„Un cerșetor sănătos este mai fericit
decât un rege bolnav.”
Arthur Schopenhauer
Zilele acestea am primit o revistă cu câteva imagini ale unor oameni care cerșesc. Una dintre ele mi-a atras atenția: Era o femeie în vârstă, slabă, cu părul alb îngrijit tuns, îmbrăcată decent, stând cu mâinile întinse în fața unul bol în care aștepta să-i cadă niște bani. M-am întrebat de îndată ce a putut-o determina să ajungă să se umilească? Foamea desigur! Și imediat m-am gândit la structura noastră sufletească, cât de diferiți suntem unii de alții, cum unii rezistă cu riscul morții și alții se umilesc pentru a-și salva viața. Așa au fost și cei din temnițele comuniste: Cei care nu au rezistat bătăilor, au cedat… Alții au preferat să moară, nu și-au pătat demnitatea. Dar nici unul dintre noi nu-și cunoaște limitele până când nu ajunge într-o situație similară, deci este greu a judeca.
A CERȘI, conform dicționarului explicativ al limbii române înseamnă a cere de pomană; a cerșetori; a cere ceva cu stăruință; a se înjosi cerând ceva; a umbla cu cerutul; a se milogi; a cere cu umilință.
A RUGA înseamnă tot a cere, dar în mod stăruitor, îndeplinirea unei dorințe, un serviciu, o favoare etc. Înseamnă a cere foarte insistent un lucru de la cineva; a pofti, a invita. Verbul reflexiv – a face o rugăciune, a invoca divinitatea; a cere cuiva voia sau îngăduința de a face ceva.
A REVENDICA înseamnă tot a cere, a reclama un drept, un bun etc. care se cuvine sau aparține cuiva și care se află în posesiunea altcuiva.
Un om care cere vrea să i se dea și cere fiindcă are nevoie de ceva. Dar cum cere? Am putea înțelege că cererile noastre se pot face nuanțat: cu umilință, cu revoltă, cu fățărnicie sau cu demnitate.
Cerșetorul este un om cu multe nevoi, sărac, calic, milog. Sărăcia, uneori și lenea, îi împinge pe oameni la acest act degradant al cerșetoriei. Una este să ceri cuiva rugându-l, invocând formule de politețe, de dragoste, care să ridice persoana ta la rangul demnității și alta este să cerșești înjosindu-te, ori să recurgi la acte de violență. Se mai poate vorbi de demnitate în rândul cerșetorilor?
Suntem întâmpinați de cerșetori în diferite locuri: pe străzi, la intrarea în magazine, pe lângă biserici, în metrouri, trenuri, lângă poduri etc. Nu sunt violenți. Resemnarea o poți vedea pe chipurile lor, în gesturile lor. Avem două alternative: Ori trecem nepăsători pe lângă ei, ori băgăm mâna în buzunar și scoatem niște bani pe care-i aruncăm, nedorind atingerea… Un sentiment de respingere din partea noastră, totuși există. Nu poți să-i sfătuiești să muncească, să câștige în mod cinstit, onorabil banii, fiindcă nu toți sunt în stare, sau nu au unde munci și apoi nimeni nu i-a învățat. Ei au altă școală a vieții! Unii îți caută privirea, întind mâinile cerșind cu îndrăzneală, dar… mai poți vedea printre ei și câte unul cu capul plecat, să auzi un suspin sau să vezi câteva lacrimi prelingându-se pe obraji, fiindcă există printre cei care mimează neputința și oameni cu adevărat sărmani, ologi, bătrâni.
Răsfoiesc ziarele din ultimele săptămâni: „Patru copii, suspectaţi că ar fi dați la cerşit de părinţi, au dispărut”; „Copilul care a murit la cerşit făcea parte dintr-o familie de rromi nomazi”; „Românii au fost luaţi peste picior în Franţa, la un show televizat. Protagoniştii emisiunii, nişte marionete, interpretate bineînţeles de comici, spun că sportul naţional în ţara noastră este cerşitul.” „Guvernul francez vrea să extindă programul de expulzări. Autorităţile franceze pregătesc o lege care îi va trimite acasă pe toţi imigranţii care fură şi cerşesc”; „O româncă a fost găsită înjunghiată pe o stradă din Dublin. Se pare că femeia cerşea pentru a-i trimite la şcoală pe cei doi copii ai săi, care rămăseseră în România, în judeţul Timiş”; „Prefectul de poliţie al Parisului a interzis, începând de marţi, cerşetoria pe bulevardul Champs Élysées, o măsură ce vizează în primul rând grupurile de cerşetori originari din România, mulţi dintre ei minori, organizaţi de reţelele mafiote care au pus stăpânire pe anumite sectoare şi pe transportul public din capitala Franţei, a semnalat cotidianul Le Figaro”; „A cerşi pe Champs Élysées în numele României nu ne face cinste, afirmă Ministru de Externe al țării noastre. Trebuie să conlucrăm cu francezii pentru ca aceste reţele de cerşetorie să fie dezmembrate.”
Probabil că mulți dintre acești cerșetori care cerșesc zilnic pe străzile orașelor din multe alte țări, aplică proverbul: „C-o picătură ce cură, butia se umple până-n gură.”
Într-o carte a inginerului Florea Dudiță, fost rector al Universității din Brașov, intitulată „Magister ex cathedra” – carte cu replici memorabile, unele de inspirație personală, altele culese din cărturăria universală, scrie: „De ce credeţi că oamenii dau de pomană cerşetorilor, orbilor şi ologilor, dar nu dau poeţilor şi filozofilor?“ „Probabil, se gândesc că ar putea deveni şi ei cerşetori, orbi, dar niciodată poeţi sau filozofi.“ M-a amuzat!
Am să vorbesc despre cerșetori, despre acei oameni care se umilesc pentru a obține puținul care li se poate da, oameni cărora noi le oferim, așa zisa milostenie.
Începând cu Noul Testament, cerşetorul a devenit personajul unei sărăcii care nu poate fi condamnată; pe vremea creştinismului medieval el a fost privit ca un potenţial Hristos revenit printre oameni pentru a-i încerca. Avem şi noi românii poveşti cu acest subiect care reflectă viziunea poporului față de acest personaj. Scriitorul Ion Creangă, recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor, imaginației sale bogate, povesteşte cum Dumnezeu şi Sfântul Petru s-au pus fiecare la câte un cap de pod, iar Ivan având asupra lui numai „două carboave“, a dat câte una fiecăruia, zicând: „Na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu dau şi Dumnezeu iar mi-a da, că are de unde!“ Iar Dumnezeu îi spune: „Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu…“ Scriitorul a fost inspirat desigur de cuvintele lui Iov rostite la aflarea veștilor tragice a pierderii averii și a fiilor și fiicelor sale: „Dumnezeu a dat și Dumnezeu a luat. Binecuvântat să fie numele lui Dumnezeu” (Iov 1:21) și de proverbul românesc: „Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu”.
Unii i-au dispreţuit şi îi dispreţuiesc pe cerșetori, îi consideră paraziţi, leneşi. De-a lungul secolelor problema a preocupat statele şi au fost priviţi diferit, în diferite perioade: când cu milă, când cu ostilitate. Mulţi şi-au spus părerile, reclamând că sunt „Vampiri ai statului, că vagabondajul este pepiniera hoţilor şi asasinilor”. Stând şi judecând drept, unii dintre ei sunt handicapaţi, ologi, neavând altă posibilitate de supravieţuire decât cerşitul, apelând la bunăvoinţa şi mila celorlalţi. Oricum ar fi priviţi, este cert că cei mai mulţi nu iubesc munca, iar a patra poruncă biblică cere omului să muncească şase din cele şapte zile ale săptămânii. Deci, cei apţi de muncă ar trebui să muncească. Dar unde? Cum şi cine să facă selecţia? În zilele noastre numărul săracilor de acest fel a crescut și această creștere se atribuie de către unii relaxării moravurilor şi depravării oamenilor (iată că s-au organizat în rețele mafiote!). Unii care detestă haosul și doresc a se institui ordinea, au propus munca obligatorie, o poliţie riguroasă şi chiar însemne vizibile pe care cerşetorii trebuie să le poarte. Dar acest scenariu este diametral opus spiritului libertăţii! Și-atunci? Cineva şi-ar fi exprimat părerea că „în gura lor este necontenit Paradisul, iar în inima lor este Infernul.” Unii spun că cei care dau de pomană cerşetorilor de pe străzi sau de la porţile bisericilor ar fi vinovaţi, pentru că aceştia, cerşind, ar întreţine o adevărată „şcoală a cerşetoriei”.
Cu adevărat, sărăcia este degradantă şi nu poate fi o condiţie socială bună. Este îngrozitor să te umileşti continuu, o viață, cerşind! Chiar și numai o perioadă a vieții! Mihai Eminescu spunea că „sărăcia e un izvor de rele fizice şi morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadenţei economice”. Ideal ar fi ca statul să asigure tuturor cetăţenilor hrana, îmbrăcămintea şi un mod de viaţă sănătos. Este un vis, o utopie? Ceva irealizabil? Are statul de unde să le dea? Și-atunci?
Românul, cu imaginația și istețimea sa, a completat cugetarea lui Schopenhauer: „Un cerșetor sănătos este mai fericit decât un rege bolnav, însă mai bine bogat și sănătos, decât sărac și răpciugos.” Trebuie totuși să admitem că sunt nişte nenorociţi ai sorţii. „Ar fi uşor să-i aruncăm peste bord”, cum s-au exprimat în mod cinic unii, dar această atitudine ne-ar scoate din rândul oamenilor şi am putea fi numiţi animale, fără raţiune şi fără sentimentul compasiunii faţă de semeni. Sunt ţări care păstrează evidenţa cerşetorilor, le dă şansa de a cerşi un timp limitat într-un oraş, după care îi forţează să plece şi astfel, unii se plictisesc de vagabondaj şi se apucă de muncă. Ar fi o soluție?
Am amintit în alt eseu, de vremea când Episcopul Râmnicului și Argeșului ne-a povestit cum o cerşetoare a donat Episcopiei o sumă mare de bani pentru refacerea acoperişului unei mănăstiri. „Toată truda cerşetoriei a dăruit-o lui Dumnezeu“, ne spunea. Și astfel, chiar dacă noi nu am avut intenţia să dăruim bani vreunei mănăstiri şi nu am cunoscut destinaţia banilor pe care i-am dăruit cerşetoarei respective, ei au ajuns acolo unde trebuia, acolo unde nici nu gândeam, acolo unde ne-a ajutat Îngerul să dăruim, dând un ban acelei cerşetoare… Iată că excepţiile există şi multe sunt „căile Domnului”! De curând am auzit ştirea că altă cerşetoare şi-a strâns bani să vadă mănăstirile din Grecia. Poate că acolo, închinându-se în faţa unei icoane, în filmul derulat al amintirii ei, să fi fost şi chipurile noastre – ale persoanelor care i-au dăruit bani – şi gândurile ei, imaginile, să fi urmat drumul cosmic… Nimic nu e întâmplător în lumea asta! Cred că datorăm iubire şi acestor oameni sărmani, sufocaţi de atâta suferinţă.
Îmi amintesc cât de mult m-a impresionat cartea lui Mark Twain „Prinț și cerșetor” citită în copilărie! Și astăzi visul oricărui cerșetor este, probabil, de a ajunge prinț, iar… cei mai mulți prinți (mă refer la oameni dotați, merituoși) ajung astăzi să trăiască ca niște cerșetori!
Să nu uităm că în Deuteronomul 15:11 (cea de a cincea carte a lui Moise din cele cinci cărţi, numite de evrei şi Tora, care alcătuiesc o Biblie în miniatură și în care sunt redate succesiv ruina, răscumpărarea şi readucerea omului în părtăşie cu Dumnezeu, apoi călăuzirea divină şi dragostea lui Dumnezeu care reuşeşte mereu să ne scoată la capăt, etimologic – din limba greacă: deuteros – a doua şi nomos – lege) se specifică: „Întotdeauna vor fi săraci în ţară; de aceea îţi dau porunca aceasta: Să-ţi deschizi mâna faţă de fratele tău, faţă de sărac şi faţă de cel lipsit din ţara ta”. Și cum să nu vibrăm la următoarele cuvinte? „Deschide-ți gura pentru cel mut, pentru pricina tuturor celor părăsiți! Deschide-ți gura, judecă cu dreptate, și apără pe cel nenorocit și pe cel lipsit.”
Trecând pe străzile orașului, într-o zi umedă și friguroasă de toamnă, și văzând atât de mulți cerșetori, am scris poezia:
Mai sunt cerşetori în lumea asta,/ mai sunt cerşetori în oraşul meu!/ Cu trupuri despuiate,/ lipite de asfaltul rece,/ cu mâini întinse,/ cântând «Aria cerşetorului»… / Tristă le e cântarea,/ trist e să-i priveşti cerşind!/ Se-ntunecă strada cu trecători,/ se-ntunecă sufletul meu… / Luaţi aceşti trişti oameni,/ încălziţi-le trupurile, sufletele!/ Ce falsă-i fericirea/ cât timp mai sunt cerşetori/ în lumea aceasta,/ cât timp mai sunt cerşetori/ în oraşul meu!
„Pentru el (parvenitul) nu există reguli şi nici scrupule: apelează la metode nu tocmai cinstite, dar important este să-şi atingă scopurile.”
Dacă visul unora este să ajungă în cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul!
„Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc.”
