am deşteptat din afunda genune,/ miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă şi era lună,/ numai Iisus nu era nicăieri…/ Am întins braţele, nimeni, tăcere./ Am întrebat zidul: nici un răspuns!/ Doar razele reci, ascuţite-n unghere,/ cu suliţa lor m-au străpuns…/ – Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele ./ Din lună venea fum de căţui…/ M-am pipăit… şi pe mâinile mele,/ am găsit urmele cuielor Lui.…
Fie ca sfânta sărbătoare a Învierii Domnului să ne găsească în comuniune, să ne aducă în suflete Iertarea, Bucuria, Încrederea, Lumina, Iubirea și veșnica Speranță!
Din „Articole, eseuri – vol.II”
FOCUL PACATULUI SI APA CURATA A VIRTUTII
„Să fii abil e ceva, dar să fii cinstit, asta merită osteneala.”- Constantin Brâncuși
Citim în ziarele acestei săptămâni: „Cel mai căutat infractor al momentului”. „Magistraţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au emis, joi 22 martie a.c. un mandat de arestare în lipsă a unui deputat acuzat de mai multe înşelăciuni imobiliare…” Iată o nouă temă de reflecție care m-a determinat să aștern gânduri despre virtute, cuvânt ce provine din latinescul „virtus”, însemnând integritate morală, existența ei nefiind posibilă fără libera alegere, a spus-o chiar unul din cei mai reputați Sfinți Părinți ai Bisericii – Origene (185-254).
Se poate vorbi de mai multe virtuţi, despre virtuţi religioase şi virtuţi morale.
Virtuţile religioase sunt considerate a fi suprafireşti sau insuflate – daruri puse de Dumnezeu în inima omului – care îi orientează viaţa spre fapte bune. Aceste virtuți sunt: dragostea, credinţa şi speranţa. Opusul lor: ura, lipsa de credinţă şi disperarea.
Dragostea este puterea, energia trăirii spirituale manifestată prin sentiment, rațiune și voință față de sine, de lume și față de Dumnezeu, fiindcă „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16) ; credința este un dar de la Dumnezeu, prin care primim și păstrăm ca adevăruri, toate cele scrise în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție: „Cel ce crede în Mine chiar de va fi și muri, viu va fi”; speranța este așteptarea cu încredere a împlinirii tuturor binefacerilor, „Hristos în voi, nădejdea slavei” (Col. 1:26-27).
Virtuţile morale sunt deprinderi dobândite în practica vieţii. Ele exprimă esenţa şi perfecţiunea morală; controlează toate actele, faptele şi atitudinile noastre, modelează şi structurează întreaga noastră viaţă. Ele sunt: înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea şi tăria. Aceste virtuți se mai numesc și cardinale, fiindcă ele stau la temelia celorlalte virtuți și pe ele se reazemă viața cinstită. Opusul lor: prostia, nedreptatea, neînfrânarea, slăbiciunea.
Înțelepciunea este cea care ajută echilibrului vieții noastre, înfăptuirii de lucruri cinstite, prin prudență, prevedere; dreptatea presupune raportarea activităţilor noastre la respectarea normelor divine (Cuvântul lui Dumnezeu) și a normelor de drept juridic (stabilite de conducătorii țărilor); cumpătarea presupune stăpânirea poftelor, măsură în toate actele şi faptele vieţii (în mâncare, băutură, îmbrăcăminte, în vorbe, avuţie şi în tot comportamentul); tăria este virtutea morală care întăreşte sufletul şi cugetul în urmărirea binelui; ne face capabili să depăşim toate greutăţile vieţii.
Sf. Macarie cel Mare spunea că toate virtuțile sunt legate între ele, formând un lanț duhovnicesc, una atârnând de cealaltă. Ființa tuturor virtuților este însuși Iisus Hristos și El trebuie să fie etalonul comportamentului nostru.
În alt eseu afirmam că cinstea nu este o vocație (atracție înnăscută), dar este o opţiune dobândită prin educație sau autoeducație și prin voință. Cinstea ca atare este o virtute, una dintre cele mai complexe, pentru că în ea se adună și se sintetizează multe alte virtuți, este o calitate morală care include: înțelepciunea, dreptatea, cumpătarea, sentimentul demnității, corectitudinii și servește drept călăuză în conduita omului. Opusul cinstei este corupția. Un om cinstit luptă în viață pentru biruința binelui, pentru fericire. Orice comunitate omenească este echilibrată, sănătoasă și prosperă, atunci când se află în ea o majoritate de oameni cinstiți. „Nu există moștenire mai prețioasă decât cinstea” scria William Shakespeare.
Corupția, acest mare păcat omenesc, este definită ca fiind: decădere, depravare, desfrânare, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perversitate, pierzanie, stricăciune, viciu, deșănțare, descompunere, putreziciune, seducere… Sf. Ioan Gură de Aur (347-407) spunea că focul păcatului se stinge doar prin apa curată a virtuții. Se pare că în zilele noastre izvorul acestei ape a cam secat… focul se extinde, pompierii nu mai prididesc a-l stinge.
Politicienii definesc corupția ca fiind „abuz de putere săvârşit în scopul obţinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat”.
Majoritatea oamenilor privesc corupția ca fiind determinată de legi prost făcute şi încălcate în mod sistematic de chiar cei care ar trebui să vegheze la aplicarea lor; clientelism şi clici în competiţie pe resurse. Sunt destui oameni abili în a eluda legile, neținând seamă de moralitatea necesară unui om care intră în afaceri și trag probabil după ei în mocirlă și pe alți oameni, profitând de lăcomia sau de naivitatea lor. Mă tot întreb, când și cum au dobândit acești oameni o atât de bogată cultură infracțională? Cum de s-au putut perfecționa într-un timp atât de scurt? Băieți deștepți, nu glumă! Bine sesiza cineva că astăzi „bisericile și mănăstirile sunt aproape goale, în timp ce sălile tribunalelor, pușcăriile, tripourile, bordelurile, discotecile sunt mereu pline.” Chiar mă întreb unde or încăpea atâția nemernici? Dar au grijă judecătorii să le dea condamnări cu suspendări! Plătesc, fiindcă au de unde și stau bine-mersi acasă. Cam asta înseamnă, nu? Câte ore de muncă ar putea presta toți acești inculpați în schimbul acestor procese tergiversate, plimbări prin tribunale? Câtă energie pierd toți acești tineri în discoteci și bordeluri, în loc să practice diverse sporturi, să viziteze muzee, să caute săli de concerte, biserici pentru a se cultiva, sau să creeze ceva folositor prin munca lor?
Filozofii vremurilor au fost preocupați de integritatea morală a oamenilor, pentru binele societății în care trăiau. Socrate (470 î.Hr.-399 î.Hr.) afirma la vremea sa că oamenii nu sunt virtuoși de la natură, virtutea nu e chibzuință, adică judecata cumpănită, logică, ea nu se poate învăța, ci e dată oarecum prin har divin celor care o au; ceea ce îi călăuzește însă spre virtute este părerea adevărată.
Filozoful grec Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.), considera virtutea de două feluri: o virtute a rațiunii și o virtute morală; prima se dezvoltă prin învățătură și are nevoie de experiență și de timp, virtutea morală însă, se capătă prin obișnuință. Astfel trage concluzia că nici una din virtuțile etice nu este dată de natură, căci nimic din ce aparține naturii nu poate fi schimbat prin obișnuință. Avem doar o dispoziție naturală să le primim în noi. Această dispoziție nu poate deveni realitate decât prin obișnuință: „construind, devii un constructor, cântând la chitară devii un chitarist, tot așa prin acțiunea dreaptă devenim drepți, prin observarea măsurii devenim măsurați, prin acțiuni de curaj – curajoși.”
Virtutea morală a caracterului este însă un habitus, adică o deprindere care rămâne sub formă de dispoziție activă. „Ea nu se învață!”, este răspunsul lui Aristotel la problema care, de la Socrate a preocupat toată filozofia greacă, anume de a ști dacă virtutea se poate învăța, căpăta prin știință. „Cunoaște-te pe tine însuți” spusese Socrate, fiindcă răul este făcut când nu cunoști binele; nu este o cunoștință căpătată, cât o deprindere, un stil al acțiunilor noastre obținut prin exercițiu.
Pentru a face bine, a fi cinstit, mai întâi trebuie să te depărtezi de rău, de ispite. Cineva sfătuia: „Acolo ține-ți căruța, departe de apa care clocotește și de vârtej”. Mai clar, din tabloul virtuților, cinstea s-ar putea cuprinde în cele două: justiție și prudență, iar necinstea: profit bazat pe înșelăciune. Rațiunea omului îi servește pentru a distinge și a alege ceea ce este bun. Pentru Aristotel viața trebuie condusă de rațiune, întrucât rațiunea aparține numai omului și cu ajutorul ei viața poate fi fericită pentru el.
Teologul, filozoful creștin, Fericitul Augustin (354-430) considera că sufletul care este de esență spirituală și nemuritor, poate contempla în el ideile eterne, această contemplare formând înțelepciunea, dar el poate contempla în el și adevărurile morale, aceasta însemnând că și adevărurile morale au o origine transcendentă; de origine divină fiind, ele sunt eterne, exprimă iubirea și calitatea lui Dumnezeu. Aceasta se traduce prin iubire în relațiile dintre oameni. Răul nu poate ființa definitiv, el fiind numai „o lipsă”, „o neîmplinire”, așa cum mai târziu avea să spună și Einstein.
Filozoful englez Francis Bacon (1561-1626) este intransigent și ne avertizează în scrierile lui: „Nu aripi trebuie să se pună spiritului omenesc, ci plumb, căci cu prea mare ușurință se avântă în cele mai înalte abstracțiuni, pierzând orice contact cu experiența.”
René Descartes, filozof și matematician francez (1596-1650), susținea că nu este necesar ca rațiunea noastră să nu se înșele; este de ajuns conștiința noastră să ne arate că nu ne-au lipsit niciodată hotărârea, voința și virtutea de a executa toate lucrurile pe care am judecat a fi cele mai bune și în acest fel virtutea singură este suficientă pentru a ne face fericiți în viața aceasta, fiindcă virtutea când nu este luminată îndeajuns de intelect, poate fi falsă, poate să ne ducă pe drumul răului, ori tocmai rațiunea împiedică falsitatea rațiunii, considerând totodată că Seneca – considerat un mare moralist – nu a dat toate principalele adevăruri pentru cunoașterea mai ușoară a virtuții, pentru reglementarea dorințelor și pasiunilor noastre. Fac o paranteză amintind o îndrumare prețioasă a lui Seneca: „Să exprimăm ceea ce simțim, să simțim ceea ce exprimăm; vorba să semene cu fapta”.
Pe de altă parte, matematicianul, fizicianul și filozoful Blaise Pascal (1623-1662) ne spune să nu căutam siguranță și certitudine în rațiunea noastră; ea va fi totdeauna înșelată de inconstanța aparențelor. Suntem plini de lucruri care ne aruncă în afară: pasiunile ne împing în afară, obiectele din afară ne tentează și ne cheamă și astfel filozofii ar propovădui în zadar „Intrați în voi înșivă!” Singurul lucru care ne mângâie în mizeria noastră este divertismentul și el este tocmai cea mai mare dintre mizeriile noastre, căci el ne împiedică să ne gândim la noi și ne duce spre pierzanie. A avut oscilații între raționalism și scepticism (era și foarte tânăr pe atunci; moare la numai 39 de ani), spre finalul vieții alegând credința. Din punctul lui de vedere, gândirea determină măreția omului: „Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar este o trestie care gândește.” Concluzia lui este să evităm excesele – atât excluderea rațiunii cât și neadmiterea ei. Despre inimă, Pascal spunea că „Inima are rațiunile ei, pe care rațiunea nu le cunoaște”. Tot el amintea că în lumea noastră „Iisus a venit cu strălucirea ordinei sale.”
Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) afirma clar că virtutea – înțelegându-se acel ansamblu de calități umane printre care și cinstea – poate fi dobândită, ea nu e născută, acest fapt ar reieși chiar din noțiunea ei fără a fi nevoie să ne raportăm la cunoștințe antropologice din experiență, căci facultatea morală a omului nu ar fi virtute dacă nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu puternicele înclinări contrare. Vorbind despre virtute, Kant concluziona: „Ea este produsul rațiunii practice pure, întrucât aceasta în cunoștința superiorității sale, din libertate câștigă predominanța asupra înclinărilor.”
Kant, cel căruia două lucruri îi umpleau mintea cu o veșnic înnoită și sporită admirație și venerație: „Cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine” al cărei scop, spunea, nu se oprește la hotarele acestei vieți, ci se întinde spre infinit (Critica rațiunii practice).
BINELE SI RAUL
„Eu cred că omul e făcut de Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el.” – Petre Țuțea
La vremea când am scris primul meu roman intitulat Binele și Răul, începeam cartea cu cuvintele lui Tagore: „Unul dintre cele mai grele lucruri este să pui în armonie răul cu binele… și totuși, în lumea asta ele se găsesc laolaltă… și această îmbinare produce durere și fericire”, cunoscând că binele și răul sunt categoriile fundamentale ale normelor de comportament și convinsă fiind, din experiența vieții de până atunci, că binele care aduce folos și răul – opus binelui - există în viața noastră ca principii antagonice. Mai târziu mi-am dat seama că ele coexistând, nu ar trebui să fie într-un permanent conflict deoarece principiul bun n-ar mai fi perfect bun dacă s-ar preta la o continuă luptă, iar un principiu rău care să lupte şi unul bun care să nu lupte ar duce la distrugerea binelui. Problema grea ar fi punerea lor în armonie, pentru a nu fi percepute ca un sunet strident pentru urechea noastră.
Din povestea cu Adam și Eva în Grădina Edenului știm că Dumnezeu a poruncit omului: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Geneza 2:16). Am citit mai multe interpretări despre pomii raiului și am făcut cunoștință cu concluziile logice ale Sfântului Maxim. Cei doi pomi reprezintă două căi diferite ale dezvoltării umane, amândouă căile fiind destinate omului. Dumnezeu, interzicând omului să mănânce din pomul cunoașterii, ar fi dorit să amâne contemplarea lumii create și văzute, punând înaintea omului alternativa: cunoașterea Lui – Cauza omului fiind – prin reflecție intelectuală și practică asupra lui însuși (probabil ca purtător al chipului lui Dumnezeu, cale care ar fi dus „la nepătimire și neschimbabilitate, întărită în nemurire prin har, și în final la îndumnezeire.”Atunci, omul asemănător și unit cu Dumnezeu ar fi fost pregătit să contemple lumea văzută. Dar omul a fost ispitit (îndemnat la păcat), a greșit, nu a ascultat porunca și „a căzut în labirintul simțurilor. Pomul vieții, care trebuia să ocrotească nemurirea omului prin har, a fost respins în favoarea pomului cunoașterii, devenit atunci pom dătător de bine și de rău.” Dar de ce există astăzi în lume atât de mult rău?
Când auzim că o mamă și-a ucis copilul, iar în data de 5 martie a acestui an, un polițist a intrat înarmat într-un coafor din centrul capitalei împușcându-și soția din gelozie, (victimele fiind 8 persoane, două ucise și alte șase rănite), ne cutremurăm! Păcatul uciderii este identificat cu Răul moral, înfățișându-se ca o răsturnare de valori ce au fost încadrate într-o ordine ierarhică de însuşi Dumnezeu. „Răul e pur și simplu absența lui Dumnezeu”, spunea și Albert Einstein. Și mai susțin unii oameni că fiecare individ are dreptul să definească binele pentru sine… Iată unde se poate ajunge cu această judecată! Biblia ne spune că omul este creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa și e dependent de Creator atât în ceea ce privește ființa sa, cât și în ceea ce privește activitățile sale. În acest fel, omul nu-și poate fi propriul său legiuitor moral și nici creatorul orânduirii morale. Alții nu-și bat capul să definească binele, susținând că ei știu ce este răul și le este de ajuns. Oamenii nu vor, în general, să accepte că nu noi am definit binele, ci Altcineva a definit binele pentru noi, că nimeni nu poate cunoaște binele cu adevărat, dacă nu-L cunoaște pe Dumnezeu, dacă nu cunoaște legile Sale! Relația corectă cu binele, implică relația corectă cu Dumnezeu! O mai avem?
Legea morală este tocmai expresia voinţei lui Dumnezeu – Creatorul, pentru realizarea binelui; ea este dată omului din fire, deci firescul omului este calea de a urma binele. Păcatul se săvârșește prin voia liberă a omului. Însuși Jean Jacques Rousseau afirma că omul se naște bun punând toată responsabilitatea înrăutățirii stării omului pe mediu, societate, educație precară. Omul cât trăiește învață și este învățat. Lui i s-a dăruit și conștiința morală – glasul lui Dumnezeu în sufletul omului – glas care-l îndeamnă la împlinirea legii morale. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui și răului, adică regula conștiinței”, ea fiind judecătorul veșnic treaz și aspru. Conștiința morală poate fi adormită prin nepăsarea omului, întunecată prin păcat, dar nu poate fi nimicită niciodată, fiindcă ea este de la Dumnezeu. Dar omul poate hotărî pentru o faptă bună sau una rea, aceasta fiindcă are voia liberă (liberul arbitru), acea putere sufletească chiar de la creare, și care poate influența comportamentul. Libertatea aceasta este și ea un dar cu care este înzestrat omul, el putând deveni stăpânul faptelor sale, apelând la cunoaștere, judecată și discernământ. Faptele bune sau morale sunt faptele săvârșite în cunoștință de cauză și voie liberă și care sunt după făcute după voia lui Dumnezeu, arătată prin legile Sale, iar cele rele, imorale sau păcate, sunt acelea care nu sunt săvârșite după voia Lui. Oare, voia liberă, această libertate oferită omului, nu poate fi o modalitate de perfecționare morală? Nu învățăm de atâtea ori din greșeli? De ce ni se cere a nu repeta greșelile? Sfântul Antonie cel Mare spunea: „Să nu zică cineva că este cu neputință omului să ajungă la viața cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este ușor…“(Învățături 7). Uneori, însă, este prea târziu, omul distrugându-și viața prin săvârșirea răului.
Binele poate fi definit ca sumă a iubirii, puterii, inteligenței, frumuseții, bunătății, gentileții. Omul trebuie să respingă răul, să se curețe de patimi, să capete deprindere în săvârșirea faptelor bune, să fugă de ispite. Iisus ne-a învățat cum să ne rugăm Dumnezeului nostru: „…și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău”. A acționat discernământul în cazul acestor crime?
De la primii filozofi greci etica n-a însemnat decât unul și același lucru: „studiul reflexiv a ceea ce este bun sau rău în această parte a conduitei umane de care omul este, mai mult sau mai puțin, responsabil în mod personal”. Filozofii antici aveau opere care constituiau adevărate izvoare de înțelepciune. Socrate spunea că „Suprema înțelepciune este a distinge binele de rău”. Cunoașterea căilor virtuții la Socrate și la alți filozofi antici a fost posibilă prin iubirea de înțelepciune ( philein – a iubi, sophia – înțelepciune) și lumina avută în sufletele lor. Toți au avut ceva „extraordinar, romantic, quijotesc, nebunesc…”, toți au fost preocupați de soarta omenirii, fiindcă neliniștea majoră a spiritului îl scoate pe om din mediocritate și îl înalță.
Morala creștină are câteva puncte de convergență cu etica filozofică. Ambele au în comun faptul că în preocupările și observațiile lor se află omul și manifestările sale morale. Etica filozofică propune ca scop al vieții omului fericirea pe care o obține aici pe pământ, firea decăzută a omului refăcându-se numai prin mijloace umane. Morala creștină are tot fericirea ca scop al vieții omului, desăvârșirea însă, sfințenia, dobândirea mântuirii în sensul adevărat al cuvântului începe aici pe pământ, este un proces îndelungat și se continuă în viața de dincolo. Atât morala creștină cât și etica filozofică cer săvârșirea binelui și evitarea răului. Binele este de foarte multe ori în legătură cu adevărul și frumosul. Platon spunea că principiul existenței, al adevărului și al frumosului este însuși „binele”. Frumosul devenise idealul de prim ordin al elinilor; frumusețea și în aceeași măsură bunătatea – virtuți majore – au fost și rămân pe mai departe atributele ființelor superioare. Filozofii antici au căutat și au cunoscut căile virtuții, dar le-a lipsit cea mai mare virtute: iubirea. Morala creștină însă, pune accent pe sufletul omului, de aceea virtuțile culminează în iubire. Fericitul Augustin considera că Dumnezeu este frumusețea supremă și creatorul de frumuseți. Dacă privim icoanele, lucrările marilor pictori executate de-a lungul secolelor, din chipul lui Dumnezeu și al tuturor sfinților iradiază o lumină deosebită, fiindcă: „Dumnezeu este Iubire!” Iubirea este izvorul existenței noastre, este fluidul de care nu ne putem dispensa. Mircea Eliade scria în „Încercarea labirintului” că numai prin iubire putem suporta răul din jurul nostru.
Binele și răul, Sacrul şi profanul, viaţa religioasă şi cea laică se opun şi coexistă în cadrul culturii şi spiritualităţii umane. Omul religios este acela care crede în originea sacră a lumii şi a vieţii, nu dorește distrugerea vieții ci evoluția ei, cu ajutorul Binelui. Renunțând la sacru, la religie, omul modern îşi asumă, voit sau inconștient, o existență tragică.
Filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) considera că triumful binelui moral se află totuși în mâinile noastre.
FEMEILE SI FLORILE
Noaptea trecută am adormit târziu. De cu seară vântul bătea cu putere, copacii se încovoiau spre pământ, norii alergau luând forme fantastice şi întunecau totul din jur. Cerul era străbătut de zig-zagul fulgerelor, după care s-a dezlănţuit o ploaie torenţială. În zgomotul continuu al ploii, am adormit. Dimineaţa, de cum m-am trezit, m-am gândit la flori; eram curioasă să le văd cum zâmbesc în lumina soarelui.
După furtuna de azi-noapte cerul întreg este albastru, soarele a devenit roşietic, răspândeşte o lumină puternică. Gândul îmi fuge la mărturia unui călugăr tibetan: oamenii de la începutul vremurilor se înmulţeau cu ajutorul unei lumini ce emana din corpul bărbatului şi pătrundea în matricea femeii, fecundând-o. Puterea luminii ! îmi zic. Lumina materială şi lumina spirituală… Dar să las gândurile şi să mă bucur de ceea ce văd!
În faţa casei, pe lângă tufele de lurex verzi, strălucesc grămezile rotunde de flori albe, intercalate cu cele de culoare galbenă… Alb, mult alb, culoare care ne face expansivi, puri, luminoşi…
Câteva flori cu petalele colorate în violet şi conturate cu galben. Violetul, culoare mistică, de natura duală, compus din albastru şi roşu, adică din înţelepciune şi pasiune, emoţionează, trezeşte simţurile… Dacă mă gândesc bine, contrastul este prezent în orice spaţiu ne învârtim. De ce, în special nouă femeilor, ne plac tablourile, încăperile colorate cu pereţi coloraţi, obiecte divers colorate? Ne plac îmbinările culorilor armonioase, combinarea, dispunerea, armonizarea lor în tonuri şi nuanţe diferite care să impresioneze simţurile, să nască emoţii puternice… Nu în zadar se susţine sintagma „Marile genii s-au născut la ţară”! Spaţiul cromatic variat asigură o dezvoltare mentală superioară, iar viteza de memorare creşte simţitor în astfel de spaţii…
Mai jos, în jurul cutiei cu scrisori strălucesc florile mici, gingaşe, colorate în alb, roz şi roşu. În spatele casei îţi fură privirea florile de piatră, divers colorate: alb, roşu, galben, portocaliu, mov. O! mi-am zis, dacă viaţa ar fi un covor de flori cu petale catifelate peste care să poţi călca cu ochii îndreptaţi spre cerul albastru, cu mâinile ridicate…
Trag în piept mireasma blândă a florilor, adusă de un vânticel vălurat prin preajmă. Aerul lui cald, unduitor, îmi dă o stare de plăcută ameţeală.
Câteva păsări ciripesc, cântă legănându-se pe ramuri. Din gâtlejurile lor mici ţâşnesc triluri în cinstea primăverii sosite. Razele soarelui vibrează ca râsul îngerilor fericiţi, printre ramurile arborilor cu mici frunzişoare verzi (ah! verdele, principiul creator!) şi muguri fragezi, gata să se desfacă… Pământul se bucură, respiră…
Totuşi e rece, mă retrag în casă, mă aşez la computer. Aş vrea să scriu ceva, ceva despre neliniştea acestui anotimp, despre flori şi despre femeile care, după spusele lui Marquez, întreţin neliniştea lumii.
Despre flori cred că numai femeile pot vorbi mult şi frumos… Când mirosim o floare simţurile ni se trezesc sau se amplifică, voluptatea fiinţei noastre se demască… Fiecare femeie preferă o anumită floare, un anumit parfum… Cred că s-ar putea ghici temperamentul, rafinamentul femeii după florile şi parfumurile care îi plac… Femeile, da, femeile care fac lumea mai frumoasă, mai plină de farmec şi frenezie! Cineva a explicat în felul lui alegoria biblică cu coasta lui Adam: Dumnezeu ar fi scos un genom, o garnitură cromozomială completă, împreună cu celula germinativă corespunzătoare şi astfel a făcut-o pe Eva… Pe semne că Eva era necesară acestei lumi pământene! Adam trebuia să-şi manifeste iubirea cu care fusese înzestrat!
Grecii l-au avut pe Eros printre primele divinităţi; nu orice Eros era frumos şi vrednic de laudă pentru ei, ci numai acela care îi învăţa să iubească frumos. Afrodita n-ar fi putut exista fără Eros! …şi erau două Afrodite, ca două surori, una protectoare a iubirii instinctuale şi alta a iubirii spirituale. „Cine iubeşte, spuneau ei, grecii, chiar dacă ar călca un jurământ, este iertat de zei.” Asta trebuie s-o ştie deopotrivă şi femeile şi bărbaţii, îmi zic… Meditau mult asupra dragostei trupeşti şi a celei sufleteşti, considerând că bărbatul trebuie să aibă o dragoste statornică; odată ofilită floarea trupului ce a iubit, dragostea „ zboară şi dispare”, dar cel care iubeşte însuşirile sufleteşti ale femeii, rămâne în iubire întreaga viaţă, „ ca unul care se contopeşte cu ceea ce este permanent…”
Pentru prima „Afrodită” exista cuvântul Amor, pentru care Eminescu încerca să dea o definiţie : Ce este amorul? E un lung / Prilej pentru durere / Căci mii de lacrimi nu-i ajung / Şi tot mai multe cere. / De-un semn în treacăt de la ea , / El sufletul ţi-l leagă, / Încât să n-o mai poţi uita,/ Viaţa ta întreagă… Dispar şi ceruri şi pământ / Şi pieptul tău se bate, / Şi totu-atârnă de-un cuvânt / Şoptit pe jumătate…
Da, femeia trebuie iubită, cu toate capriciile ei! Să ne amintim de Teodora, amanta lui Iustinian, devenită soţie şi apoi regină. Cu toate defectele ei, Iustinian a iubit-o, i-a suportat cu răbdare filosofică capriciile…
În general, bărbatul trebuie să apere cu forţa ceea ce femeia creează cu mâinile, pântecul şi fantezia sa, deoarece femeia este cea care păstrează vie flacăra credinţei în Dumnezeu; ea este cea care se roagă din inimă Domnului, în aceste vremuri tulburi… Nu credeţi? Intraţi în biserici şi veţi vedea!
„Toate popoarele civilizate au respectat femeia”, scria Jean-Jacques Rousseau. Şi când ne gândim că şi astăzi mai sunt femei care nu pot fi văzute pe străzi, care trăiesc oarecum în altă lume, o lume a lor, se ocupă numai de copii, de flori, de animale şi păsări, îşi ascund frumuseţea, iar bărbaţii nu pot şi nu au voie să le admire…
Privesc graţia plină de voluptate pe care o au florile şi gândesc că este aidoma graţiei femeilor. Când aşteaptă vizita insectelor, florile îşi colorează petalele cu nuanţe diferite şi trimit în jur parfumuri îmbietoare. Femeile nu fac la fel? Îşi înfrumuseţează trupul cu diferite creme, cosmetice, se îmbracă cu rochii colorate, de multe ori având imprimeuri cu flori, aruncă priviri cuceritoare, ochii le strălucesc ca nişte lămpi aprinse din lumina sufletului… Acel moment în care un bărbat şi o femeie schimbă în tăcere o privire pe care nu o vor putea uita niciodată… Nu s-a schiţat nici un gest, nu s-a pronunţat nici un cuvânt, totuşi nimic n-ar putea reda intensitatea iubirii pe care şi-au dăruit-o!
Artiştii, scriitorii, de secole încearcă să redea, fiecare în felul său, frumuseţea, minunăţia şi ciudăţenia aspectului diferit al florilor precum şi al femeilor, prospeţimea, coloritul divers al florilor şi al trupurilor femeilor, formele diferite ale frunzelor şi petalelor, ale sânilor și şoldurilor femeilor… Misterul pe care-l arborează fiecare floare, fiecare femeie, îi atrage şi îi determină pe bărbaţi să le dorească apropierea, prietenia, dragostea… Numai prin dragoste sinceră şi curată putem dobândi virtutea mult râvnită! Nu spunem noi românii: este frumoasă ca o floare? Sau: floarea asta este gingaşă ca iubita mea?
În mitologia greacă se mai povesteşte despre Hesperide, trei nimfe, surori, care stăpâneau o grădină cu mere de aur… Ce poate fi mai fermecător decât o ambianţă de femei frumoase, fructe proaspete şi flori?
Se ştie că florile simt mai mult decât animalele şi decât noi, oamenii. Cu aceste gânduri mă apropii de o floare, o sărut în semn de prietenie, de dragoste! Va simţi şi va fi fericită!
OAMENI SI LACRIMI
Tristețile lăcătuite în sufletele noastre
le deschidem în fața icoanelor sau a cerului;
de cele mai multe ori ele sunt însoțite
de plâns înăbușit și de lacrimi.
Fiecărui om, indiferent de vârstă, sex sau temperament, lacrimile i-au udat fața măcar o singură dată de-a lungul vieții, unora chiar de nenumărate ori. Lacrimile de obicei țâșnesc și se rostogolesc cu repeziciune pe obraz, nu pot fi stăvilite, indiferent de forța psihică prin care comandăm să le oprim, dar uneori sunt atât de grele încât ochilor le este greu a le plânge și atunci se opresc în unghiul ochiului. Când se prăvălesc pe obraji sub forma unor boabe transparente cu gust sărat, sau ca un râu în cascadă, eliberează tensiuni și multă energie. Numai omul plânge cu lacrimi, numai omului i-a dat Dumnezeu lacrimi de bucurie, de fericire, de durere, de dor… Lacrimile tămăduiesc și uneori dau strălucire vieții. Ele sunt cuvinte, fraze, pe care inima nu este în stare sa le rostească în anumite momente. Voltaire spunea că ele sunt limba tăcută a durerii.
Apar ca o reacție la un stimul emoțional foarte puternic. În acele momente cuvintele sunt prea lipsite de putere să vorbească despre ceea ce este în sufletul nostru și lăsăm lacrimile să spună… Ele sunt însoțite de suspine sau hohote de plâns. De cele mai multe ori, suntem chiar stigmatizați și învinuiți pentru ele; suntem sfătuiți de a ne controla această reacție a organismului; suntem acuzați de slăbiciune sau lipsă de demnitate, pe când ele sunt expresia sincerității sentimentelor noastre și ne fac să devenim mai puternici. Când plânsul s-a terminat, inima se petrifică. Lipsa de nădejde ia forma unei mândrii, suntem gata de luptă pentru binele nostru, a celor de lângă noi.
Se spune că omul la începuturile sale nu cunoștea lacrimile, decât fericirea raiului. Când a pierdut aceasta fericire i s-au dat lacrimile pentru a suplini golul lăsat în suflet, în urma pierderii fericirii cerești. Și de atunci omul își găsește mângâierea în lacrimi.
Oamenii sunt înclinați din fire spre a vărsa lacrimi, de aceea despre ele se spune că sunt lacrimi firești. Dar mai sunt lacrimile păcătoase pe care le varsă cei fățarnici, prefăcuți, din dorința de a fi pe placul oamenilor, precum și lacrimi vărsate din răutate, atunci când cineva nu are putința de a face un rău pe care-l plănuise, și ele sunt numite lacrimi de necaz. Se mai spune că astfel de lacrimi le avea Nero, împăratul roman homosexual, incestuos, ucigaș și nebun, cel pe care creștinii îl vedeau ca pe antihrist.
Plânsul ne zguduie trupul și pricinuiește în el o durere și o suferință chinuitoare. În faza înaintată, nu mai e un plâns al ochilor, ci devine o formă de „descărcare” psihică. În urmă apare o slăbiciune, chiar și la cei răbdători și puternici, dar ea se transformă curând în putere și aceasta crește progresiv, născând speranța. Ne simțim mult mai bine după ce am plâns.
Credința este că femeile sunt mai predispuse la această reacție, ele plâng mai ușor sau mai mult. Parcă Victor Hugo spunea că femeia este invincibilă prin lacrimi, că rațiunea pe cât este de convingătoare, pe atât lacrimile sunt cele care ne înduioșează sufletul… Un poem pe care l-am scris cândva se încheia astfel: „Nu râdeţi, o femeie nu plânge-n zadar,/ plânge când în suflet îşi face cuib disperarea,/ când simte fiorul singurătăţii!/ Pe scara lacrimilor femeia urcă spre cer,/ izvorul lacrimilor ei nu seacă, / durerea din adâncul sufletului îl hrăneşte./ Poate a pedepsit-o, Dumnezeu,/ poate a vrut s-o ajute?
Oamenii de știință au concluzionat că plânsul ajută ființele să se liniștească, alungă sentimentul de tristețe adâncă și aceasta se datorează eliminării anumitor hormoni și substanțe chimice, prin intermediul lacrimilor. De aceea după plâns, suntem mai relaxați și parcă începem să vedem lucrurile altfel, judecata ni se limpezește, tensiunea acumulată eliberându-se prin această supapă a organismului nostru. Nu este rușinos să plângi, dar se pare că vărsarea de lacrimi cere o oarecare intimitate: plângi în fața icoanei, plângi în fata ființei iubite care te-a rănit sau pe care ai rănit-o, plângi și ceri mângâiere cuiva din apropiere, pentru a-ți ușura durerea pricinuită din cine știe ce cauză. Pentru plâns ca și pentru rugăciunea cu glas tare este nevoie uneori de însingurare. Plânsul aparține omului dar și creației necuvântătoare, diferența făcând-o faptul că atunci când creația plânge, o face fără lacrimi. După vărsarea lacrimilor sufletul și trupul omului se răcoresc, se bucură de o liniște și de cele mai multe ori de speranță. Sufletul parcă se trezește la glasul plânsului și parcă se pătrunde el însuși de simțământul plânsului, fiindcă, după cum spunea Emil Cioran: „o lacrimă întotdeauna are rădăcini mai adânci decât un zâmbet”.
Plânsul este dispoziția tristă a sufletului, pricinuită de lipsa celor dorite și de conștientizarea celor pierdute… Plângem, iată, când vedem natura cum se dezlănțuie fără pic de milă și nu putem lupta cu imensa-i forță. Plângem pentru noi și pentru semeni, fiindcă îi iubim, fiindcă ne pasă… Câte lacrimi au fost vărsate în țara noastră, dar nu numai, în zile lunii februarie ale acestei ierni, cu ninsori abundente, temperaturi extrem de scăzute? Au fost lacrimi vărsate în întunericul nopții din casele oamenilor, în așteptarea zorilor zilei și a minunii unui ajutor din partea lui Dumnezeu și a semenilor. Dar lacrimile celor care și-au îngropat morții găsiți sub nămeții care au pus stăpânire pe suprafețe mari de pământ? Case strivite de nămeți, drumuri inaccesibile, oameni înghețați de frig în case… „Albul care se întinde cât vezi cu ochii îţi provoacă două iluzii: prima – că e ceaţă şi te miri cumva că i-au lăsat să ridice elicopterul de la sol pe vremea asta. A doua, că vei ateriza într-o mică aşezare cu igluuri, piei de focă, gustări din carne de ren şi un bun venit într-o limbă ciudată. Şi, dacă n-ai vedea dreptunghiurile negre de pădure desfrunzită şi contururile gri ale caselor, nu ţi-ar fi greu să crezi că ai plecat la drum cu un scop polar, nu umanitar, ” scrie Raluca Ion în ziarul Gândul, impresiile avute la traversarea zonelor cu elicopterul. Sigur că s-a acționat cât se poate de bine pentru salvarea oamenilor, din datorie și din iubire de semeni, dar au fost și așteptări din cauza stihiilor vremii, când bolnavii de inimă, de diabet, n-au mai avut medicamente, câteva femei au născut prematur din cauza spaimei; oamenii au ieșit din case prin tunelurile pe care şi le-au săpat sau li s-au săpat prin zăpadă, ajungând la magazine și găsind rafturile goale. Când au văzut pe cei ce au venit să-i ajute, s-au plâns de o mulţime de nevoi, dar au simțit, ca tot românul şi nevoia să râdă. „Uitaţi-vă la omul ăsta, are nevoie de lame de ras. Nu vedeţi cât i-a crescut mustaţa?”, a glumit o mătuşă veselă. C-așa-i românul, știe să facă uneori și haz de necaz.
Închei tot cu cuvintele cinicului Voltaire: „Cândva totul va fi bine, iată speranța, acum totul este bine, iată iluzia!”
MAI SUNT CERSETORI IN LUMEA ASTA!
„Un cerșetor sănătos este mai fericit
decât un rege bolnav.”
Arthur Schopenhauer
Zilele acestea am primit o revistă cu câteva imagini ale unor oameni care cerșesc. Una dintre ele mi-a atras atenția: Era o femeie în vârstă, slabă, cu părul alb îngrijit tuns, îmbrăcată decent, stând cu mâinile întinse în fața unul bol în care aștepta să-i cadă niște bani. M-am întrebat de îndată ce a putut-o determina să ajungă să se umilească? Foamea desigur! Și imediat m-am gândit la structura noastră sufletească, cât de diferiți suntem unii de alții, cum unii rezistă cu riscul morții și alții se umilesc pentru a-și salva viața. Așa au fost și cei din temnițele comuniste: Cei care nu au rezistat bătăilor, au cedat… Alții au preferat să moară, nu și-au pătat demnitatea. Dar nici unul dintre noi nu-și cunoaște limitele până când nu ajunge într-o situație similară, deci este greu a judeca.
A CERȘI, conform dicționarului explicativ al limbii române înseamnă a cere de pomană; a cerșetori; a cere ceva cu stăruință; a se înjosi cerând ceva; a umbla cu cerutul; a se milogi; a cere cu umilință.
A RUGA înseamnă tot a cere, dar în mod stăruitor, îndeplinirea unei dorințe, un serviciu, o favoare etc. Înseamnă a cere foarte insistent un lucru de la cineva; a pofti, a invita. Verbul reflexiv – a face o rugăciune, a invoca divinitatea; a cere cuiva voia sau îngăduința de a face ceva.
A REVENDICA înseamnă tot a cere, a reclama un drept, un bun etc. care se cuvine sau aparține cuiva și care se află în posesiunea altcuiva.
Un om care cere vrea să i se dea și cere fiindcă are nevoie de ceva. Dar cum cere? Am putea înțelege că cererile noastre se pot face nuanțat: cu umilință, cu revoltă, cu fățărnicie sau cu demnitate.
Cerșetorul este un om cu multe nevoi, sărac, calic, milog. Sărăcia, uneori și lenea, îi împinge pe oameni la acest act degradant al cerșetoriei. Una este să ceri cuiva rugându-l, invocând formule de politețe, de dragoste, care să ridice persoana ta la rangul demnității și alta este să cerșești înjosindu-te, ori să recurgi la acte de violență. Se mai poate vorbi de demnitate în rândul cerșetorilor?
Suntem întâmpinați de cerșetori în diferite locuri: pe străzi, la intrarea în magazine, pe lângă biserici, în metrouri, trenuri, lângă poduri etc. Nu sunt violenți. Resemnarea o poți vedea pe chipurile lor, în gesturile lor. Avem două alternative: Ori trecem nepăsători pe lângă ei, ori băgăm mâna în buzunar și scoatem niște bani pe care-i aruncăm, nedorind atingerea… Un sentiment de respingere din partea noastră, totuși există. Nu poți să-i sfătuiești să muncească, să câștige în mod cinstit, onorabil banii, fiindcă nu toți sunt în stare, sau nu au unde munci și apoi nimeni nu i-a învățat. Ei au altă școală a vieții! Unii îți caută privirea, întind mâinile cerșind cu îndrăzneală, dar… mai poți vedea printre ei și câte unul cu capul plecat, să auzi un suspin sau să vezi câteva lacrimi prelingându-se pe obraji, fiindcă există printre cei care mimează neputința și oameni cu adevărat sărmani, ologi, bătrâni.
Răsfoiesc ziarele din ultimele săptămâni: „Patru copii, suspectaţi că ar fi dați la cerşit de părinţi, au dispărut”; „Copilul care a murit la cerşit făcea parte dintr-o familie de rromi nomazi”; „Românii au fost luaţi peste picior în Franţa, la un show televizat. Protagoniştii emisiunii, nişte marionete, interpretate bineînţeles de comici, spun că sportul naţional în ţara noastră este cerşitul.” „Guvernul francez vrea să extindă programul de expulzări. Autorităţile franceze pregătesc o lege care îi va trimite acasă pe toţi imigranţii care fură şi cerşesc”; „O româncă a fost găsită înjunghiată pe o stradă din Dublin. Se pare că femeia cerşea pentru a-i trimite la şcoală pe cei doi copii ai săi, care rămăseseră în România, în judeţul Timiş”; „Prefectul de poliţie al Parisului a interzis, începând de marţi, cerşetoria pe bulevardul Champs Élysées, o măsură ce vizează în primul rând grupurile de cerşetori originari din România, mulţi dintre ei minori, organizaţi de reţelele mafiote care au pus stăpânire pe anumite sectoare şi pe transportul public din capitala Franţei, a semnalat cotidianul Le Figaro”; „A cerşi pe Champs Élysées în numele României nu ne face cinste, afirmă Ministru de Externe al țării noastre. Trebuie să conlucrăm cu francezii pentru ca aceste reţele de cerşetorie să fie dezmembrate.”
Probabil că mulți dintre acești cerșetori care cerșesc zilnic pe străzile orașelor din multe alte țări, aplică proverbul: „C-o picătură ce cură, butia se umple până-n gură.”
Într-o carte a inginerului Florea Dudiță, fost rector al Universității din Brașov, intitulată „Magister ex cathedra” – carte cu replici memorabile, unele de inspirație personală, altele culese din cărturăria universală, scrie: „De ce credeţi că oamenii dau de pomană cerşetorilor, orbilor şi ologilor, dar nu dau poeţilor şi filozofilor?“ „Probabil, se gândesc că ar putea deveni şi ei cerşetori, orbi, dar niciodată poeţi sau filozofi.“ M-a amuzat!
Am să vorbesc despre cerșetori, despre acei oameni care se umilesc pentru a obține puținul care li se poate da, oameni cărora noi le oferim, așa zisa milostenie.
Începând cu Noul Testament, cerşetorul a devenit personajul unei sărăcii care nu poate fi condamnată; pe vremea creştinismului medieval el a fost privit ca un potenţial Hristos revenit printre oameni pentru a-i încerca. Avem şi noi românii poveşti cu acest subiect care reflectă viziunea poporului față de acest personaj. Scriitorul Ion Creangă, recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor, imaginației sale bogate, povesteşte cum Dumnezeu şi Sfântul Petru s-au pus fiecare la câte un cap de pod, iar Ivan având asupra lui numai „două carboave“, a dat câte una fiecăruia, zicând: „Na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu dau şi Dumnezeu iar mi-a da, că are de unde!“ Iar Dumnezeu îi spune: „Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu…“ Scriitorul a fost inspirat desigur de cuvintele lui Iov rostite la aflarea veștilor tragice a pierderii averii și a fiilor și fiicelor sale: „Dumnezeu a dat și Dumnezeu a luat. Binecuvântat să fie numele lui Dumnezeu” (Iov 1:21) și de proverbul românesc: „Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu”.
Unii i-au dispreţuit şi îi dispreţuiesc pe cerșetori, îi consideră paraziţi, leneşi. De-a lungul secolelor problema a preocupat statele şi au fost priviţi diferit, în diferite perioade: când cu milă, când cu ostilitate. Mulţi şi-au spus părerile, reclamând că sunt „Vampiri ai statului, că vagabondajul este pepiniera hoţilor şi asasinilor”. Stând şi judecând drept, unii dintre ei sunt handicapaţi, ologi, neavând altă posibilitate de supravieţuire decât cerşitul, apelând la bunăvoinţa şi mila celorlalţi. Oricum ar fi priviţi, este cert că cei mai mulţi nu iubesc munca, iar a patra poruncă biblică cere omului să muncească şase din cele şapte zile ale săptămânii. Deci, cei apţi de muncă ar trebui să muncească. Dar unde? Cum şi cine să facă selecţia? În zilele noastre numărul săracilor de acest fel a crescut și această creștere se atribuie de către unii relaxării moravurilor şi depravării oamenilor (iată că s-au organizat în rețele mafiote!). Unii care detestă haosul și doresc a se institui ordinea, au propus munca obligatorie, o poliţie riguroasă şi chiar însemne vizibile pe care cerşetorii trebuie să le poarte. Dar acest scenariu este diametral opus spiritului libertăţii! Și-atunci? Cineva şi-ar fi exprimat părerea că „în gura lor este necontenit Paradisul, iar în inima lor este Infernul.” Unii spun că cei care dau de pomană cerşetorilor de pe străzi sau de la porţile bisericilor ar fi vinovaţi, pentru că aceştia, cerşind, ar întreţine o adevărată „şcoală a cerşetoriei”.
Cu adevărat, sărăcia este degradantă şi nu poate fi o condiţie socială bună. Este îngrozitor să te umileşti continuu, o viață, cerşind! Chiar și numai o perioadă a vieții! Mihai Eminescu spunea că „sărăcia e un izvor de rele fizice şi morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadenţei economice”. Ideal ar fi ca statul să asigure tuturor cetăţenilor hrana, îmbrăcămintea şi un mod de viaţă sănătos. Este un vis, o utopie? Ceva irealizabil? Are statul de unde să le dea? Și-atunci?
Românul, cu imaginația și istețimea sa, a completat cugetarea lui Schopenhauer: „Un cerșetor sănătos este mai fericit decât un rege bolnav, însă mai bine bogat și sănătos, decât sărac și răpciugos.” Trebuie totuși să admitem că sunt nişte nenorociţi ai sorţii. „Ar fi uşor să-i aruncăm peste bord”, cum s-au exprimat în mod cinic unii, dar această atitudine ne-ar scoate din rândul oamenilor şi am putea fi numiţi animale, fără raţiune şi fără sentimentul compasiunii faţă de semeni. Sunt ţări care păstrează evidenţa cerşetorilor, le dă şansa de a cerşi un timp limitat într-un oraş, după care îi forţează să plece şi astfel, unii se plictisesc de vagabondaj şi se apucă de muncă. Ar fi o soluție?
Am amintit în alt eseu, de vremea când Episcopul Râmnicului și Argeșului ne-a povestit cum o cerşetoare a donat Episcopiei o sumă mare de bani pentru refacerea acoperişului unei mănăstiri. „Toată truda cerşetoriei a dăruit-o lui Dumnezeu“, ne spunea. Și astfel, chiar dacă noi nu am avut intenţia să dăruim bani vreunei mănăstiri şi nu am cunoscut destinaţia banilor pe care i-am dăruit cerşetoarei respective, ei au ajuns acolo unde trebuia, acolo unde nici nu gândeam, acolo unde ne-a ajutat Îngerul să dăruim, dând un ban acelei cerşetoare… Iată că excepţiile există şi multe sunt „căile Domnului”! De curând am auzit ştirea că altă cerşetoare şi-a strâns bani să vadă mănăstirile din Grecia. Poate că acolo, închinându-se în faţa unei icoane, în filmul derulat al amintirii ei, să fi fost şi chipurile noastre – ale persoanelor care i-au dăruit bani – şi gândurile ei, imaginile, să fi urmat drumul cosmic… Nimic nu e întâmplător în lumea asta! Cred că datorăm iubire şi acestor oameni sărmani, sufocaţi de atâta suferinţă.
Îmi amintesc cât de mult m-a impresionat cartea lui Mark Twain „Prinț și cerșetor” citită în copilărie! Și astăzi visul oricărui cerșetor este, probabil, de a ajunge prinț, iar… cei mai mulți prinți (mă refer la oameni dotați, merituoși) ajung astăzi să trăiască ca niște cerșetori!
Să nu uităm că în Deuteronomul 15:11 (cea de a cincea carte a lui Moise din cele cinci cărţi, numite de evrei şi Tora, care alcătuiesc o Biblie în miniatură și în care sunt redate succesiv ruina, răscumpărarea şi readucerea omului în părtăşie cu Dumnezeu, apoi călăuzirea divină şi dragostea lui Dumnezeu care reuşeşte mereu să ne scoată la capăt, etimologic – din limba greacă: deuteros – a doua şi nomos – lege) se specifică: „Întotdeauna vor fi săraci în ţară; de aceea îţi dau porunca aceasta: Să-ţi deschizi mâna faţă de fratele tău, faţă de sărac şi faţă de cel lipsit din ţara ta”. Și cum să nu vibrăm la următoarele cuvinte? „Deschide-ți gura pentru cel mut, pentru pricina tuturor celor părăsiți! Deschide-ți gura, judecă cu dreptate, și apără pe cel nenorocit și pe cel lipsit.”
Trecând pe străzile orașului, într-o zi umedă și friguroasă de toamnă, și văzând atât de mulți cerșetori, am scris poezia:
Mai sunt cerşetori în lumea asta,/ mai sunt cerşetori în oraşul meu!/ Cu trupuri despuiate,/ lipite de asfaltul rece,/ cu mâini întinse,/ cântând «Aria cerşetorului»… / Tristă le e cântarea,/ trist e să-i priveşti cerşind!/ Se-ntunecă strada cu trecători,/ se-ntunecă sufletul meu… / Luaţi aceşti trişti oameni,/ încălziţi-le trupurile, sufletele!/ Ce falsă-i fericirea/ cât timp mai sunt cerşetori/ în lumea aceasta,/ cât timp mai sunt cerşetori/ în oraşul meu!
PARVENITISM
„Pentru el (parvenitul) nu există reguli şi nici scrupule: apelează la metode nu tocmai cinstite, dar important este să-şi atingă scopurile.”
Cristina Rogobete
Un tânăr mi-a mărturisit că a votat de două ori, că s-a dus cu credința că votul său va însemna ceva, însumându-se voturilor celor care doresc schimbarea țării în bine, dar s-a convins foarte curând după aceea că s-a înșelat, că de fapt votul său precum și al celorlalți tineri nu a ajutat la nimic bun, fiindcă cei aleși i-au dezamăgit total, că ei tinerii nu vor putea schimba viitorul acestei țări din cauza celor care și-au plănuit, pregătit și realizat ajungerea în posturi de conducere, izbutind să-și asigure lor și numai lor bunăstarea, Romania de astăzi rămânând condusă, pe toate treptele, de încrengături mafiote, de parveniți, de impostori care se manifestă pe față prin ignorarea și sfidarea poporului. „Asta e democrație? se întreba tânărul. De astăzi înainte nu mă mai interesează nimic! Fa-că ce vor!” Ar trebui să ne doară această blazare a tinerilor!
Dorința de parvenire este o racilă veche și universală, pe care nu au trecut-o cu vederea scriitorii vremurilor, fiindcă literatura este cea care se ocupă de sufletele oamenilor. Balzacianismul, de exemplu, a caracterizat „o epocă în care individul burghez, rapace și însetat de avere a vrut să parvină cu o exuberantă explozie de energie, violență și individualism”. Așa au apărut în literatură romane cu intrigi tenebroase, uneori chiar ridicole, conflicte violente, pasiuni, toate dezlănțuite în jurul zeului epocii – banul.
„Comedia umană”, ciclul de romane, nuvele și eseuri care mai poate fi intitulat și „Iluziile pierdute ale lui Balzac”, constituie o frescă a societății franceze din prima jumătate a secolului al XIX-lea, urmărind destrămarea visurilor, a idealurilor oamenilor, în societatea abjectă în care se trăia. Vai, sinusoida vieții!… Într-una dintre cărțile sale, Honoré de Balzac afirma: „Fericirea are nenorocirea să pară ceva absolut.”
Să ne amintim și de romanul „Moş Goriot”, în care tânărul Rastignac şi bătrânul Goriot trăiau într-o lume dominată de bani, iar cele două fiice profitau de Moş Goriot, în dorința lor de parvenire. Acesta, orbit de dragostea paternă, supunea totul dorinţelor fiicelor, crezând că astfel ele îşi vor găsi fericirea. Dăruirea de sine a tatălui nu a găsit nici un ecou în sufletele păcătoase ale fetelor. Tânărul Rastignac, al cărui suflet mai păstra reminiscenţe ale umanismului, a fost martorul evenimentelor triste şi în același timp, complice. O lume în care demnitatea umană este distrusă de dorinţa de parvenire! Nu este similară timpului în care trăim?
În romanul „Ghepardul” scris ca un poem de către Giuseppe Tomasi di Lampedusa și în filmul turnat după roman, cu actorii în rolurile principale – Burt Lancaster și Claudia Cardinali, a fost dezvăluită atmosfera socio-politică italiană de la mijlocul secolului al XIX-lea. Prințul Salina aranjează căsătoria nepotului său Tancredi cu fiica unui bogat negustor – Angela, pentru a-și putea menține statutul social și stilul de viață. Compromisul este străin zilelor noastre?
De asemenea, în romanul „Drumul spre înalta societate” a scriitorului englez John Braine, după care s-a turnat filmul avându-i protagoniști pe actorii Simone Signoret și Laurence Harvez, film care a primit un premiu Oscar pentru profunda introspecție psihologică, Joe Lampton, un tânăr de origine socială modestă, are ambiția de a-și depăși condiția socială prin pătrunderea în lumea businessului și succesului. Pentru realizarea acestui vis, își propune să o seducă pe fiica celui mai bogat industriaș din localitatea în care-și ducea viața. Lucrurile iau o întorsătură neașteptată, căci inima-i vorbește, se îndrăgostește de o altă femeie, provenită din același mediu social modest. E sfâșiat de dilema: să renunțe la dragoste sau la visul de mărire? Decizia pe care o ia, cea a visului de mărire, nu-i va aduce fericirea așteptată… Întreb, îndeosebi femeile: Nu este actuală tema, personajul?
Succesul răsunător al romanului „Drumul spre înalta societate” a determinat apariția unei mult dorite, poate și intuite, continuări: „Viața în înalta societate” a aceluiași scriitor. După zece ani agitați lângă o femeie pe care nu o iubește, un fiu pe care îl neglijează și o fiică pe care o adoră, personajul are o revelație: își dă seama că familia este bunul cel mai de preț, iar aventurile trecătoare sunt doar amăgiri ale fericirii. Ni se dezvăluie sufletul bărbatului, dar și judecata sa, demnitatea cu care renunţă la tentaţii vieții şi decide să revină la valorile ancestrale. Este o carte captivantă despre dragoste și răzbunare, despre așteptări înșelate și valori regăsite. Mulți se vor recunoaște în acest personaj! Și nu va fi prea târziu pentru fericire?
Dorința de parvenire nu a fost ignorată nici în literatura noastră. Nicolae Filimon în romanul „Ciocoii vechi și noi” face un „portret” al ciocoiului din Bucureștiul aflat la finele epocii feudale și de avânt al burgheziei. Ninu Păturică, cel venit „cu picioarele goale băgate în niște iminei de saftian”, are o înfățișare deplorabilă, dar tânărul este stăpânit de o forță și un orgoliu puternic de a se înălța cât mai sus, prin orice mijloace, adică de a parveni. Ajunge posesorul câtorva moșii din sudul Buzăului, al viilor din Valea Călugărească. Devine administrator de moșie, mare stolnic, se căsătorește cu chera Duduca; își renegă chiar și părintele. Nu are trăsăturile omului zilelor noastre?
Parvenitism! Dorința de a parveni a redevenit un ideal al celor ce conduc destinele unui număr mai mic și chiar până la cel al milioanelor de oameni. Stând și analizând, această dorință de parvenire se naște în sufletele unor oameni imorali, invidioși și egoiști care folosesc o gamă întreagă de mijloace precum lingușirea, minciuna, lăcomia, înșelătoria, furtul, batjocura, cinismul, viclenia, compromisul, și uneori chiar violența. Retrăim, se pare, o viață balzaciană, caragialească, dar mult mai crudă fiindcă este pe deplin conștientă, oamenii dornici de parvenire sunt diabolici, mințile lor sunt mult mai instruite în acest scop.
Retrăim, da, un timp asemănător celui de pe vremea marelui nostru dramaturg Ion Luca Caragiale. Și deoarece cred că românul nu poate trăi fără a-l prețui pe Caragiale, amintesc Comediile sale care au fost inspirate din viața burgheziei române din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A analizat și redat cu extraordinaru-i talent formele parvenitismului, considerându-l ca trăsătură tipologică a omului. A dezvăluit ambiția și orgoliul unei lumi care ajunge într-un moment favorabil afirmării grosolane, o lume în care legile divine sunt ignorate voit, evlavia se mimează doar, sentimentul religios nu mai pătrunde în cutele adânci ale ființei. Specificul parvenirii este ilustrat de către dramaturg într-un mod particular, prin oameni, situații și limbaj caracteristice societății burgheze românești, la începutul afirmării ei. Caragiale s-a ocupat de diferitele niveluri sociale, de la micul înavuțit al mahalalei, la marea burghezie de provincie.
Să ne amintim de „O Noapte furtunoasă” în care jupân Dumitrache „mirosind” asemeni unui animal că a venit vremea sa, fără să cunoască calea onorabilă prin care și-ar putea modifica statutul social, citind doar ziarele locale, neînțelegând nimic din acestea, deduce totuși că el este un exponent al poporului suveran și trebuie să iasă în față. Se crede un cetățean zelos care participă la viața politică a țării, dar e un analfabet; se crede un soț care ține la onoarea sa de familist dar este înșelat în propria casă de omul său de încredere (astăzi de un prieten sau șoferul soției!?), principala sa trăsătură de caracter fiind vanitatea, dorința de a ajunge undeva în ierarhia care nu era, cum s-ar spune, „de nasul lui!” Nu este actual acest personaj cu „onoarea sa de familist”?
Sau „Conul Leonida față cu reacțiunea” în care satirizează beția de cuvinte și incapacitatea oamenilor de a gândi profund, superficialitatea lor, admirația tembelă a soției sale care-i cultivă egoismul și incultura: „Ei, bobocule, apoi cum le știi dumneata toate, mai rar cineva!” Explicațiile împărtășite de Leonida soției sale Efimița, privitoare la ipohondrie: „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă.” Nu este actual acest personaj văzut de noi deseori la televiziune? Micul funcționar la pensie, în egoismul său, dorește republică doar pentru a avea pensie. Nu găsim similitudini, „de par egzamplu”?
Sau „O scrisoare pierdută”, comedie de moravuri politice în care parvenitismul este cel al eroilor marii burghezii provinciale; instinctele de parvenire sunt aici mai puternice, iar vanitatea se manifestă în forme mai agresive în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputaţi. Deznodământul are nota sa comică, noul candidat Dandanache dovedindu-se a fi mai ticălos decât Caţavencu, ajungând pe lista de candidați printr-un șantaj ordinar, folosind o scrisoare de amor, pe care a găsit-o întâmplător. Și nu înapoiază scrisoarea, pentru că ,,mai trebuie ş-altădată” (viclenia omului!). Caţavencu, nemaiavând obiectul şantajului, scrisoarea, devine umil şi conduce festivitatea organizată în cinstea rivalului său politic Agamemnon Dandanache. După alegeri, atmosfera este veselă, cu toate că votarea fusese ,,o mascaradă”: Nae Caţavencu este mulţumit de ,,binefacerile unui sistem constituţional! “, iar Ghiță Pristanda – angajat al primăriei orașului unde se desfășoară acțiunea piesei, omul bun la toate al prefectului Ștefan Tipătescu, care îl folosește adesea pe post de slugă personală, îi cântă în strună: ,,curat constituţional!”. Dandanache toastează: „În sănătatea alegătorilor… cari au probat patriotism și mi-au acordat… asta… cum să zic de!… zi-i pe nume de!… a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, și eu ca rumânul imparţial, care va să zică… cum am ziţe… în sfârșit să trăiască!” Iar Cațavencu: „În sănătatea venerabilului şi imparţialului nostru prezident, Trahanache!”. Și șoptindu-i încet lui Tipătescu: „Să mă ierţi şi să mă iubeşti!”. Apoi expansiv: „Pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem români!… mai mult, sau mai puţin oneşti!“… Și muzica cântă pentru a sărbători flagranta încălcare a constituţiei privind corectitudinea alegerilor pentru Camera Deputaţilor…
Recunoaștem întrucâtva fariseismul practicat în zilele noastre?
Dar să transcriu și primele rânduri din schița „Cam târziu”: „Târziu de tot în noapte, trei vechi prieteni stau de vorbă într-o berărie — despre ce?… Ei! despre ce pot sta de vorbă trei români aşa de târziu?… despre politică, fără-ndoială. […] Amintindu-și de vremurile tinereții lor:— Ei! frumoase vremuri! exclamă unul.— Ei, aş! răspunde amicul Costică.— Nu mai apucăm noi aşa vremuri! zice altul.— Parol? întreabă Costică.— S-a dus! suspină al treilea… Am trei copii, Costică.— C-eşt’ copil!?
[…] Până să se golească cele din urmă halbe, un supliment de anchetă nu strică. Cât de important va fi acest supliment, se va vedea îndată. Prietenii ţin să afle pentru care afacere „foarte serioasă” a venit în Capitală munteanul lor. Nu le trebuie multă stăruinţă, ca să obţină satisfacţie curiozitatea lor. Costică a venit aci cu o petiţiune iscălită de mai multe zecimi de cultivatori de prune: trebuie s-o dea mâine unui deputat, s-o prezinte la Cameră, ca să oprească votarea impozitului pe grad. — Bine, Costică, acuma vii?… ai venit cam târziu!— Ei, aş!— S-a votat legea!— Parol?— Camerele s-a-nchis de sâmbăta trecută!— …’Ş’ copil!?”
George Călinescu, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii noastre, a folosit formula balzaciană a faptelor comune creând o frescă a vieții burgheze bucureștene de la începutul secolului XX. Romanul „Enigma Otiliei”, apărut în 1938, este reprezentativ încât personajele sunt tipuri realist balzaciene, lipsite de moralitate, „vidate de conținut sufletesc, asemeni eroilor lui Caragiale care trăiesc doar prin cuvânt”. Este redată societatea degradată sub puterea mistificatoare a banului, întreaga acțiune a romanului construindu-se în jurul averii lui moș Costache. Precum Balzac, și Călinescu a arătat că banii și averea pot avea puteri distrugătoare asupra eticii unei societăți. Otilia ajunge de nerecunoscut…
Nu sunt astăzi degradate relațiile familiale din cauza banului, a averii? Câte procese nu sunt din cauza oamenilor hrăpăreți, care doresc să dobândească mai mult și mai mult, pe căi necinstite?
Și am ajuns, iată, la vremurile noastre, la o societatea polarizată în care trăim: o minoritate arogantă, snoabă, dornică de parvenire și o majoritate lipsită de drepturi care luptă pentru supraviețuire, tentată fiind de compromis. Minoritatea este formată din indivizi care au și atins bunăstarea (lăudabilă dacă este făcută prin muncă și inteligență!), dar unii continuă să manifeste lăcomia pierzând reperele umane, creștine. Pentru acești oameni legea „nu este bătută în cuie”, ea există doar pentru „prostime”. Majoritatea, după cum am spus, o formează cei care duc o luptă acerbă pentru existență, care se lovesc de lipsuri, îngrădiri și suportă aroganța, cinismul celor înavuțiți pe nedrept. Oamenii, în schimb, au dobândit un egalitarism în exprimare, au abandonat „limba de lemn” folosită în comunism și folosesc una care seamănă „a lătrat de câine” după cum bine spunea cineva, lipsită de tonalități duioase, de respect. Unele formule de politețe au dispărut, se comunică folosind cuvintele (atât în comunicarea verbală cât și în cea scrisă): băi, măi, tu ăla… Pare mai apropiat, mai intim, mai prietenesc?! Uneori completat cu o înjurătură… Oricum cuvântul „dracul”, de multe ori însoțit de „mama lui” este foarte des folosit în fraze. Un om cu principii este luat în râs, este considerat rigid: „Ești depășit, frate!” Sau sincerității, naivității li se atribuie apelativul de sentimente inadecvate, vorba lui Caragiale: „C-eşt’ copil?”
Și mă-ntreb: Suntem departe de lumea lui Caragiale sau o retrăim? Mai abitir!
Se practică în plus, în vremurile noastre, o etalare exagerată a sexualității, machiajul exagerat făcut pe parcursul întregii zile ascunde adevăratul chip al femeii, dar este și o irosire de timp care ar putea fi folosit în alte scopuri, decolteurile sunt cât se poate de adânci, sânii cât mai umflați (siliconați!) și scoși cât mai afară din îmbrăcăminte, adică cât mai goi. Și expunerea se face în orice loc public! Oare ținuta nu trebuie adecvată locului? Rușinea? Mai roșește vreo adolescentă sau adolescent? În jurul nostru avem muzica asurzitoare, manele în loc de muzică populară românească sau clasică; kitsch-ul este prezent în toate. Degeaba am scăpat de comunism (dacă am scăpat!?) căci viața spirituală continuă să fie ținută în lanțuri; ea nu este simțită, ci mai mult mimată, să dea bine la festivități!!! Unicul țel este obținerea banului și cu el mărirea, prin orice mijloc. Chiar evlavia se exprimă în cât mai mult beton turnat în capele ornate cu tot felul de fantezii spurcate. Dacă nu ai bani astăzi, nu ai nici posibilități, nici drepturi, nu ești respectat, nici sănătatea nu-ți este îngrijită, nici măcar compătimit nu poți fi, demnitatea persoanei umane nu mai contează, ea nu mai reprezintă un reper moral. „O viață avem!” „Viitorul e un portativ gol.” „Să mâncăm și să bem, prezentul contează, căci mâine vom muri.” „După mine, potopul!” Se uită că bucuriile materiale sunt efemere. Uitate ne sunt bucuriile spirituale! Nu! Viitorul nu poate fi „un portativ gol”! Pe el sunt scrise note pe care le vom putea descifra cândva… Viitorul este și al nostru, și al copiilor noștri, și al copiilor – copiilor noștri! Adică al Țării noastre. Al planetei noastre!
Oare comportamentul vicios nu se repercutează asupra viitorului nostru? Unde vrem să ajungem cu acest mod de viață? Iisus Hristos ne-a spus, și nu trebuie să uităm: „Eu sunt Învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată” (Ioan 11, 25-26 ). „Teme-te de Domnul şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12:13-14).
Oamenii de valoare nu mai au curajul să iasă în față fiindcă sunt întâmpinați cu „pietre”, în numele unei proaste înțelegeri a democrației. Scrie cineva: „Creşterea parvenitismului, a numărului de parveniţi e direct proporţională cu corupţia şi invers proporţională cu meritocraţia”. Trist, dar adevărat!
Da! Lumea nu a deschis încă bine ochii. Vinovăția știm exact cui aparține? Poate o analiză corectă a deficiențelor societății în care trăim nu ar strica, pentru a vedea că nu mergem pe drumul bun, cel arătat nouă și a încerca remedii pentru salvare, până nu e prea târziu!
Închei cu versurile: O lume nouă visez, un nou anotimp,/ Renască iubirea din orice pe pământ./ Binele și forța împletească-se ca două fire;/ Din cerul fără margini cadă imensa fericire!/ Cel slab să-nfrunte a ceasului tărie,/ Cel tare, cu judecata să rupă a lanțului inel/ Și viața noastră va arata altfel!/ Plugul conștiinței ară inimile-n adâncime,/ Spre demnitate, înțelepciune, iubire, libertate!
24 IANUARIE – 153 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE
Dacă visul unora este să ajungă în cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul!
Grigore Vieru
În fiecare an, la 24 ianuarie, sărbătorim Unirea Principatelor Române, căci faptele înainte-mergătorilor noștri sunt cele care ne permit să fim astăzi ceea ce suntem. Și să fim mândri de ceea ce suntem! Cu acest prilej ne amintim și de cei care au pus umărul la realizarea ei. Ideea Unirii Moldovei şi a Ţării Româneşti, avansată încă din secolul al XVIII-lea, a devenit după războiul Crimeii (1853 – 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât şi pe plan internaţional. Situaţia externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei şi hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât împăratul Napoleon al III-lea, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească.
Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18-30 martie 1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”.
La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Țării Românești şi prin documentele redactate au pus bazele fuzionării celor două principate. De fapt, Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ şi erau alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, ţărănimii clăcaşe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române. Între ţăranii fruntaşi care au luat parte împreună cu boierii cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era şi vrânceanul Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români de pretutindeni. Desfiinţarea hotarului de la Focşani (Vrancea) echivala cu Unirea celor două Principate şi crea premisele punerii temeliei statului naţional unitar român. În ziua de 5 februarie 1859, când domnitorul Cuza a fost oaspetele oraşului Focşani, mii de oameni i-au ieşit în cale în drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde venea de la Iaşi. Se consemnează că în cinstea Domnitorului s-au ridicat pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia să treacă, arcuri de triumf împodobite cu verdeaţă şi înfăşurate în pânză tricoloră; tarafuri de lăutari cântau „Hora Unirii”, valuri de flori se revărsau în calea Domnitorului care cobora din diligenţă. Despărţit în două – Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni – de un braţ al Milcovului, oraşul întruchipa, în acea vreme, situaţia celor două ţări vecine şi surori. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, şi a chemat la el pe cei doi soldaţi care făceau de strajă la hotar: un moldovean şi un muntean și spunându-le că sunt frați, i-a pus să se îmbrăţişeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui şi să comunice comandanților că de azi înainte şi pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite, a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, de la Focşani. Însoţit de mai marii oraşului şi de mulţimea de oameni, Cuza a mers până în centru, la Podul de Piatră, unde au jucat cu toţii „Hora Unirii”. Poetul focşănean Dimitrie Dăscălescu, scria cu acest prilej poezia „O zi frumoasă”, aşa cum a rămas în inimile românilor ziua de 5 ianuarie: „Azi, Românul dovedeşte/ Că-n sfârşit s-a deşteptat,/ Și că-n faptă vredniceşte/ Libertatea ce-a visat.” Aici, în Moldova, a fost ales în unanimitate, la 5-17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naţionale”. Deoarece în textul Convenţiei nu se stipula că domnii aleşi în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească. Adunarea electivă a Ţării Româneşti era dominată de conservatori, care deţineau 46 din cele 72 mandate. În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor din împrejurimi. Zeci de mii de oameni s-au aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră şi să o silească să proclame ales pe alesul Moldovei”. Așa s-a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, această alegere fiind acceptată în unanimitate. Era un pas important către definitivarea Unirii Principatelor Romane, înfăptuirii statului naţional român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, alegerea ca domn al Ţării Româneşti a lui Alexandru Ioan Cuza și-a găsit confirmarea deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului naţiunii în capitala munteană. Problema următoarea era recunoaşterea internaţională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă şi de Austria drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două Principate a determinat Conferinţele internaţionale de la Paris, din 26 martie – 7 aprilie și 25 august – 6 septembrie. La cea de a doua Conferință, sub presiunea evenimentelor internaționale – războiul dintre Franța și Sardinia împotriva Austriei fiind pe cale să înceapă – marile puteri europene au fost nevoite să accepte unirea înfăptuită de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoașterea sa fiind limitată numai pe durata vieții acestuia.
Alexandru Ioan Cuza născut la 20 martie 1820 în Moldova a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului naţional România, la 5 ianuarie 1859 – ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Țării Românești. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii Principatelor Romane, pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare şi un singur guvern.
După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreună cu colaboratorul său cel mai apropiat, ministru și apoi prim-ministru Mihail Kogălniceanu, iniţiază importante reforme interne, cele mai importante fiind: secularizarea averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864) si reforma învăţământului (1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării.
Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, au făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România. Cuza însă, în anul 1866, a fost obligat să abdice; o coaliţie a partidelor vremii, denumită şi „Monstruoasa coaliție”, a hotărât aceasta din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. A fost exilat și a trăit la Viena și Florența. A murit în 1873 la Heidelberg (Germania), dar a fost adus în țară și înmormântat la castelul familiei sale de la Ruginoasa (județul Iași), apoi înhumat la Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei, l-au constrâns pe domnitor să abdice într-o noapte a lunii februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, s-a arătat dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin).
În fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, sărbătorim Unirea, „Mica Unire” cum i se mai spune, dar fără de care nu am fi putut săvârși faptele mari de mai târziu. Anul acesta se împlinesc 153 de ani de la înfăptuirea ei. Cu acest prilej ne amintim și de cei care au pus umărul la realizare. Unul dintre aceștia este și Ion Roată, intrat în istorie ca o legendă. Cunoscut şi sub numele de Moş Ion Roată, a fost un ţăran român, deputat în Divanul Ad-hoc şi un susţinător înflăcărat al Unirii Principatelor Moldova și Valahia şi al reformei agrare din Principatele Unite Române. Se spune că semna prin punerea degetului muiat în cerneală – puntea de veacuri a neștiutorului de carte – oficial semnând cu parafa primită în Divanul ad-hoc, dar era înzestrat nativ cu o minte ageră și o judecată dreaptă, fiind cunoscut ca un om cinstit, „cu gâdilici la limbă”, adică spunea adevărul fără menajamente, neavând „ascunzători în suflet”, după cum îl caracteriza Ion Creangă. Cinstit, cu alte cuvinte! Pentru spiritul său de dreptate, Ion Roată a fost considerat de către țărani ca fiind cel mai dârz și mai competent reprezentant al lor, care să le poată apăra interesele. A avut, se spune, o apariție meteorică pe scena istorică a țării.
Hora Unirii are o semnificație sfântă pentru noi românii. Citind cartea „Ultimul tren spre Romania” a lui Anatolie Paniș, m-a impresionat figura lui Constantin Stere, remarcabil om de cultură (jurist, profesor, gazetar, scriitor, om politic) care a trăit între anii 1865 – 1936, despre care îmi povesteau și cei din familie. Acest scriitor, în alt moment al istoriei țării, a cerut unirea cu România, spunând: „Frații mei basarabeni, a sosit clipa marii noastre izbăviri! Suntem la un pas de a ne desăvârși libertatea! Acum ori niciodată…” El a citit delegațiilor ruși și ucraineni, hotărârea țăranilor din județul Hotin: „Ținând seama că timp de 14 veacuri Basarabia a fost ținut al României, că a făcut parte din același neam… cerem astăzi în mod solemn în fața lumii întregi, Unirea Basarabiei cu România”. Autorul povestește cum Basarabia s-a alăturat României nu prin război, ci prin conștientă vrere, cum s-a înfiripat cea mai formidabilă horă din toate câte s-au cunoscut, cuprinzând în mijlocul ei o piață și mai apoi străzile de jur împrejur ale Chișinăului, hora care a ținut o noapte, cum două zile mai târziu deputații basarabeni erau alături în parlamentul și guvernul României, alături de rege și regină, hora cuprinzând de data aceasta întreaga piață de la Iași.
Hora este un dans popular în Balcani, în România. Se dansează pe muzică cu un ritm specific, într-un cerc închis, dansatorii ținându-se de mână, făcând trei pași înainte și unul înapoi. Se dansează la aniversări, diferite festivaluri și în spațiile rurale; tradiția la noi, la români era, ca în fiecare sfârșit de săptămână, țăranii din sate să se îmbrace în costume naționale și să danseze acest dans, bucurându-se de comuniune.
Să amintim că Hora Unirii, poezia scrisă de Vasile Alecsandri, a fost publicată pentru prima dată în 1856, în revista „Steaua” a lui Mihail Kogălniceanu. Muzica a fost compusă de Alexandru Flechtenmacher , iar în ziua de 24 ianuarie, când s-au unit Moldova și Țara Românească, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dansat și s-a cântat această Horă a Unirii.
În minte îmi vine dialogul descris de Creangă: „…Și Roată se duce și vrea să ridice bolovanul, dar nu poate. –Ia, du-te și dumneata moș Vasile, și dumneata… În sfârșit, se duc ei vreo trei-patru țărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umeri și-l aduc lângă boier. – Ei, oameni buni, vedeți? S-a dus moș Ion și n-a putut face treaba singur; dar când v-ați mai dus câțiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu ușurință, greutatea n-a mai fost aceeași. Povestea cântecului: „Unde-i unul nu-i putere, /La nevoi și la durere;/ Unde-s mulți puterea crește/Și dușmanul nu sporește.” Așa și cu Unirea, oameni buni…”
HORA UNIRII: Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăției/ Pe pământul României!/ Iarba rea din holde piară!/ Piară dușmănia-n țară!/ Între noi să nu mai fie/ Decât flori și omenie!/ Măi muntene, măi vecine,/ Vină să te prinzi cu mine/ Și la viață cu unire,/ Și la moarte cu-nfrățire!/ Unde-i unul, nu-i putere/ La nevoi și la durere;/ Unde-s doi, puterea crește,/ Și dușmanul nu sporește!/ Amândoi suntem de-o mamă,/ De-o făptură și de-o samă,/ Ca doi brazi într-o tulpină,/ Ca doi ochi într-o lumină./ Amândoi avem un nume,/ Amândoi o soartă-n lume,/Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,/ În noi doi un suflet bate!/ Vin’ la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire,/ Ca să treacă drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare./ Și să vadă sfântul soare,/ Într-o zi de sărbătoare,/ Hora noastră cea frățească/ Pe câmpia românească!
EMINESCU SI DRAGOSTEA
„Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc.”
N. Iorga
Se împlinesc 162 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. Născut ca Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850 în satul Ipotești, județul Botoșani, a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o imensă activitate literară. A fost cea mai importantă voce poetică din literatura română, prozator și jurnalist. A fost activ în societatea literară Junimea și a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul poem la vârsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul. Din 1866 până în 1869 călătorește din Cernăuți, unde își făcuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la București, luând astfel contact cu realitățile românești din diverse locuri. În această perioadă se angajează ca sufleor și copist la teatru, unde îl cunoaște pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 este student la Viena, locul în care o cunoaște pe Veronica Micle. Din 1872 până în 1874 – student la Berlin. În septembrie 1874 este numit director al Bibliotecii centrale din Iași. Trei ani, cei mai frumoși ani ai vieții lui a fost bibliotecar, revizor școlar, redactor la Curierul de Iași. În octombrie 1877 se afla din nou la București. În 1883 părăsește Bucureștiul și este internat într-un sanatoriu din Viena. De aici trimite o scrisoare în țară, în care vorbește de demoralizarea sa și de foamea nepotolită, dorind să se sature „de mămăliga strămoșească”. În decembrie 1884, după un drum în Italia, la Florența, se înapoiază la Iași. În august 1885 se află la băi lângă Odessa. În vara anului următor pleacă din București la băile Repedea de lângă Iași, iar în noiembrie, la ospiciul de la Mănăstirea Neamțului. O duce greu din punct de vedere bănesc. În 1887 îi răspunde lui Vlahuță la o scrisoare: „Nu te pot încredința cât de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, de recompensă națională”. În decembrie 1888 vine la Botoșani, se întâlnește cu Veronica și pleacă amândoi la București. În februarie 1889 se reîmbolnăvește, este internat la spitalul Mărcuța din București și apoi transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, moare în sanatoriul doctorului Șuțu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem, la 28 octombrie 1948, membru al Academiei Române.
Gheorghe Bogdan-Duică (1866-1934), istoric literar român, membru titular al Academiei Române vorbea la timpul său despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciană”- forma limbii sale, muzica poeziei sale: „În cântecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoaștem decât prin rodul său, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.”
„Un visător rupt de realitate care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind seninătatea abstractă”, este caracterizarea făcută de Titu Maiorescu.
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viața i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase, dar și din dureri datorate impactului cu realitatea. Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasională dintre doi poeți; unul dintre ei trebuia să strălucească! Perioada între 1874 și 1877, Perpessicius a numit-o «perioada veroniană» când Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste.
Ca atare, nu voi vorbi despre activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii și nici despre ziaristica de la Timpul, cu toate că reprezintă o prețioasă și interesantă componentă a vieții sale, ci voi scrie doar câte ceva despre poezia sa de dragoste.
Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam întreg s-a regăsit în opera lui. El ne-a învățat să dăm ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a înțelege bucuria, dar uneori și nenorocul de a fi român. Se spune despre creație că este rodul neliniștii metafizice; Eminescu spunea că „o gândire este un act, un cutremur al nervilor”. A iubit și a prețuit sentimentul iubirii dăruit omului de către Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii și al frumuseților naturii. La începuturile vieții dragostea lui este senină, frumoasă, împlinită cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete și viguroase, ca în poezia „Dorința”: Vino-n codru la izvorul / Care tremură pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Și în brațele-mi întinse/ Să alergi, pe piept să-mi cazi,/ Să-ți desprind din creștet vălul,/ Să-l ridic de pe obraz…” Iubita îi apare gingașă venind parcă dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de fragedă…”: Atât de fragedă te-asemeni/ Cu floarea albă de cireș,/ Și ca un înger între oameni/ În calea vieții mele ieși…
Tonalitatea senină a sentimentului erotic și chiar dragostea fericită, lipsită parcă de umbre, ideală să-i spunem, există însă și în poeziile scrise mai târziu: „Freamăt de codru”, „Somnoroase păsărele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adăuga inegalabile versuri închinate iubirii și naturii din „Scrisoarea IV” și „Luceafărul”. Iubirea pentru femeie şi natură luminează şi tulbură, cele două sentimente însumându-se, ajung să aibă o energie cosmică care până la urmă, pare să scape de sub imperiul voinței, ca o explozie, determinând destinul fiinţei umane.
Sentimentul iubirii este integral, fără limite; lumea sa de vis, aspirația spre o iubire totală în mijlocul naturii este redată superb în poezia „Lasă-ți lumea”: Lasă-ți lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ți-ai da viața toată,/ Nime-n lume nu ne știe./ Vin’ cu mine, rătăcește/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se trezește/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Și afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Părul tău ți se desprinde/ Și frumos ți se mai șede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rariște de fag./ Îi răspunde codrul verde/ Fermecat și dureros,/ Iară sufletu-mi se pierde/ După chipul tău frumos.[…] Iată lacul. Luna plină,/ Poleindu-l, îl străbate;/ El, aprins de-a ei lumină,/ Simte-a lui singurătate./ Tremurând cu unde-n spume,/ Între trestie le farmă/ Și visând o-ntreagă lume/ Tot nu poate să adoarmă./ De-al tău chip el se pătrunde,/ Ca oglinda îl alege -/ Ce privești zâmbind în unde?/ Ești frumoasă, se-nțelege./ Înălțimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de răchiți/ Și suntem atât de singuri!/ Și atât de fericiți!/ Numai luna printre ceață/ Varsă apelor văpaie,/ Și te află strânsă-n brațe/ Dulce dragoste bălaie.
Mai târziu, dezamăgit de loviturile vieții, de lipsa de înțelegere a contemporanilor săi, de societatea nedreaptă în care își ducea traiul, Eminescu creează poezii profunde, din ce în ce mai triste și mai pline de renunțări. Începe să exprime regretul, tristețea, cât și durerea pricinuită de dragoste. Codrul nu mai are bogăția frunzișului verde, lumina sa de odinioară, culorile și aerul pur din tinerețe. Cineva parcă stinge încet lumina acelor ani ai tinereții, culorile devin din ce în ce mai estompate… Poetul începe să-și pună întrebări, încearcă să definească amorul prin propriile-i simțiri, în poezia „Ce e amorul”: Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Și tot mai multe cere./ De-un semn în treacăt de la ea/ El sufletul ți-l leagă,/ Încât să n-o mai poți uita/ Viața ta întreagă./[…] Dispar și ceruri și pământ/ Și pieptul tău se bate,/ Și totu-atârnă de-un cuvânt/ Șoptit pe jumătate./ Te urmărește săptămâni/ Un pas făcut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene…
Figura femeii iubite, din caldă, luminoasă, mult dorită, devine solemnă, rece, de neatins, marmura sugerând frumusețea înghețată, ireală, precum în poezia „Te duci…”: Te duci și ani de suferință/ N-or să te vază ochii-mi triști,/ Înamorați de-a ta ființă,/ De cum zâmbești, de cum te miști./ Și nu e blând ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon sufletul tău este/ Cu chip de marmură frumos.[…] Când mă atingi, eu mă cutremur,/ Tresar la pasul tău când treci,/ De-al genei tale gingaș tremur/ Atârnă viața mea de veci.[…] Puteam numiri defăimătoare/ În gândul meu să-ți iscodesc/, Și te uram cu-nverșunare,/ Te blestemam, căci te iubesc.[…] O toamnă care întârzie/ Pe-un istovit și trist izvor;/ Deasupra-i frunzele pustie —/ A mele visuri care mor…
Regretul iubirii care pleacă fără voința sa, este redat cu sfâșierea ființei, în poezia „S-a dus amorul…”: S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Și nici pe buze nu-mi mai vin,/ Și nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Și un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepărtat/ Au răsărit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Și cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă!…
Minunate sunt cele două poeme ale iubirii cu meditații asupra existenței, primul fiind: „Mortua est”: …Te văd ca o umbră de-argint strălucită/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele […] Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială: / De ce-ai murit, înger cu fața cea pală?/ […] Și totuși, țarină frumoasă și moartă,/ De racla ta reazim eu harfa mea spartă/ Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc / O rază fugită din haos lumesc./ Și-apoi cine știe, de este mai bine: / A fi sau a nu fi… dar știe oricine,/ Că ceea ce nu e nu simte dureri,/ Și multe dureri-s, puține plăceri./ A fi! Nebunie și tristă și goală/ Urechea te minte și ochiul te-nșeală;/ Ce-un secol ne zice, ceilalți o dezic./ Decât un vis sarbăd, mai bine nimic…
În cel de al doilea poem „Venere şi madonă”, poetul își privește femeia iubită și o vede când înger, când demon. Și totuși femeii „demon” îi acordă „raza inocenței” și-i dăruie iubirea într-un mod unic: Suflete! De-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire,/ Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.
„Scrisoarea IV” dezvăluie drama creatorului care fără iubire – izvorul de energie spirituală – și fără înțelegerea iubitei, nu poate avea strălucirea în artă; neîmplinirea dragostei duce la durere, sufletul totuși nu poate să renunțe la dragoste și de aici zbuciumul sufletesc: O, arată-mi-te iară-n haina lungă de mătasă,/ Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă,/ Te-aș privi o viață-ntreagă în cununa ta de raze,/ Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează./ Vino! Joacă-te cu mine… cu norocul meu… mi-aruncă/ De la sânul tău cel dulce floarea veștedă de luncă,/ Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă…/ Ah! E-atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă…
Pasiuni și despărțiri, poetul devine dezamăgit și dezamăgirea a dat limbii românești o capodoperă – „Luceafărul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata să-i jertfească iubitei nemurirea, dar în cele din urmă este copleșit de drama renunțării, a izolării: A fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată./ Din rude mari împărătești,/ O prea frumoasă fată./ Și era una la părinți/ Și mândră-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele./ Din umbra falnicelor bolți/ Ea pasul și-l îndreaptă/ Lângă fereastră, unde-n colț/ Luceafărul așteaptă. […] Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează![...] Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-nțelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor,/ Și tu ești muritoare? […] De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă/ Și lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă;/ O, cere-mi, Doamne, orice preț,/ Dar dă-mi o altă soarte,/ Căci tu izvor ești de vieți/ Și dătător de moarte;/ Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire,/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire.[...] El tremură ca alte dăți/ În codri și pe dealuri,/ Călăuzind singurătăți/ De mișcătoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mări din tot înaltul:/ – Ce-ți pasă ție chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.
„Trecut-au anii’’ este de asemeni poezia celei de a doua părți a vieții: Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vină iară,/ Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară/ Povești și doine, ghicitori, eresuri,[...] Pierdut e totu-n zarea tinereții/ Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!
Ce bogăție de nuanțe ale iubirii, ce profunde sondări ale inimii! Bucurii și dureri ale iubirii, poetul aflându-se de cele mai multe ori în mijlocul naturii, din ale cărei frumuseți nu-i scapă nimic. Și atunci când se află în interiorul unei odăi, privește și înțelege glasul naturii: Și dacă ramuri bat în geam / Și se cutremur plopii, / E ca în minte să te am / Și-ncet să te apropii…
Eminescu a redat farmecul și durerea dragostei, căci iubire înseamnă a primi și a dărui, dar uneori dăruiești prea mult, chiar totul, și simți că nu mai primești în egală măsură… Sau, se întâmplă să ți se ofere totul și tu să nu mai poți dărui ceea ce visai cândva să dăruiești…
Până în ultima clipă a vieţii lui creatoare s-a aflat în căutarea echilibrului lăuntric, a privit iubirea şi natura ca pe o evadare din realitatea brutală. Ion Caraion scria despre Eminescu: „Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revoltă, pesimism, ton premonitoriu, tandrețe, dor, cultură, solitudine, Eminescu este muzică.” „Eminescu este imponderabil și muzică.”
Alexandru Surdu a consemnat faptul că Eminescu a fost una dintre „personalitățile hibride, filozof-poet.” Noica îl considera etalonul poeziei românești spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem crește dincolo de măsura noastră. Și măsura noastră este Eminescu. Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați.”
Îmi amintesc de adolescența mea, de serile când adormeam cu volumul de poezii al lui Eminescu sub pernă, repetând cu glas tare și apoi în gând, strofe întregi… Și ceea ce memorezi la acea vârstă, nu se uită niciodată. La paisprezece ani, fascinată de versurile lui, scriam într-un jurnal, o poezie: „Lui Eminescu”: A-ți scrie măcar două versuri/ De câte ori n-am încercat./ Să-ți spun ce simt cu-adevărat / Cuvinte – alese-a trebuit să cat./ Luam mereu în mâna mea/ Creionul, coala de hârtie/ Dar ce folos, căci mă-ntrebam/ De ce eu nu-ți pot scrie?/ Nu știam cum să-ți mărturisesc/ Că recitindu-ți cartea mare/ Simțeam inima-mi tare bătând/ Și-n ritmul ei strofele tale./ Dragoste, melancolie-adâncă/ Rânduri scrise-n duioșie rară/ Și copiilor noștri încă/ Ne-ntrecut de frumoase-au să le pară./ Ai biciuit acea societate/ Cu nepăsare, dispreț și chiar blestem,/ Nu îți păsa de consecințe/ Erai un revoltat mândru și ferm./ O meritau mișeii, nedrepți și cruzi,/ Pe placul lor a scrie îți cereau/ Să-i preamărești, să-i lingușești / În schimb ce-ți dăruiau?/ În mizerie și sărăcie te cufundau./ „Va suferi și scrisu-i mai frumos va fi!”/ Ce socoteli meschine mai făceau!?! Asta voiau!/ Să-ți facă degrabă un mormânt/ Să pună mâna pe caietu-ți sfânt/ Și-apoi pe piatra de mormânt/ Să scrie un singur cuvânt… / Eminescu – mort?/ O, nu, nu! Asta niciodată!/ Trăiești! Ești tot atât de viu/ Prin cartea-ți minunată!
CINSTEA – FLOARE RARA, MULT CAUTATA, MULT DORITA
„A trăi cinstit este totuna cu a trăi corect și drept”- Platon
Ei, da! „Pentru 50.000 de euro nu mă dau jos din pat!”Asta probă de cinism! Iată omul nou creat de aceste vremi post-revoluționare! Ăsta da, sentiment de superioritate, de încredere exagerată în propriile capacităţi! Ăsta, da, narcisism! Om care și-a văzut imaginea reflectată în nu știu ce oglindă și s-a îndrăgostit de ea… Ăsta da, orgoliul – manifestare exagerată a egoului care se dorește superior celorlalți! Asta da, neobrăzare – lipsă de cuviinţă, poate chiar impertinenţă?
Cu adevărat omul cinic are ceva diabolic, pervers în ființa sa. Cinicii (de la kynos = câine), au fost adepții școlii filozofice antice întemeiată de un elev al lui Socrate, sub deviza: „Să trăim conform naturii” – restrângere la nivelul animalității, cu dispreț față de principiile elementare ale moralei. Emblema lor era un câine. Cinismul a apărut în acele vremi ca un antidot, ca rezultat al descurajării societății grecești după războiul peloponeziac din secolul V î.H. care a dus la decăderea Atenei, dar şi la ruinarea statelor greceşti, iar după război economia a intrat într-o perioadă de criză. În vremurile noastre ce îi determină pe oameni să devină cinici? Cinismul este o manifestare a cruzimii, iar după cum afirma Nietzsche, este „una dintre cele mai vechi desfătări ale umanității, pentru că procură cea mai înaltă voluptate a sentimentului puterii”. Nu cumva este și lipsa iubirii de semeni?
Viața omului este un motor în mișcare care trebuie să producă energie într-un mod oarecare. Orice energie nefolosită slăbește, dispare. Activitatea este legea vieții; trândăvia însemnă moarte. Ni se dă viață pentru ca noi să facem ceva în tot acest timp dăruit, cât ne funcționează „motorul”, lumea „candelă a existenței fiind, iar omul flacăra ei”. Și la sfârșit dăruim noi împlinirea sau neîmplinirea vieții – Creatorului… Dar nu orice fel de mișcare, ci activitate îndreptată spre un scop util și creator, lenea și hărnicia fiind două stări în care omul se poate încadra. Prin lene sau trândăvie – atitudine necinstită fiind, energia sufletească se scurge, trece în degradare morală ce vizează viața spirituală, și care, în același timp tensionează relațiile cu cei din jur. Astfel lenea este definită ca „o rătăcire și nepăsare pentru mântuirea veșnică a sufletului, prin care omul se întristează și se dezgustă de binele pe care trebuie să-l săvârșească; pentru aceasta el fuge de osteneala cu care se face binele”, ne învață Religia. Omul harnic are o dispoziție pentru muncă – condiția existenței, dovadă a sănătății fizice și sufletești. Munca asigură dinamismul sufletului angajat creator spre producerea bunurilor materiale și spirituale; aduce adevărata bucurie. Chiar dacă munca pretinde efort și sudoare, ea nu constituie o povară a vieții, ci angajează spre un ideal care, pe măsura împlinirii, aduce sufletului satisfacția deplină; ne face viața mai frumoasă, cu rezultate care bucură pe fiecare om și bucuria se însumează, ajutând întreaga societate. Condiția esențială a vieții fiind, munca este sfântă ca viața însăși. După învățătura creștină „Munca este izvor de virtuți. Ea luminează mintea, întărește voința, înalță simțămintele, aduce răbdare, bărbăție, stăpânire de sine, potolește patimile și înlătură ispitele.” Și să nu uităm că „pasărea este mai în siguranță când zboară, iar omul când muncește.”
Acum, în aceste vremuri, nu e timp pentru prea multă odihnă! Viața înseamnă muncă, strădanie, jertfă. Important este însă felul în care ne desfășurăm munca. Adevărata bucurie a vieții o simt numai cei ce pot aduna și folosi bunurile vieții prin munca lor cinstită, aflată sub binecuvântarea lui Dumnezeu, în armonie cu viața celor din jur, așa cum orice instrument dintr-o orchestră intră în armonie cu celelalte. Nu se poate cânta fals! Iată că se poate! ne dovedesc unii prin acțiunile lor. Nu are ureche muzicală sau refuză să-și armonizeze unele impulsuri și instincte și spune cu dezinvoltură: „Nu mă dau jos din pat pentru doar 50.000 de euro!” Ați auzit? Iată motorul care îl poate mișca și o spune fără jenă, metaforic. El are etalonul său. Cum îndrăznești tu, un „oarecare” să nu-l respecți? Acest gen de oameni nu au acel sentiment moral „prin esență activ”, după cum spunea un filozof; emoția morală fiind sentimentul unei solidarități, o armonie pe care o simți, uneori o cauți; ea este măcar simpatia, dacă nu dragostea socială; ea este dragostea de țară care trebuie să ne înstăpânească inimile. Pot dormi liniștiți oamenii necinstiți? Nu îi apasă greul păcatului?
Să ajungi un om serios și cinstit, trebuie în primul rând să fii călăuzit de principii și valori. Cinstea nu este o vocaţie, dar este o opţiune dobândită prin educație, prin voință; defectele de caracter se pot corecta; până la sfârșitul vieții avem a ne strădui de învățat… Cinstea e o floare rară, este adevărat! Ar trebui să fie mult dorită, mult căutată! Omul cinstit nu minte, nu înșeală pe nimeni, nu umblă cu șiretlicuri, nu fură, în nici unul dintre nenumăratele feluri în care se poate fura, el este sincer, spune ceea ce gândește și ceea ce nu distruge pe celălalt, el nu vrea să aibă decât ceea ce este al lui și ceea ce a dobândit pe drept. „Nu există moștenire mai prețioasă decât cinstea” spunea William Shakespeare.
Necinstea înseamnă corupție, înseamnă abatere de la morală. Autorul unui articol ne spune că „Transparency International definea corupția astfel: Corupţia, în sens larg, reprezintă folosirea abuzivă a puterii încredințate, fie în sectorul public fie în cel privat, în scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup; definiţia dată corupţiei în cadrul ONU şi reluată în strategia naţională anticorupţie este: Esenţa fenomenului corupţiei constă în abuzul de putere săvârşit în scopul obţinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat; dezbaterile din Parlament:
Pentru populație cauza principală a corupției se transformă într-un complex de cauze situate la nivel sistemic, adică legi prost făcute şi pe deasupra încălcate în mod sistematic de chiar cei care ar fi trebuit să vegheze la aplicarea lor. Clientelism şi clici în competiţie pe resurse.” Necinstea este o haină care îmbracă toate țările din lume, iar Transparency International a comunicat zilele acestea că România este mai coruptă în anul 2011 decât în 2010.
Un alt exemplar al tipului de corupt al tranziției spunea într-un interviu (citit într-un ziar), că acela care încalcă legea e un prost pentru că legea e atât de permisivă în Romania, încât poți să faci și să desfaci o grămadă de lucruri cât se poate de legal, precizând că el nu a încălcat legea niciodată, și întrebat dacă a încălcat moralitatea în afacerile sale, a răspuns că așa ceva nu există dacă vrei să câștigi bani în afaceri. Nu este și această o dovadă de cinism? Mă întreb: Oamenii cinstiți și cu judecata dreaptă ce pot înțelege din toate aceste exprimări, afirmații? Din toate aceste fapte necinstite și nepedepsite?
Mântuitorul ne spune că „orice pom care nu aduce roadă bună se taie și în foc se aruncă” (Matei 7, 19). Cine o va face? Cine trebuie să o facă?
Dar să închei optimist, cu un citat al unui filozof sicilian: „Omul este o eternă făgăduință” – adevăr izvorât dintr-o pătrunzătoare și îndelungată analiză a sufletului omenesc. Eterna promisiune, eterna așteptare a schimbării omului în bine…
LACOMIA FARA DE SFIALA
„Lăcomia și desfrânarea, pentru a fi satisfăcute, au nevoie de bani,
de unde al treilea păcat capital: avariția, pofta de bani.”
Citim într-un ziar din data de 19 0ct. 2011: „România are 16.528 de locuitori cu averi de peste un milion de dolari, dintre care doi miliardari, şi se află pe locul 47 în lume după numărul persoanelor bogate, în timp ce averea medie a unui român, de 13.987 dolari, este pe locul 59 din 160 de ţări, potrivit unui raport al Credit Suisse….” Urmează numărul miliardarilor din alte țări, ca Statele Unite, Japonia, Franța și Germania.
În data de 25 oct. 2011 alt ziar ne informează că fostul lider libian Muammar Gaddafi ar fi cel mai bogat om de pe planetă: „Averea lui Gaddafi se ridică la 200 de miliarde de dolari şi constă în conturi bancare, investiţii imobiliare şi financiare în corporaţii din întreaga lume”.
Iată statistici privind lăcomia extinsă pe planetă asemenea unui virus. Și nimeni nu s-a gândit să fabrice din timp un antidot. Trăim printre oameni bolnavi de Lăcomie, oameni care vor mai mult decât au nevoie, decât merită și care fac orice, călcând în picioare, de cele mai multe ori, principii morale, propria demnitate, lovind în interesele celor mulți și chiar a celor neajutorați. „Lăcomia ucide mai mulți oameni decât sabia”, spunea cineva pe bună dreptate. Dintotdeauna a existat acest instinct animalic de a înșfăca în mod pofticios sau viclean de la alții, și de fiecare dată s-a dovedit a fi o „Glorie deșartă!” Lăcomia – întrecere a măsurii -, numită și fărădelege sau nelegiuire, a luat diferite forme de-a lungul timpului, din ce în ce mai rafinate. În țara noastră am stat 50 de ani „striviți de lenea și ciubucăria comunistă” și de oameni care au făcut averi pe șest în acea perioadă, iar imediat după 1989 i-am văzut pe aceștia devenind persoane publice, oameni cu funcții în stat – pe ei și odraslele lor – sau patroni ai unor mari firme. Între timp s-au dezmembrat platforme industriale și s-a furat tot ce mai era de folosință, s-au devalizat bănci, s-au acordat împrumuturi enorme în mod discreționar, s-au făcut contracte dubioase, licitații măsluite, bugete împărțite și ele discreționar etc. Lăcomia ca o fiară și-a arătat colții…
Virusul este extins în toată lumea. Omul văzându-se liber, nesupravegheat, ba uneori ajutat de organele care nu-și fac datoria, a devenit profitor, lacom. Chiar dacă a apărut și o clasă de oameni de afaceri în toată puterea dreaptă a cuvântului, există la unii pornirea de a da lovituri pentru a se îmbogăți și mai mult, peste noapte. Și bogăția mare (materială) dobândită în timp scurt înseamnă lăcomie, chiar furt. Pentru a ne aminti de lăcomia trupească, să ne imaginăm cum arată un om care înfulecă fără rușine bucatele de pe masă, în timp ce alții nu dovedesc a-l înfrâna și la urmă, acestora – nerămânându-le mai nimic… Să ne întrebăm de ce un părinte întotdeauna îi lasă bucatele cele mai bune copilului său? – Din spirit de sacrificiu, din dragoste! De ce soțul și soția își împart bucatele în așa fel să se sature și unul și altul? – Din dragoste, din moderație! De ce invităm prietenii la masă și îi servim cu tot ce avem mai bun? – Din omenie, din dragoste! Unde ne sunt aceste sentimente?
Furturi s-au făcut la nivel înalt, cu mare abilitate și protecție sau chiar eludare de legi, spre deosebire de furturile mici, ciubucuri, adică câștigurile fără muncă, existente și ele. Sunt oameni care vor să aibă mult, din ce în ce mai mult, neținând cont de cei de lângă ei, negândind la golul pe care îl lasă acestora prin lăcomia lor. Avuția unui popor, chiar a planetei, este un întreg bine definit, de care trebuie să beneficieze toți oamenii, dar în vremurile noastre este cercul din care se fură imense segmente…Ce mai rămâne de împărțit? Lăcomia a azvârlit în desuetudine ideea de cinste și demnitate, și i-a împins pe oameni spre păcat. Păduri cu prea multe uscături! Iar arbori verzi, cu trunchiuri falnice sunt umbrite de uscăturile din jurul lor…
Filozofi ai timpurilor de demult (presocraticii) s-au ocupat de aceste probleme ale omenirii. Parmenide spunea: „Dacă nu dorești multe, și puținul îți va părea mult, căci o dorință modestă face ca sărăcia să fie tot atât de puternică ca și bogăția”, iar Socrate: „Nu a trăi este de mare preț, ci a trăi cinstit”. „Atenieni, striga acesta, nu este atât de greu să scapi de moarte, cât este să fugi de păcat, căci acesta aleargă mai iute ca moartea!”. Mai târziu, Aristotel vorbea despre cumpătare, spunând că ea „este o excelentă dispoziție morală și o excelentă dispoziție morală nu poate privi decât ceva ce este excelent. Însă excelentul este media între exces și lipsă. Amândouă extremele ne fac tot atât de condamnabili și păcătuim printr-unul și prin altul…” Vreau să amintesc și de Epicureism, curent filozofic preferat și răspândit în societatea romană târzie, doctrina morală a lui Epicur (n. 341 î. H.) și a discipolilor săi, constituită din logică, fizică și morală, bazată pe teoria etică a fericirii raționale a individului. Această doctrină învăța să nu le fie oamenilor teamă nici de zei, nici de moarte (asemeni materialismului) și să caute plăcerile simple și naturale ale vieții conform hedonismului – cult al plăcerii, logică senzualistă, simplistă, căutarea exclusivă și excesivă a plăcerii. Fericirea rațională consta într-o liniște calmă, plăcerea fiind centrul fericirii, spiritul lipsit de orice agitație și corpul lipsit de durere. Trebuia obținută o independență totală față de lume, eliminate amintirile trecutului, atunci când ele sunt dureroase, acestea fiind condiții negative ale fericirii, adoptată o viață frugală, eliminate și „reprezentările iluzorii pe care și le fac oamenii”. Nu era luat în seamă, pe atunci, caracterul egoist al acestei doctrine. Doctrina stoică ivită mai târziu (în jurul anului 300 î. H.) ca o reacție împotriva epicurismului și având învățătura morală derivată din legile naturii, acceptând durerea și nefericirea, împăcând binele cu răul, viața cu moartea și recomandând iubirea față de oricare alte ființe, a putut fi considerată de creștinism ca o doctrină precursoare. Astfel mila, datoria față de alții, ajutorul treceau, în stoicismul roman de mai târziu, pe primul plan al reflexiei și acțiunii morale, iar doctrina epicureică cu atacul ei contra zeilor și cu egoismul unei satisfacții strict individuale, a fost condamnată de creștinism.
Filozoful, moralistul Seneca, cea mai seducătoare personalitate literară și politică a secolului de după Hristos, a influențat puternic scriitorii creștini ai sec. 16 și 17; înțelepciunea sa consta în a învăța omul să-și cultive voința pentru a-și găsi fericirea în virtute, și nu în hazardul bogăției materiale. Într-o scrisoare sublinia: „Ține minte, de când ne-am născut mergem spre moarte. Acestea și alte gânduri de acest fel să frământăm în suflet, dacă vrem să așteptăm în liniște acel ultim ceas al vieții a cărui groază neliniștește pe toate celelalte”. Lui i-a urmat Epictet (n. 50 d. H.) care propovăduia prețuirea esențialului interior, nu înșelătoarea aparență; stăpânirea de sine ce duce la adevărata forță și fericire, nu cedarea în fața poftei; conducerea vieții potrivit rațiunii, nu atitudinea ambiguă dictată de instinct. Într-un manual al său scrie: „De vei confunda sfera libertății cu a necesității, sau sfera suveranității tale cu a fatalității universale, să știi că mergi de-a dreptul în ciocniri, amărăciuni și nenorociri inevitabile și, deci, la conflicte și cu omenirea și cu Dumnezeu”. Și tot el mai spunea: „La orice ademenire exterioară răspunde cu o virtute interioară”; considera, de asemenea, că viața trebuie orientată spre un ideal, fericirea fiind darul voinței noastre.
Biblia – cuvânt revelat al lui Dumnezeu – menționează că lăcomia este un păcat de moarte, fiindcă se opune în mod direct virtuţii înfrânării sau cumpătării. Am citit o frumoasă predică în care se arată că lăcomia este izvorul tuturor răutăţilor, din cauza căreia piere dragostea frăţească dintre oameni, pământul se umple de hoţi şi ucigaşi, mările de piraţi, societatea de calomniatori şi trădători, familiile se dezbină. Ni se amintește că Isus Hristos nu a osândit câştigarea de bunuri materiale, ci a avut în vedere lipsa de deschidere a sufletului bogatului faţă de nevoile şi necazurile celor din jur, păcatul egoismului, păcatul lăcomiei şi „nebunia de a crede că omul poate aduna pentru mulţi ani, uitând cât e de scurtă şi de nesigură este viaţa omenească. Viaţa pământească îşi are trebuinţele ei fireşti – hrană, îmbrăcăminte, casă etc. -, fără de care ea nu poate exista. E firesc, e o datorie să le cauţi, să munceşti şi să le aduni, dar a lega toată viaţa numai de acestea, a nu te gândi la sufletul şi la trebuinţele lui, a nu te gândi la momentul despărţirii de ele, iată cu adevărat nebunia vieţii.”
De ce bogatul din Evanghelie este numit nebun? Nu pentru că avea avere, ci pentru că o idolatriza şi i se închina ei și nu se gândea a dărui, a ajuta. Lăcomia fără de sfială poate orbi omul și poate provoca mult rău și durere celor mulți din jurul său, dar mai poate provoca și cumplită răzbunare…
Închei aceste rânduri cu câteva versuri dintr-o poezie a poetului român Alexandru Vlahuță (n.1857): „… Stoarceți, stoarceți măduva din țară!/ Nu vă pese! Striviți totul! Cugetați că poate mâini/ O să pierdeți cârma țării ș-or să vină alți stăpâni./ Deci, pârjol și jaf! Opinca, hoitul să rămână os/ Ca să nu mai aibă alții, după voi, nimic de ros. […] Asta-i lecția pe care o lăsați posterității!/ Ah, cumplit v-ați râs de lege și de cumpăna dreptății,/ Și de oameni, și de țară, și de tot ce-i sfânt pe lume!”
PLANSUL TOAMNEI
Sfârşit de toamnă plumburiu… Parcul de lângă casa mea îşi dezvăluie discret, melancolic, silueta pomilor desfrunziţi. Doar cele două sălcii îşi mai flutură corzile lungi, în imensitatea cenuşie a singurătăţii. Au dispărut copiii care alergau în acest parc cu picioruşele lor mici, sau gonind cu triciclete, biciclete, maşinuţe, cu râsul lor sonor, luând cu ei larma şi zburdălnicia care înfrumuseţa şi însufleţea parcul. Băncile, altădată neîncăpătoare pentru oamenii mai în vârstă care-şi doreau odihna, pentru tinerii îndrăgostiţi care-şi spuneau cuvinte de dragoste îmbrăţişându-şi trupurile, au rămas goale. Micul lac din mijlocul parcului a înmărmurit parcă, cu cele câteva zeci de frunze galbene, căzute din ramurile sălciilor şi plutind acum nestingherite, visătoare. Crengile arborilor tremură discret în oglinda apei liniştite. Frunzele rămase pe ramurile copacilor, mai şoptesc versuri în bătaia uşoară a vântului… Privesc un copac golit de frunze: singur şi neajutorat, seamănă atât de mult cu sufletul meu… Aleile parcului s-au adâncit într-un somn profund… Din când în când somnul este perturbat de paşii vreunui trecător grăbit. Tristeţea şi-a aşternut lunga ei mantie, în acest sfârşit de toamnă, peste acest mic şi umil parc, înfrumuseţat de-a lungul vieţii sale.
Străbat spaţiul cu paşi rari, vrând parcă să-i înţeleg durerea, singurătatea. Emoţia se amplifică privind răceala, indiferenţa şi totuşi frumuseţea naturii. Totul din jur seamănă cu un grup statuar. Dintr-o dată, cerul începe să picure lacrimile sale…
Va veni şi iarna, desigur, va îngheţa şi lacul, vor îngheţa şi speranţele oamenilor… Zgribulită de frig şi alungată de un vânt rece şi de picăturile de ploaie, accelerez paşii, să mă desprind de singurătatea acestui parc, acestei toamne târzii… Păşesc în afara parcului, alunec uşor pe frunzele galbene, verzi, căzute din copacii nepăsători… Inspir mirosul amar al frunzelor… Pleoapele îmi cad sub povara unor lacrimi şi-n faţa ochilor întredeschişi, se perindă imagini ciudate… Hai, suflete, zic, lasă tristeţea în urma ta!
Rătăcesc pe străzi, noaptea vine grăbită… Sunt singură şi dau drumul gândurilor… Ce înseamnă să fi singur? Să fii înconjurat de natura care-şi are viaţa sa, şi a fi lipsit în jurul tău de fiinţele dragi. Civilizaţia materială ne-a îndepărtat unii de alţii; pe bună dreptate se întreba Noica: “Cine mai poate vorbi astăzi despre aproapele nostru?” Iisus ne-a învăţat să ne iubim aproapele mai mult ca pe noi înşine, ştiind că omul are tendinţa de a exagera grija pentru sine. Mai putem iubi pe cineva dacă nu-l avem aproape? O, cum să nu! Dar atunci iubirea este însoţită de durere, de sfâşiere. Ne e frică de singurătate? Eu ştiu? Totuşi, când rămânem singuri în casă, luăm o carte, sau scriem o carte, cântăm sau ascultăm muzică, sau spunem o rugăciune, iar când paşii ne duc pe cărările cunoscute, visăm, sperăm… Mai putem spera?
Noaptea se lasă ca o mantie rece şi neagră. De ce să-mi fie frică? De ce? Constantin Noica spunea că în singurătate suntem noi înşine… „Regatul veşnic al vieţii noastre spirituale nu se întâlneşte decât în zonele singurătăţii, noaptea, când încep să joace ielele”.
Şi totuşi, întorcându-mă spre casă, pe cărările demult cunoscute, în minte-mi vin, ca un refugiu în dragoste, versurile scrise cândva… Le recit cu pleoapele şi buzele întredeschise:
Mă înspăimântă plânsul toamnei!/ întunericul ei solitar/ îmi striveşte fiinţa./ Vino degrabă/ s-aprindem luminile toate,/ să râdem, să dansăm,/ s-alungăm tristeţi!/ Şi-n noapte,/ când oboseala ne va-nfrânge,/ tu ia-mă-n braţe şi mă strânge,/ să n-aud nici în somn/ plânsul toamnei!
TEAMA SAU CURAJ?
Teama și curajul sunt emoții ale sufletului nostru, care se exclud, dar pot alterna. Când îți este teamă, ușa curajului se închide; când prinzi curaj, cealaltă ușă se închide. Sunt vibrații ale sufletului în fața realității acestei lumi și ca orice vibrație, au suport energetic. Teama determină un impact dureros asupra ființei noastre, cum ar fi accelerarea bătăilor inimii, intensificarea ritmului respirației, contactarea musculaturii, răcirea trupului. Se întâmplă uneori să dăm mâna cu cineva și să ni se spună că avem mâinile reci… Da, sunt reci din cauza unei emoții puternice la vederea sau întâlnirea acelei persoane, în așteptarea sau la aflarea unei vești plăcute sau neplăcute. În momentele în care ești stăpânit de o emoție, ceva tremură în tine; sunt momente de nesiguranță! Creierul începe să producă substanțe care acționează prietenos sau neprietenos cu trupul. Mesagerii chimici pe care medicina îi numește neuro-transmițători se agită, transmit informația de la un neuron la altul. Descoperiți destul de recent, în 1977, acești neuroni sunt de două feluri: Mesageri ai Fericirii, care ne mobilizează şi ne fac fericiţi și Mesageri ai Tristeţii, care ne demobilizează şi ne întristează. Când trăim în armonie cu noi şi cu cei din jur, s-a dovedit că nivelul celor două tipuri de Mesageri este în echilibru. Când acționează cei din a doua categorie, simțim o senzație de gol și de neliniște. Apare sentimentul de teamă, frustrare, uneori până la panică. Și ne poate fi teamă de foarte multe lucruri, un infinit de temeri chinuiesc omul: de pierdere, de boală, de ceea ce s-a întâmplat cândva pentru a nu se repeta, sau de ceea ce se întâmplă în prezent, sau de ceea ce se poate întâmpla în viitor, cu alte cuvinte ne este teamă de viaţa însăşi. Și plantele leșină de frică și copacii țipă când mor, și animalelor le este teamă de oameni… Toate aceste frici, temeri, spaime care pătrund în suflete, greu pot fi uneori alungate. După cum afirma și George Călinescu: „observația milenară s-a fixat în proverbe…” și multe sunt proverbele românești referitoare la frică! Unele persoane manifestă o frică exagerată, bolnăvicioasă: „Se sperie de umbra lui”, se spune despre aceștia. „De apă mică să-ți fie frică”, adică de proști; „La plăcinte înainte, la război înapoi”, se referă la cei fricoși care fug de orice primejdie ivită în cale. Uneori teama se face simţită alături de o dorință. Horațiu spunea: „Cine dorește se și teme”. O dorință puternică poate chiar învinge teama, deschizând ușa curajului. Sau, teama se poate face simțită ca o apărare, nelăsându-te să acționezi, sau să te atingi de orice, ca sentimentele tale să nu fie rănite. Îți aduci aminte atunci de proverbul: „Frica păzește pepenii.”
Teama o pot avea oamenii slabi, ignoranți dar și oamenii instruiți, puternici. Se pare că toți oamenii au temeri mai mari sau mai mici, în diferite momente ale vieții. Unii negăsindu-le justificarea logică, le-au numit ciudățenii, alții – superstiții. Oricum, la baza superstițiilor stau totuși fricile. Oameni puternici ca Iulius Caesar, Henry al II-lea, Charles al XI-lea și Napoleon aveau teamă de pisici, spre deosebire de Abraham Lincoln care iubea pisicile si cât timp a stat la casa Albă a avut patru pisici, sau scriitorul Ernest Hemingway care avea 30 de pisici la casa lui! Maria Antoaneta se temea de stingerea unei lumânări, crezând că i se va întâmpla o nenorocire. Această teamă i-a transmis-o și soțului ei, regele Ludovic al XVI-lea. Darwin tremura de groază la vederea unui șarpe. Immanuel Kant, în timpul prelegerilor își fixa privirea într-un punct lipsit total de însemnătate și fără legătură cu cele spuse, ca de exemplu locul în care unui student îi lipsea un nasture de la haină și când studentul a venit – după mult timp – cu nasturele cusut, Kant și-a întrerupt prelegerea; i-a fost teamă că nu se va mai putea concentra asupra expunerii. Schiller credea că fără mirosul merelor putrede nu va putea beneficia de forța creatoare și le căuta cu înfrigurare. Doamna de Staël ținea în mână un obiect în timp ce vorbea, pe care-l învârtea continuu, de teamă să nu piardă șirul ideilor. Într-o zi, cineva luându-i obiectul din mână, scriitoarea stăpânită de teamă, nu a mai putut continua conversația. În spatele tuturor acestor manifestări ciudate stă teama, ca o umbră a ființei.
Se constată că teama nu se manifestă atât de mult la oamenii lacomi care se luptă pentru a avea ceea ce le prisosește, ci mai mult la oamenii cu firea modestă, lipsită de trufie, la oamenii cu bun simț, cărora le lipsește ceva de care au nevoie și nu pot obține: serviciul, banii, anumite lucruri, situații, poziții de viață, simpatii sau aprecieri ale oamenilor, dragostea, femeia sau bărbatul la care visează etc. Sunt și temeri mari apărute mai nou: de terorism, de cataclisme, de sărăcie, de sfârșitul acestei lumi. Se pare că ele sunt temeri ciclice în viața omului, după cum și întâmplările s-au dovedit a avea ciclicitatea lor, căci ceea ce este – a mai fost – chiar dacă acum îmbracă altă haină; iar ceea ce va fi – nu putem ști! Să ne gândim la sămânţă – loc al începutului, permițătoare a transformării, creşterii, ascensiunii, morții, întoarcerii la viaţă -, ciclicitate distanţată în timp şi spaţiu, nuanțată diferit de ceea ce a fost înainte şi ce urmează a fi. Câte „bătăi ale aripilor de fluturi” or fi fost până în zilele noastre și câte vor mai fi!?
Dacă stăm să ne gândim bine, teama este o emoție normală pe care o încearcă orice om în diferite momente ale vieții. Toți suntem curajoși uneori și fricoși alteori, sau fricoși uneori și dintr-o dată dăm dovadă de curaj, depinde în ce moment suntem surprinși sau ne surprindem, ce ușă a sufletului a fost dispusă să se deschidă… Dar unde este hotarul normalității acestor emoții? Ce se întâmplă cu noi dacă-l depășim?
Unele temeri își găsesc justificarea, cum ar fi dezlănțuirile violente ale naturii, în fața cărora omul se simte neajutorat. Mai sunt însă și schimbările din viața actuală, dorite sau nedorite, cu viteza lor accelerată și care, de cele mai multe ori, nu permit repausul pentru gândire, analizare cu responsabilitate a stărilor pe care le declanșează în noi aceste schimbări. Ele pot avea repercutări în plan psihologic, și cu cât o schimbare este mai radicală, cu atât mai mare este prețul plătit. Gândul unei schimbări poate provoca bucurie dar și teamă: teama de necunoscut, teama de inadaptabilitate, de clacare, de a nu fi ajutat de puterea fizică, teamă de a nu fi în stare să faci față unei probleme pentru care nu vei găsi răspunsuri, teamă de situații de care încă nici nu te-ai izbit dar îți formezi o imagine mentală despre ceea ce urmează să se întâmple… Cu alte cuvinte – teama unui eșec existențial. Omul trebuie să fie un luptător în această viață! Există totuși niște granițe care nu ar trebui depășite, dar ținem cont de ele? Uităm că elasticitatea noastră nu este infinită, precum nici cea a pământului! Uităm că viitorul este expresia a ceva care nu s-a realizat încă, și doar speranța este aceea care ne poate determina să fim încrezători că se va realiza la modul dorit, favorabil nouă. Dacă nu ne este deloc teamă, se întâmplă să încercăm mult peste limita puterilor noastre și să ajungem la un rezultat catastrofal. Curajul ne însoțește, dar până unde poate crește acest curaj? „Nimic fără Dumnezeu”, ar trebui să fie deviza pentru toți care dau dovada curajului și luptă pentru îmbunătățirea vieții lor, a semenilor, sau pentru descoperirea „noului” în această lume. Viața ne-a demonstrat că extremele sunt periculoase! Omului îi sunt atât de necesare judecata, echilibrul, măsura! Numai astfel s-ar putea asigura liniștea sufletelor, liniștea acestei lumi.
De asemenea temerile intense (extrema cealaltă), provoacă îmbolnăviri, alienări, sinucideri. Teama stă ca o emblemă în fața tabloului vieții noastre de astăzi. Dacă analizăm, judecăm, ne rugăm pentru putere și curaj, ne înțelepțim – cu alte cuvinte –, teama lasă loc curajului – atâta cât este necesar –, încrederii, iubirii să se infiltreze prin acea fantă a sufletului, asemeni unui izvor de lumină. Se purifică gândurile din mintea noastră, se produce o schimbare interioară și ajungem să ne bucurăm de liniște, de seninătate. William Shakespeare spunea: „Unde-i iubirea mare, și cea mai mică îndoială în teamă, se transformă.”
Potrivit Sfintei Scripturi, omul cu credință în Dumnezeu află calea pentru înfrângerea fricii și dobândirea curajului, iar un reprezentant al Bisericii ne spune că înțelepciunea vieții îl scoate pe om de sub tirania iraționalului, ducându-l „spre pământul luminos al speranței și al iubirii”.
Dacă înțelepciune vom căuta și vom avea, echilibrul în viață vom ști a ni-l păstra!
TIMP INTERIOR
În zilele de vară
căldura-mi învăluia trupul,
închideam ochii şi mă rugam soarelui.
Din prea multă iubire mă rugam!
În zilele de toamnă,
în lumina incendiară priveam florile,
miroseam parfumul şi mă rugam florilor.
Din prea multă iubire mă rugam!
În zilele de iarnă
cu zăpezi nesfârşite, pe străzi rătăceam,
un zeu al purităţii inventam şi lui mă rugam!
În zilele de primăvară vântul ascultam
și vântului mă rugam.
Din prea multă iubire mă rugam!
Toate aceste zile numai ele vor putea spune
câte ceva despre mine
și asta numai dacă
vor mai avea amintiri.
BRANCUSI IN MUZEUL METROPOLITAN
Fragment din „Jurnal American” – Constantin Brâncuși în Muzeul Metropolitan de Artă, New York City.
Cu mare interes căutăm sala în care sunt expuse lucrările lui Brâncuşi şi la găsirea ei ne bucurăm ca nişte copii. Găsim trei lucrări ale lui, printre care şi Pasărea în văzduh, strălucind, înăltându-se spre cer, spre soare, realizată din marmură în 1923. Într-adevăr străluceşte ca şi cum ar fi luminată de o lumină misterioasă, de natură cosmică. Concepută fără aripi, fără pene, lucioasă, lustruită şi închisă în sine, sculptura lui Brâncuşi radiază în jurul său frumuseţe şi speranţă.
Îmi amintesc de cele aflate de la Petre Ţuţea, anume că Brâncuşi ar fi fost întrebat de cineva care a fost ideea pentru înfăptuirea Pasării Măiastra şi Brâncuşi ar fi răspuns: „Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă şi când am constatat că nu o pot afla, m-am oprit. Parcă cineva mi-ar fi dat peste mâini.“
Obsesia vieţii lui fusese taina zborului. În revista „Coloana Infinitului“ am găsit scris: „…Se tot ducea şi după aceea cu mieii, dar neputând înota, privea cerul, urmărind zborul păsărilor spre înalturi. A rămas toată viaţa cu visul de-a zbura, cu dorinţa de a afla taina zborului.“
Dacă pe Eminescu l-a urmărit din copilărie legenda luceafărului, pe Brâncuşi îl chema înaltul cerului… În fotografie a fost surprinsă, imaginea ca dintr-o poveste, a Pasării şi a Luceafărului… Şi eu mi-am imaginat-o de cum am intrat în sală…
Copiii încearcă să-mi tempereze emoţiile, neştiind că acest maestru îmi evocă amintirea locului unde mi-am petrecut o parte din copilărie, printre flori, fluturi şi dragoste… Apoi, vremea trecând, împodobind casa, tot cu fluturi, cu flori şi dragoste… Mă aşez pe o băncuţă şi recit în gând, ca pe-o rugăciune, versurile lui Eminescu, învăţate în adolescenţă, căci ceea ce înveţi atunci, nu uiţi o viaţă întreagă: „…Cobori în jos, luceafăr blând…”
Stăm mai mult timp în preajma acestor piese ale lui Brâncuşi şi ne bucurăm de faptul că ele se află aici, în acest mare muzeu, că spiritualitatea artistului este recunoscută şi preţuită.
În imediata apropiere se află Muza adormită, lucrată în bronz, sugerând visul. De data aceasta muza visează cu ochii deschişi… Interesant! Se spune că portretele lui de copii au anticipat visul muzelor adormite, dar modelul acestei muze i-a fost o baroneasă, prietenă a lui Rodin… Erau de fapt nouă muze, fiice ale lui Zeus, inspiratoare ale artelor care în mitologia romană purtau numele de Camene. Faptul că în această sculptură muza este adormită (care dintre ele?), poate sugera supliciul la care este supusă arta, fără a-şi trăda suferinţa în afară, poate chiar din mândrie, spun unii, pe suprafaţa obrazului neaflându-se nici o cută… Pentru Brâncuşi emoţia e trăită în adâncul sufletului şi nu în expresia obrazului, emoţie pe care trebuie s-o descifrezi din gestica, din dramatismul mişcării, semnul supliciului (suferinţa de natură morală) fiind exprimat prin înclinarea capului.
A treia sculptură pe care o vedem este Portretul lui Nancy Cunard lucrată tot în bronz. Văzând-o de la distanţă, rămân contrariată pentru câteva clipe: nu este cumva Negresa blondă sau Pasărea de aur – bronzul din 1933? Nu, nu! Este Nancy Cunard, o poetă pe care a întâlnit-o Brâncuşi, prietenă cu Tristan Tzara. Părul ei strâns la ceafă, nasul caraghios, înclinarea capului trupul încovoiat, totul sugerează o figură comică. Poate şi aici a fost sugerată suferinţa sufletească a poetului, reflectată în trupu-i grotesc? Totul pornind din interiorul fiinţei spre exterior…
Henry Moore, un novator al artei, vorbea despre diferenţa dintre frumuseţea expresiei şi forţa expresiei, prima plăcând simţurilor şi a doua spiritului, ori Brâncuşi tocmai asta a reuşit, transformând anticul în modern… Cu adevărat însă, simplitatea în artă nu o urmăreşti, ci „la ea ajungi fără să vrei, trecând printr-o pădure deasă, fără prea multe raze de lumină şi ieşind din acel desiş, neaşteptat, simplu, te simţi de îndată gol, înveşmântat în lumină…“
