Ultima pirueta

 Ultima piruetă – volum de proză, publicat 2003, Romania.

–  Click aici!  pentru a descărca cartea în format electronic (pdf).

Vavila Popovici între ,,ultima piruetă ” şi ,,nopţi albe”

Un covor de frunze arămii foşneşte sub paşii noştri întomnaţi.  Ne bucură mereu toamna, ca un timp al unei delicate melancolii, dar şi ca timp al rodului.Suntem în toamna anului 2014.
Ultima piruetă, un roman de o delicată vibraţie epico-lirică, purtând semnătura scriitoarei Vavila Popovici, a trezit în fiinţa mea dorinţa de a purta un dialog cu autoarea acestei cărţii. Mai întâi a fost frumuseţea acestui titlu, ludic şi grav totodată.
Lumea spectacolului şi ideea lumii ca dans m-au atras mereu, cu o forţă căreia nu am ştiut cum să îi rezist. Asociam această lume cu cea sugerată de un alt titlu, de poem de astă dată, care m-a emoţionat: Piticul din cafea. În plus, încă de acum doi ani, pe adresa redacţiei revistei romaşcane Melidonium poposeau mailuri cu texte purtând semnătura scriitoarei care ne trimitea gânduri, pagini şi articole de departe, din Statele Unite, unde locuieşte acum. Încet, timpul a statornicit o fructuoasă şi benefică colaboratore cu revista din vechiul târg medieval al Moldovei.
Citindu-i cu atenţie eseurile, am remarcat o constantă umanistă şi clasică în tot ceea ce primeam la redacţie. Scriitoarea are o încredere nezdruncinată în tot ceea ce durează, în efortul omului ca fiinţă creatoare, ordonatoare. Actul cultural reprezintă pentru acest scriitor o formă de rostuire a individului, dar şi a unui neam. Scrierile sale propun cititorului un univers special şi spontaneitatea creatoare ce poartă amprenta specifică celor care au scris în exil.

Emilia Ţuţuianu: M-a fascinat titlul uneia dintre cărţile dumneavoastră. Bănuiesc că intuiţi care este aceasta. Am pătruns în lumea pe care cartea mi-a adus-o aproape ca într-un univers imponderabil. Am o mare nedumerire: lumea epico-literară a scriitoarei Vavila Popovici a fost determinată de ambianţa morală şi literară în care a trăit şi trăieşte, sau este rezultatul spontan al imaginaţiei? Scriitorii pendulează mereu între realitate şi imaginar, între Realia şi transfigurarea acesteia în litera stacojie. Pentru dumneavoastră cum este această relaţie dintre lumea adevărată şi universul literar pe care, cu generozitate şi bucurie, îl oferiţi cititorilor?

Vavila Popovici: În primul rând, ţin să vă mulţumesc pentru prietenia şi încrederea pe care mi-aţi acordat-o atunci când aţi propus ideea acestui interviu. Sunt sigură că vă referiţi la romanul Ultima piruetă care a apărut în 2003. Cred că lumea nu se trezise încă din coşmarul trăit după 1989, ororile acelui timp din vremea ocupaţiei bolşevice fiind încă ascunse cu teamă şi grijă, aş putea spune. Eu purtam în suflet amintirile, mărturisirile oamenilor apropiaţi, trăirile lor. „Viaţa nu poate fi cunoscută raţional, ci numai experimental”, spunea Dumitru Stăniloae. Prea mult timp tăcerea acoperise trecutul ţării, adevărata ei istorie, aşa încât m-am hotărât să scriu. Nu voi spune cât de apropiaţi mi-au fost acei oameni, nu acest lucru contează, deşi multe întrebări de acest gen au apărut la lansarea cărţii. Pentru mine era important a scoate la lumină întâmplările, pentru a trezi conştiinţe. Este microromanul unei vieţi, al luptei pentru supravieţuire. A punctat bine scriitorul Ion Georgescu în cronica sa: „Marile situaţii existenţiale, la scara vieţii unei femei, Laura, protagonista cărţii, sunt dezvoltate într-o linie epică ce ridică puncte dure de reflecţie asupra a ceea ce suntem şi a ceea ce trebuie să fim când fundamentul trăirii este dragostea”. Despre viaţa femeii în trecutul nostru nu prea îndepărtat am scris şi în cărţile: Mai sunt bărbaţi buni, Cartea mamei. Am scris cu credinţa că cititorul, la sfârşitul cărţii, îşi va pune întrebarea: De ce s-au întâmplat toate acestea? Din vina cui? Şi cum va trebui să acţionăm pentru a nu mai exista atâta suferinţă?

Emilia Ţuţuianu: Prin urmare, cartea este o lume adevărată, sau aşa ar trebui să deducem, asemănarea universului creat cu realitatea fiind foarte mare. O copie, cel puţin, a acesteia, prin mimesis, oricum, mult mai filosofică decât istoria, dar nu mai tragică decât aceasta…

Vavila Popovici: Este o rememorare a unui timp, dublată de introspecţie şi analiză (aceasta din urmă lăsată mai mult în seama cititorului), fiindcă suferinţa lasă urme în sufletul oamenilor, a femeii în special. Şi mai cred că puritatea e o virtute care poate fi recucerită şi din acest motiv am „ dezbrăcat” sufletul unei femei. Pentru fiecare roman am avut un proiect, uneori nu ştiam prea bine unde mă voi opri cu construcţia, cum voi sfârşi, fiindcă în afara proiectului, în timpul construcţiei – cum îmi place să spun – lucra imaginaţia împreună cu „cărămizile” (faptele) cunoscute, deci construiam cu amintiri, dar şi cu imaginaţia pe care unii o consideră „putere a  sufletului”. Am construit clepsidric vieţile în cele câteva romane, adică le-am lăsat să curgă din perioada copilăriei şi, de multe ori, ajungând către sfârşitul vieţii. Aş mai putea spune că se întâmplă, atunci când scrii amintindu-ţi, să apară un gând al contrazicerii, al luptei, o competiţie între amintirea ca vis şi raţiunea ca realitate, ca un posibil echilibru, dacă vreţi, între cele două forţe ale sufletului creator. Poate aici intervine gândul moralizator al scriitorului. Totuşi, o analiză a vieţii nu poate fi decât justiţiară. Alteori, în jurnale de exemplu, am plecat de la prezent şi m-am raportat la trecut, la amintire.

Emilia Ţuţuianu: Există întotdeauna o întemeiere morală în romanele dumneavoastră, un gând superior care încheagă imaginile, visul şi faptele trăite?

Vavila Popovici: Nu pot spune că am trăit într-o ambianţă specială, morală. Mereu m-am acomodat vremurilor şi oamenilor, pentru a nu-i incomoda, dar în sinea mea a lucrat spiritul de observaţie, logica unor acţiuni; „cântarul” cât şi visele. Mi-am imaginat vieţi care pot fi corectate, salvate, cu speranţa în bine. Romanele mele, ca de altfel ale multor scriitori, conţin adevăr şi ficţiune, în proporţii diferite. Cert este că au la bază un crez. Construcţia vieţii trebuie să se ridice pe o fundaţie solidă. Unii însă ignoră rolul fundaţiei, construcţiile se ridică, dar se prăbuşesc… Vrei, nu vrei, acel crez apare. Nu te poţi ascunde nici de tine, nici de ceilalţi.

Emilia Țuțuianu: A fost greu drumul parcurs de dumneavoastră? Orice fiinţă umană are nevoie, în decursul vieţii sale, de mituri explicative pentru a se putea înţelege pe sine şi raporturile sale cu lumea. Aţi crezut în Dumnezeu …în destin?

Vavila Popovici:  Am crezut întotdeauna că deasupra noastră este Creatorul care veghează şi de care nu trebuie să uităm în nici un moment al acţiunilor noastre; o conştiinţă supremă, de la care a pornit totul, o „sămânţă” care rodeşte continuu în timp şi spaţiu. Totodată mi-am format o idee despre destin, definit în dicţionar ca soartă, viitor, pe care nu am abandonat-o: ne naştem pentru a călători pe un drum, funcţie de înzestrările cu care suntem creaţi. Acea călătorie este viaţa noastră, de care trebuie să avem grijă pentru a putea ajunge la sfârşitul ei. Căile sunt alese de noi şi suntem ajutaţi, ori împiedicaţi de cei din jur. Este atât de importantă alegerea noastră personală şi ajutorul celor de lângă noi! Dacă nu putem avea libertatea alegerii din cauza piedicilor, frânelor care ni se pun, sigur că nu putem merge pe drumul dorit, nici nu putem atinge scopul conştientizat – de unii mai devreme, de alţii mai târziu, şi de alţii chiar niciodată. Avem fiecare o existenţă dată, un timp convenit „în secret” între Divinitatea cerului şi trupul pământului, care include timpul şi spaţiul în care construim destinul, adică viaţa noastră. O construim cu interiorul nostru sufletesc prin acţiunile noastre, cu ordinea bunului simţ şi a celei impuse de societatea în care trăim. Când greşim, suntem avertizaţi de conştiinţa noastră, fărâmă din Conştiinţa divină, ale cărei legi sunt de necontestat, precum şi de legile făcute de cei care conduc societatea, inspirate şi ele din Conştiinţa Divină, dar nu întotdeauna bine realizate. Libertatea umană există prin alegerea căilor de construire a vieţii, căi bune sau rele. Judecata minţii precum şi simţirile sufletului ne ajută în alegere. Abaterea de la calea bună are întotdeauna consecinţele ei negative. Fie că este determinată de individ, fie de societate.

Emilia Țuțuianu: Mi-a plăcut întotdeauna un gând al lui Aristotel din Poetica, cum că arta e tot istorie, e tot realitate, dar una net superioară celei din urmă, și mult mai filosofică, mai concentrată și prin urmare mai simbolică, făcând mai ușor accesibil sensul, ideea. Dumneavoastră, în ce relație vă plasați cu istoria ?

Vavila Popovici: Trecutul trebuie revăzut, reconsiderat şi reaşezat corect în filele istoriei. Istoria și literatura păstrează amintirile vieții, dar le abordează diferit și poate nu îndeajuns. Literatura, iată, vine în sprijinul istoriei. Sunt „zăcăminte de viaţă” cum le numeşte Nicolae Iorga şi ele trebuie să fie folosite de către istorici. Unele amănunte din cărțile mele scrise, cred că pot ajuta istoria. Credinţa, adânc înrădăcinată în sufletul românesc, asigură respectarea legilor morale, dă stabilitate atât individului cât şi societăţii. Am trăit într-un timp istoric al necredinței, un timp în care nu au contat legile morale. Existenţa Divinităţii ar fi trebuit mai mult intuită şi mai puţin explicată. Mulţi încercând să explice, s-au încurcat, s-au izbit de limitele cunoaşterii noastre sau ale înţelegerii şi nu au mai găsit-o. Cred că trebuie să se înţeleagă că Dumnezeu este absent pentru simţurile noastre de care dispunem acum, dar este prezent, copleşeşte spiritul nostru, fiindcă îl putem gândi, îl putem intui, ne putem bucura de cele create și putem a urma căi bune în viață.

Emilia Țuțuianu: Vă mărturisesc că atunci când v-am văzut prima dată chipul am tresărit… Aveam în faţă un chip dăltuit de natură. Am intuit, am simţit că eleganţa şi sensibilitatea din spatele chipului nu puteau fi decât ale unei foste balerine. Nu ştiam nimic din trecutul dumneavoastră, dar prin prisma experienţei şi a profesiei mele v-am ghicit destinul ,,frânt”. Exprimarea nonverbală a eleganţei, a emoţiilor, a gândurilor, a frământărilor omeneşti prin limbajul trupului este posibilă doar anumitor oameni. Baletul este în foarte strânsă legătură cu termenul de catharsis şi puţini oameni pot să îl atingă. Am observat că există în scrierile dumneavoastră o lume nouă şi un om nou, devenit ideal. Cât de mult v-a ajutat baletul să ajungeţi la această formă de percepţie? Cu siguranţă, în momente dificile din viaţa noastră realizăm că destinul fiecăruia dintre noi nu poate fi… negociat. A existat un astfel de moment în viaţa dumneavoastră?

Vavila Popovici: Aveţi dreptate în aprecierea dansului ca o artă nonverbală prin care exteriorizezi emoţiile cu ajutorul trupului pe care ţi l-a dăruit Dumnezeu. Dansând, încerci zborul. Desprinderea de pământ pentru câteva clipe te face să simţi corpul uşor, flexibil, învingi gravitaţia. Senzaţia de zbor este extraordinară! Spunea cineva: „în dans ai clipe când graniţa fiinţei tale nu mai este atât de clară; te topeşti şi te contopeşti cu Cosmosul”. Baletul este o artă şi de efectul artei asupra individului s-au ocupat filozofi, scriitori. Aristotel, care a fost interesat și de artă și de funcția ei filosofică, de termenii de mimesis şi catharsis, ajunsese la concluzia că arta are efect purificator, adică are puterea de a anula suferinţe, preocupări meschine și egoiste, şi de a-l face pe om să trăiască în lumea ficţiunii: „a-l elibera de pasiunile josnice”. Schiller a explicat în modul său: „Frumosul mediază între sensibil şi raţional, înalţă, eliberează”. Nietzsche nu credea decât într–un zeu care ştie să danseze. De ce? „Pentru că dansul are multiplă încărcătură, el e nu doar un simbol, ci este viaţă, devenire, muzică”. Se spune că grecii înţelegeau bine relaţia între minte, corp şi suflet şi considerau că arta poate fi plăcută lui Dumnezeu, dar că poate fi şi instrument al Diavolului. Aveau dreptate, fiindcă există, în special în zilele noastre, o deviere a adevăratului scop al artei, a frumuseţii ei. Benedetto Croce considera că arta este o activitate prin acea forţă a pasiunii care alungă pasivitatea. În fine, eu cred că dansatorul este cel mai altruist om al artei, fiindcă lucrează cu trupul până la extenuare, pentru a-l bucura şi a-l elibera pe spectator, a-l înălţa spiritual. Poate de aceea, de câte ori am comentat un spectacol de balet, am spus că senzaţia, la terminarea unui spectacol de balet, este aceea de plutire, de a te simţi mai uşor, mai bun. Sigur că aceleași afirmații pot fi valabile şi pentru celelalte arte.

Emilia Țuțuianu: Prin urmare, ați dansat și dumneavoastră, asemenea zeilor…

Vavila Popovici: Da, dansul a fost visul meu de adolescentă. Să fi fost o nebunie? De multe ori mă visam dansând în aer… Se spune că în viaţă trebuie să fii tenace, să insişti, dar şi insistenţa are motivaţiile şi limitele ei. Trebuia să văd realitatea, societatea în care eram obligată să trăiesc şi să supravieţuiesc împreună cu părinţii mei. Răspunderea era cu atât mai mare, cu cât am fost singură la părinţi şi i-am văzut într-un moment când viaţa lor se schimbase din cauza regimului. Am avut o copilărie şi o parte a adolescenţei nespus de frumoasă, în care s-au născut visele! La început nu cunoşteam greutăţile vieţii fiindcă eram obişnuită cu traiul lor fericit, iar când viaţa s-a schimbat, m-au ferit de traume (nu ştiu cât de bine au făcut), mi-am dat însă seama singură, mai târziu. Din averea pe care mi-o pregătiseră nu s-a ales nimic, şi pentru a putea pleca la examenul de admitere, a trebuit să facă nişte vânzări de obiecte. Respinsă la examenul de admitere, în acel an 1952, am încercat realizarea visului, ca fiind singura cale posibilă de a merge „mai departe”. Nu, nu cred că a fost destinul, a fost conjunctura politică a ţării noastre, când certificatul de nobleţe era „originea sănătoasă”, când pilele şi relaţiile începuseră să aibă preţ şi au putut să schimbe aşa zisele „destine” ale multora. Unii s-au descurcat găsind câte o cale a compromisului. Cerând acceptul părinţilor, m-am prezentat la concursul Operei pentru dansatori. Am fost cea mai tânără concurentă şi mi s-a propus o şcolarizare, pentru pregătirea de intrare în corpul de balet al Operei. Trebuia să-mi perfecţionez tehnica dansului. Faptul că nu am obţinut acel certificat de sănătate necesar şcolarizării, din cauza inimii, m-a trezit şi mai mult din visul meu pentru cariera pe care o visam. Schimbând auto-biografia, am putut intra la Institutul Politehnic din Iaşi. În acest oraș m-am căsătorit şi am terminat Institutul Politehnic din Galaţi. Şi să vă răspund la ultima întrebare din acest mănunchi de întrebări. Mărturisesc că a existat un moment tragic în viaţa mea, când am crezut că a fost o lovitură a sorţii, la pierderea prietenului de viaţă. Atunci am întrebat cerul: „De ce, Doamne”? Ca să ajung la concluzia că în drumul vieţii noastre s-au pus bariere voite. Poate greşesc, nu pot fi o Vitoria Lipan pentru a descoperi adevărul. Dumnezeu ştie! Fiecare îşi fundamentează viaţa prin justificări. Pentru unii, care nu au trăit sau nu au înţeles acele vremi, sigur că justificările pot părea simple fantezii. Sunt scrise în volumul memorialistic „Preaplinul Tăcerilor – Viața în comunism”.

Emilia Țuțuianu: Ce model din lumea artei, a baletului v-a fascinat?

Vavila Popovici: În copilărie, decupam fotografii ale balerinelor din revistele părinţilor. Îmi făcusem un album cu dansatorii vremurilor de atunci. Îmi amintesc de Isadora Duncan care arăta ca o regină în fotografii. Mă impresionase tragica ei viaţă. Reţinusem că fusese căsătorită cu poetul rus Esenin. Chiar dacă legătura lor nu a fost de durată, îmi închipuiam momentele înălţătoare pe care, probabil, le încercaseră amândoi, cuplul balerină – poet. Ginger Rogers, o actriţă şi dansatoare, cu partenerul ei de dans Fred Astaire. Apoi am început să dansez, am urmat paralel cu liceul teoretic, Conservatorul maghiar din Tg. Mureş, clasele Pian şi Balet. Mai târziu, în Iaşi fiind, m-am angajat la Teatrul Naţional ca dansatoare, din dorinţa de a dansa, dar şi pentru a mă putea întreţine, întrucât părinţii nu mă puteau ajuta. Bineînţeles că nu era dansul pe care-l visam, erau scene de dans din anumite piese.

Emilia Țuțuianu: Muzica și dansul sunt considerate arte sincretice, împreună cu poezia, în cazul poemului mitic, a textului ritualic. Ce relație aveați cu muzica în acea vreme?

Vavila Popovici: Iubeam muzica, iar dansul era geamănul muzicii. Citisem şi despre Ana Pavlova, aflasem despre viaţa ei, profesoara mea de dans fusese eleva Galinei Ulanova, supranumită „sufletul inefabil şi geniul baletului rus” de către compozitorul Prokofiev. Profesoara îmi povestise că părinţii Galinei, balerini fiind, nu au vrut ca fiica lor să îmbrăţişeze o astfel de carieră, ci să aibă o meserie din care să poată să-şi asigure existenţa. Urma cursurile de balet, dar nu-i plăcea baletul şi mai târziu s-a îndrăgostit de el şi a dobândit marele succes. Ce capricioasă este viaţa noastră prin simţirile ei! Îmi povestise cât de minunată era: frumoasă şi talentată. Mă rog, a fost un vis frumos, acela de a îmbrăţişa această artă. Dar, ca orice vis prea frumos, s-a terminat foarte repede. Am scris în Popasurile vieţii câte ceva despre visul meu de a deveni balerină.

Emilia Țuțuianu: Fiinţa umană, ipostaziată necurmat în acel eu personal care este ,,scena” pe care se desfăşoară viaţa fiecăruia dintre noi, destinul nostru oscilează permanent între propriile pulsiuni ce se vor satisfăcute imediat şi presiunile pe care lumea exterioară sau ordinea morală le exercită asupra lui. În jocul acesta de lumini și umbre, de forţe obscure, dionisiace, sau ordonatoare, apolinice, Eul îşi construieşte propria sa existenţă. Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, cum vă amintiţi casa în care aţi văzut lumina zilei, unde aţi făcut primii paşii, aţi ţesut primele vise şi dorinţe? Ce relație aveți cu acel grund al vieții dumneavoastră?

Vavila Popovici: Nu-mi amintesc de primii paşi făcuţi pe pământul dragii, dulcii noaste Bucovine. Doar din povestirile părinţilor. Primele mele imagini, amintiri sunt din Ardeal, din localitatea Câmpeni, unde a poposit familia mea. Acolo eram în mijlocul naturii, părinţii mă plimbau pe malul Arieşului, prin păduri, prin locurile din împrejurimi. Ceva mai târziu, au apărut primele vise, în oraşul Alba-Iulia, poate şi pentru că locuiam undeva la marginea oraşului, treceam zilnic prin Cetate să ajung la şcoală, umblam liberă pe coclauri după flori de câmp şi fluturi… Acolo am dansat pentru prima oară; la serbarea de sfârşit de an, învăţătoarea m-a îmbrăcat într-o rochie albastră, cu aripi, aveam rolul îngerului. Acolo am ieşit prima oară singură pe scenă şi am recitat o poezie. Mamele plângeau şi eu eram aşa de mică şi neştiutoare! Nu înţelegeam momentul istoric, nu ştiam de ce plâng mamele. Am explicat în cartea Popasurile vieţii. Şi mai târziu au apărut şi primele dorinţe, cele ale iubirii, în oraşul de peste Jiu, când acest sentiment fascinant, l-am exprimat în primele mele versuri. Acolo am dansat pe scenă, am început lecţiile de pian, am început să practic sportul. Acolo am legat prima mea prietenie cu o colegă minunată, cu care mai târziu, prin plecarea mea, am pierdut legătura. Ajungând în oraşul de pe Mureş, dorinţele mele deveniseră pasiuni: dansul şi muzica. Eram singura din clasa liceului teoretic care frecventam „Conservatorul maghiar”, devenit ulterior „Școala Populară de Artă”, în speranţa unei cariere artistice. N-a fost să fie!

Emilia Țuțuianu: Poezia dumneavoastră poartă amprenta trecutului şi alunecă în prezent, ca o lumină caldă, aducătoare de iubire. Aş putea spune, citindu-vă versurile, că sentimentul de dragoste a fost cel care v-a călăuzit peste tot în lume… Acest sentiment v-a ajutat să vă salvaţi când eraţi în România?

Vavila Popovici: Da, dragostea de cămin, de partenerul de viaţă, de copii, de profesie. La mine dragostea s-a încununat cu sentimentul datoriei. Eram conştiincioasă, munceam cu dăruire. Cred că am moştenit o parte din genele tatălui meu, care era punctual, corect, muncitor şi înzestrat cu anumite talente. Avea în plus o imaginaţie şi o răbdare de invidiat. Intuiam că dragostea este creatoare de frumos, că lipsa ei poate distruge frumuseţea vieţii, iar indiferenţa ne scoate din condiţia de om. Dar, aşa cum spunea şi Octavian Paler, „dragostea nu este numai flori, zâmbete, iubire, ci înseamnă şi lacrimi, dorinţă, pasiune şi de aceea puţini au privilegiul de a-i descoperi puterea”. Nu ştiu cum ar fi viaţa fără dragoste. Nici nu vreau să mi-o imaginez, fiindcă ar fi fost ca un deşert lipsit de vegetaţie, adică de alte minunate virtuţi pe care le cheamă. Dragostea este călăuza vieţii noastre, este steaua nevăzută a inimii. Octavian Paler spunea că „o viaţă fără dragoste este asemenea unui an fără primăvară”.  În cartea de cugetări Fulguraţii am scris despre dragoste că este bunul cel mai de preţ al sufletului. Şi am mai scris că dintre toate mările pământului, Marea Dragostei are cea mai mare întindere şi adâncime.

Emilia Țuțuianu: Realizările profesionale din ţară au fost evidente şi totuşi v-aţi desprins de ţară şi… aţi plecat. Evenimente din ţară nu au cântărit în decizia dumneavoastră?

Vavila Popovici: Decizia mi-a aparţinut când am primit invitaţia copiilor. Am considerat că locul meu este lângă copii, făcând abstracţie de spaţiul îndrăgit până atunci şi de prietenii preţioşi pe care i-am avut și pe care, din fericire, îi mai am. Aveam o vârstă destul de înaintată, rămăsesem singură, pierdusem partenerul de viaţă şi la scurt timp şi părinţii. Am intuit că mult timp nu va fi bine în ţara mea, după cum se porniseră lucrurile, spre o viaţă abuziv de materialistă şi negustorească, în spre care au năvălit mulţi oameni fără valoare în funcţiile cheie din economie, politică şi nu numai. Dar nu acesta a fost motivul plecării mele, după cum v-am spus. Eram de acum pensionară, aveam o oarecare libertate. Când am ajuns aici, am regretat faptul că am o vârstă înaintată şi că nu am făcut acest pas mai devreme, să mă pot integra în ritmul vieţii de aici. Dar, poţi şti când trebuie făcut şi cât de bine este să ai o mare schimbare în viață?

Emilia Țuțuianu: La dumneavoastră credinţa izvorăşte din convingere, iar poezia izvorăşte din meditaţie. Cum și de ce ați ajuns la această viziune despre lume și despre artă?

Vavila Popovici: Meditaţia înseamnă a asculta cerul, Divinitatea. Aşa se spune. Este o practică ce duce la cunoaşterea de sine, elimină agitaţia minţii şi tensiunile interioare. În acea stare de meditaţie coboară inspiraţia – sunetul care „Se aude, nu se caută, se ia, nu se întreabă cine dă…”, după cum spunea Petre Ţuţea. Scriam din și pentru sufletul meu. Meditam câteva clipe și scriam. Poezia se scrie în tăcere şi în singurătate, ceea ce îngăduie meditaţia. Este, de altfel, primul pas, după care imaginezi un dialog, cu tine însuţi sau cu o fiinţă imaginară, fiindcă ai descoperit o stare de conflict în gândurile tale. Poezia izvorăşte din partea cea mai intimă a fiinţei noastre şi de cele mai multe ori se asemuieşte cu rugăciunea. Uneori vine ca un refren. Pentru că o consider regina scrierilor, am definit-o cândva: „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea şi lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmoră de Carara/ dăltuită de Michelangelo./ E pirueta Anei Pavlova”.

Emilia Țuțuianu: Credeți în prejudecata că există poezie și poezie feminină?

Vavila Popovici: Da! Există un filon de durere în sufletul fiecărei femei, poate mai puţin existent la bărbaţi. Ei scriu altfel poezia, sunt mai telurici, noi femeile – mai cosmice. Mircea Eliade în cartea Oceanografia scria: „Avem lângă noi oameni foarte deştepţi, foarte originali şi foarte erudiţi, cărora le lipseşte, totuşi, stilul, adică viaţa proprie, ierarhică, ritmică, a adevărurilor adunate. […] Dacă găsim adevăruri vii, vom găsi şi stilul vieţii adevărate, care e ritmică, armonică cosmicizată”. Cred că are mare dreptate! Când există „adevăruri vii”, trăite intens de femeie, ele definesc un stil, fermecătorul stil poetic. Mai rar un poet ca Lucian Blaga, în poezia căruia iubirea mistuitoare are o combustie cosmică și exemplific poezia „Noi și pământul”: „În zori când ziua va aprinde noaptea,/ când somnul nopții o să piară dus/ de-un vânt spre-apus/ în zori de zi aș vrea să fim și noi/ cenușă,/ noi și pământul”. Orice poet se mărturiseşte în scris cuiva, în tăcerea şi singurătatea pe care le caută şi le găseşte. Poate, citindu-i versurile, câte o fiinţă îşi alină tristeţea, dorul, fiindcă poezia relevă parfumul celor mai frumoase flori din gândul lui.

Emilia Țuțuianu: Viziunea dumneavoastră despre poezie ne mărturiseşte nu numai bogăţia spirituală a Poetului, dar ea poartă și aura şi frumuseţea locului de unde aţi plecat, de unde v-aţi desprins. E adevărat că ducem cu noi, în momentul ieșirii din matricea geografică reală, o matrice stilistică profundă, personală, așa cum credea Lucian Blaga? Există un imaginar colectiv care ne urmează, care ne însoțește destinic până la final? V-aţi atins de ,,Pasărea măiastră” a lui Brâncuşi? Cum au fost anii petrecuţi peste ocean?

Vavila Popovici: O, da! Matricea inconștientului nostru denumită de Lucian Blaga „matricea stilistică”, caracteristică spiritului, trece cu pași tăcuți în activitatea noastră creatoare. Ea dă un sens înțelegerii noastre, o nuanțează diferit. Probabil am purtat această matrice! Deduc că ați citit cele scrise în Jurnal american, după vizitarea Muzeului Metropolitan din New York. Nu am avut voie să ating Pasărea, decât cu ochii şi cu inima. Aş fi dorit să o cuprind cu braţele aşa cum cuprinzi un copac, cu credinţa că el te simte. Nu ştiam dinainte că există un spaţiu amenajat pentru lucrările lui Brâncuşi şi când am ajuns în acel spaţiu şi am văzut întâi Pasărea Măiastră, numită şi Pasărea în văzduh, marmura ei strălucind, înălţându-se spre cer, apoi Muza adormită, Portretul lui Nancy Cunard, ambele din bronz, am avut o stare de exaltare, pe care nu mi-am putut-o ascunde. În acele momente am consumat o mare parte din energie, a trebuit să mă aşez pe un scaun, să pot privi în continuare, să pot medita. Păstrasem până atunci în minte lucrările lui din Tg. Jiu, oraşul altei părţi a copilăriei mele. Tatăl meu îmi vorbise mult despre Brâncuşi, explicase copilului care eram pe atunci, semnificaţia lucrărilor artistului. Printre altele, mi-am amintit şi de răspunsul lui Brâncuşi la întrebarea care a fost ideea de la care a pornit la înfăptuirea operei Pasărea măiastră: „Am şlefuit materia pentru a afla linia continua şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit. Parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini”. Am scris despre lucrările lui în Popasurile vieţii.

Emilia Țuțuianu: Există un scriitor sau un citat care v-a călăuzit drumul?…sau o poveste pe care nu o puteţi uita?

Vavila Popovici: Drumul în literatură mi l-am făcut singură, cu greu şi destul de târziu. Nu am avut timp de relaţii în lumea scrisului. Ele au fost puţine şi, poate, prea puţin semnificative pentru drumul poeziei. I-am trimis două poezii lui Marin Sorescu şi mi le-a publicat de îndată în revista sa. M-am bucurat în acel moment. Încrederea însă în poezia scrisă mi-au acordat-o mai mulţi oameni. Primul care a crezut în poezia mea a fost soţul meu, iubitor de literatură, muzică, istorie şi în primul rând de profesia sa, cu care m-am căsătorit la vârsta de 21 de ani şi care mi-a urmărit evoluţia. Al doilea a fost vărul lui, poetul Marcel Gafton, care avea un şarm deosebit, mă întreba mirat dacă ştiu ce am scris într-o anume poezie… şi-mi spunea, tot entuziasmat şi glumind: „dă-mi mie acest vers”… Al treilea a fost poetul Nicolae Ioana care mi-a apreciat versurile şi a scris un articol elogios. Dar când am încercat să public, materialul a fost refuzat de marile edituri din Capitală, iar manuscrisul a fost pierdut. În sfârşit, poveşti urâte, sau oameni urâţi?

Emilia Țuțuianu: Fiecare ţară are cultura sa, iar oamenii ei au o anume viziune despre lume şi despre viața. Cât de greu sau cât de uşor a fost să vă adaptaţi la un nou stil de viaţă?

Vavila Popovici: Greu! cu tot entuziasmul şi bucuria mea, a fost greu. Poate şi pentru că aveam o vârstă destul de înaintată la sosirea mea pe acest alt continent, dar în compensaţie, mi-am lărgit orizontul cunoaşterii, am avut condiţii favorabile scrierii şi publicării. M-am izbit de altă mentalitate, alt comportament, alte obiceiuri. Am avut de învăţat. De fapt, omul învaţă toată viaţa, dacă vrea, bineînţeles! Am mai vizitat şi alte ţări, am văzut că fiecare ţară este altfel, are alte legi după care se conduc oamenii, aşa ca într-o familie unită, dar pe acest continent mi s-a părut totul mult mai deosebit. Trebuie să fii pregătit, să ai deschidere pentru a primi noul, pentru a te adapta, dar porţi în sufletul tău, mult mai pregnant, „casa” din care ai plecat. Contactul cu o altă lume îţi îmbogăţeşte cunoaşterea, te obligă să priveşti viaţa în profunzimea ei pentru a o înţelege. Poţi citi multe, poţi auzi multe, dar ceea ce vezi cu ochii tăi, cu simţurile tale, te apropie de adevăr.

Emilia Țuțuianu: Roiuri de impostori bat azi la poarta politicului pentru a-şi satisface ambiţiile de parvenire. Unii sunt lași, dar nu renunță la parvenire, alţii aleg trădarea, minciuna, și din nefericire, lista ar putea continua. Și aceasta doar pentru a reuşi. Demnitatea a devenit ceva rar… Cum vă imaginaţi România peste 30 de ani?

Vavila Popovici: România parcurge o criză economică, politică, socială, dar şi una profundă, o criza morală, care ne afectează pe toţi, la nivelul individului, familiei şi chiar al naţiunii. Cred că ceea ce ar trebui acum, ar fi crearea unei solidarităţi, în nevoia de schimbare, în primul rând a mentalităţii, cu scopul compensării regresului ultimilor ani şi al obţinerii unui progres. Am mai scris despre această cerinţă în eseurile mele. Oamenii trebuie să muncească, nu să chirdosească timpul cu vorbe, promisiuni, aranjamente numai în interes personal. Mulţi s-au orientat spre politică, tocmai de a scăpa de muncă, crezând că astfel se pot îmbogăţi şi conduce mulţimea. O schimbare a mentalităţii se face cu energie şi de această energie beneficiază tinerii care trebuie să fie dispuşi să o consume pentru binele acestei ţări, ținând cont de sfaturile înţelepte ale oamenilor cu experienţă şi judecată. Conducătorul va trebui să detroneze mentalitatea mafiotă a politicienilor, cu rădăcini în mentalitatea comunistă. Numai cu un conducător respectabil putem avea un viitor luminos. Poporul român nu s-a dezminţit decât atunci când a fost tiranizat, când a avut conducători nedemni. Din acele perioade a ştiut cu înţelepciune să iasă la lumină. Românii sunt răbdători, paşnici, dar şi răbdarea lor are o limită, aşa încât ei intuiesc momentul când trebuie să acţioneze şi în ce mod. C. Rădulescu Motru vorbea de oamenii de vocaţie care deschid calea generaţiilor noi: „Atât preţuieşte un popor, cât preţuiesc oamenii săi de vocaţie. Suntem un neam bogat în însuşiri sufleteşti. Locuim pe un pământ mănos şi unitar din punct de vedere geografic […] Oamenii de vocaţie nu ne lipsesc”. Istoria ţării noastre a cunoscut năvăliri şi pustiiri periodice în urma războaielor de cotropire şi a confruntărilor de interese între diverse puteri, poporul a fost deseori ameninţat de politica şi ţelurile expansioniste ale unor mari imperii, dar a supravieţuit datorită calităţilor sale. Trebuie să ştim ce şi cât datorăm celor dinaintea noastră care au luptat pentru menţinerea fiinţei româneşti. „Ei, înaintaşii noştri, dau aplecări, întorsături de spirit, îndemnuri şi putinţe de fapte”, scria Nicolae Iorga. Având în vedere această tenacitate a poporului, putem întrezări viitorul luminos al unei Românii Mari. Nu sunt cuvinte mari, cred că țara mea le merită!

Emilia Țuțuianu: Aţi publicat mai multe volume de versuri şi proză. În România aproape nu se găsesc aceste cărţi. Foarte puţini români cunosc opera poetei şi scriitoarei Vavila Popovici, dar sunteţi foarte cunoscută în străinătate, unde aţi primit importante premii. Aş dori să rememorăm aceste momente importante din viaţa dumneavoastră.

Vavila Popovici: M-aţi determinat să număr cărţile. Sunt 19 cărţi de proză şi 14 de versuri, în total 33 de cărţi. Sper să-mi dea Dumnezeu zile şi sănătate, să mai pot scrie. Sper! Nu mă pot lăuda cu multe premii, fiindcă nici nu am participat la multe concursuri. Se spune că pentru a câştiga la loterie, trebuie întâi să joci! Uneori din lipsă de încredere în cei care puteau juriza producţiile literare, dar de cele mai multe ori din lipsă de încredere în mine. Vă mărturisesc că toată viaţa am avut îndoieli, sunt o fire prea puţin optimistă cu privire la rezultatele pe care le obţin, dar poate uneori e bine să fii mai pesimist, să pui răul înainte, pentru a nu avea dezamăgiri şocante. Viaţa m-a învăţat acest lucru. Uneori credeam în valoarea scrierilor mele, alteori le găseam prea modeste, poate este un punct slab al sufletului, dar niciodată nu am simţit sentimentul înfrângerii totale. M-a ajutat puterea sufletului. Ştiam că neîncrederea totală te poate anula ca scriitor. Am fost conştientă de faptul că trebuia să nu public toate poeziile scrise, sau că trebuia să le mai revizuiesc, conţinutul prozei s-o mai pieptăn, dar eram nerăbdătoare să văd cartea publicată, mi-era teamă de fiecare dată că se poate întâmpla să nu o mai pot publica. Deci, asupra stilului trebuia să mai veghez, dar aveam în minte şi spusele lui Mircea Eliade, cum că în zilele de astăzi (astăzi la vremea lui şi mai abitir acum!) nu se mai ţine seamă atât de mult de stil, conştienţi de scurtimea vieţii, de problemele ei multe, trebuie să ne grăbim. Mi-au plăcut frazele: „Trebuie să privim adevărul în faţă: că toate ostenelile noastre pe acest pământ sunt pieritoare, că nu merită nici o revenire şi nici o perfecţionare după ce a trecut ceasul care le-a cerut… […] Perfecţiunea scrisului îşi avea un rost numai când se credea, încă, în „stil”. Pe atunci autorul îşi lucra fiecare pagină, îşi ordona cartea, îşi transcria de şapte ori manuscrisul”. Primul meu premiu a fost obţinut în 1983, „Premiul Editurii Eminescu”, în ţara noastră. Dintr-o „revărsare torenţială” a sute de manuscrise (ca să mă laud!), au fost selecţionaţi 13 poeţi şi a apărut cartea cu acest titlu. Am aflat rezultatul mult mai târziu, mult după apariţia cărţii în 1988. Era momentul unei cumpene din viaţa mea. În anul 2004 am primit „Premiul pentru literatură al revistei Argeş”; în 2008 – Premiul I „Femeia în cultură”- concurs „Femina 2008” ediţia X-a, jubiliară (judeţ Argeş); în 2011 – premiul pentru activitate literară, cu titlul de „Fiică a Argeşului”. Alte premii de care m-am bucurat foarte mult, a fost premiul internaţional al Academiei „Il Convivio” din Italia, „Primo Premiu Absoluto” obţinut de curând, în vara anului 2014, pentru volumul de versuri „Love Story”; recentul premiu al Presei Românești Nord-Americane „ First Place Culture 2014” și Diploma de excelență a ziarului Argeș din România pentru întreaga activitate desfășurată pe meridianele lumii, dăruită chiar de ziua mea, 24 ianuarie 2015.

Emilia Țuțuianu: Citind numai titlurile volumelor dumneavoastră: Nopţi albe, Dragostea mea cea mare, Dincolo de noapte, Piticul din ceaşca de cafea (mărturisesc că mi-a plăcut mult acest titlu), Ultima piruetă, cititorul este provocat să vă citească. Aceste titluri de carte încorporează atâtea trăiri încât eşti tentat să scormoneşti după ele. Când vom găsi cărţile dumneavoastră în librăriile din România?

Vavila Popovici: Nu ştiu, chiar nu ştiu! Editurile cu care am colaborat au avut mici posibilităţi de a încheia contracte cu librăriile din ţară. Editura „Carminis” din Piteşti reuşise să încheie un contract cu librăria „Eminescu” din Capitala ţării – Bucureşti, şi acolo a existat, cred că mai există, exemplare din Cartea mamei. Librăriile din Piteşti au primit câteva din cărţile mele. Cât am fost în ţară, m-am interesat să ajungă cărţile la Biblioteca „Dinicu Golescu” din oraşul Piteşti şi la Biblioteca Naţională din Capitală, trimise de edituri. De asemenea ştiu că Biblioteca din Tg. Mureş are câteva exemplare din cărţile mele. De curând am trimis Bibliotecii Naţionale câteva exemplare ale penultimei cărţi apărute în acest an – Articole şi eseuri vol. IV” – rugând conducerea Bibliotecii să-mi confirme primirea prin e-mail şi să dispună înregistrarea lor. Nu am primit nici un răspuns.

Emilia Ţuţuianu: Adevărat, îmi amintiţi iarăşi de cuvintele lui Petre Ţuţea: „Se aude, nu se caută, se ia, nu se întreabă cine dă…”, evoluăm extrem de greu…Dar să rămânem în registrul poesis-ului: Cum este toamna la poalele Munţilor Apalaşi? Seamănă cu magia culorilor de acasă sau ele sunt numai acasă?

Vavila Popovici: Natura este darnică şi frumoasă în multe locuri ale globului. Sigur că duc dorul locurilor pline de farmec vizitate în ţară, şi au fost multe, dar acum încerc să mă bucur de splendoarea locului în care mă aflu. Aici, în Statele Unite, multe case se află în păduri, printre copaci, uneori aproape nici nu le zăreşti trecând pe autostrăzi. Este ceva sălbatec, dar fascinant! Casa în care locuiesc are o grădină, nu prea mare, cu copaci – brazi, stejari, ziua ascult uneori cântul păsărilor, diferit de cel al păsărilor noastre, văd poposind pe crengi, dar şi ţopăind prin iarbă, Pasărea Colibri, Pasărea Cardinal pictată în roşu – simbolul statului Carolina de Nord -, alte păsări colorate în albastru şi galben, fluturi de toate culorile, câte o broască ţestoasă rătăcită îşi găseşte loc printre ulucile gardului, veveriţele escaladează copacii în căutarea hranei, câte o căprioară sau cerb se culcuşeşte în spatele curţii, seara broscuţele din copaci îşi încep concertul, alteori licuricii străbat spaţiul grădinii… Este frumos, pentru cine are timp să privească şi să se bucure. Frumuseţea acestui anotimp, toamna, este cu adevărat a pădurii. Lanţul munţilor Apalaşi (Appalachian), munţi vechi ai planetei, nu foarte înalţi, ce se întind din Canada până în sud-vestul Americii, desfăşurându-se paralel cu coasta de est a Americii de nord, e presărat cu variate soiuri de copaci, predominând stejarul şi la înălţimi mai mari, bradul. Am descris-o în cartea File de jurnal – Însemnări din lumea nouă, atunci când am vizitat aceşti munţi. Munţii sunt la o distanţă destul de mare de oraşul nostru, cam la aceeaşi distanţă fiind şi Oceanului Atlantic, dar excursia s-a putut face în timpul unei zile, dus şi întors. Pornind de dimineaţă, am străbătut drumul cu maşina, ne-am mai oprit şi am mers pe cărările munţilor şi am ajuns pe vârful Muntelui Mitchell, la o altitudine de peste 2000 metri. Am privit de acolo apusul soarelui în spatele munţilor şi reflexele luminii descompuse în culori. Mi se părea că soarele nu voia să apună, mai voia să privească frumuseţea munţilor, în acea zi liniştită de toamnă. Fiindcă obişnuiesc să încep orice capitol cu un moto, descrierea din carte a avut cuvintele lui Pascal: „Prin spaţiu, universul mă cuprinde/ şi mă înghite ca pe un punct;/ prin gândire eu îl cuprind”.

Emilia Ţuţuianu: Vă mulţumesc pentru acest ,zbor” în spaţiul astral al versurilor izvorâte din prea plinul sentimentelor, şi împărtăşirea impresiilor dvs. de viaţă şi vă doresc mult succes în continuare!

Interviu realizat de Emilia Țuțuianu.

* * *

 O naraţiune despre dragoste, credinţă şi valori

Ultima piruetă, cartea scrisă de Vavila Popovici, este un micro-roman. La fel ca şi în “Cartea mamei”, stilul din “Ultima piruetă” este o împletire de epic şi liric. Naraţiunea nu are nimic banal, fiind presărată pe alocuri cu pasaje idilice, a căror naturaleţe poetizează epicul cărţii. Autoarea prezintă cu mult har şi originalitate viaţa rurală din Basarabia de dinainte şi de după 23 august 1939, dar şi mediul rural şi citadin din România comunistă şi post-decembristă. Ar mai trebui remarcate naturaleţea şi frumuseţea descrierilor, profunzimea simbolurilor, analiza transformărilor sufleteşti ale personajelor, prezentarea raporturilor acestora cu familia, elemente care fac din “Ultima piruetă” o carte de suflet. Romanul Vavilei Popovici este de asemenea, o reuşită monografie a satului moldovenesc, dar şi o carte despre valori şi despre credinţa în Dumnezeu, într-o lume în care totul este politizat. Titlul cărţii anunţă finalitatea tragică a întâmplărilor, precum şi faptul că fericirea este trecătoare.

 O scriitoare cu pasiune pentru ştiinţă

Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a copilărit în diferite oraşe, a schimbat mereu şcolile, a pierdut şi a câştigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de şcoală, pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii.
Pasiunea sa pentru scris a început încă din adolescenţă, când compunea versuri şi citea mult. La acea vreme, Vavila Popovici visa să îmbrăţişeze o carieră artistică, însă acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte pe viitoarea scriitoare în 1952, în Iaşiul lui Eminescu, pentru a susţine examenul de admitere la Facultatea de Chimie. Devenită inginer, Vavilei Popovici i-a plăcut să lucreze în fabrică. Deşi muncea adesea peste program, nu simţea oboseala, pentru că ea credea în profesia pe care o făcea. Vavila Popovici locuieşte în prezent, în Statele Unite ale Americii.

 Ultima piruetă – romanul unui destin

Vorbind despre romanul “Ultima piruetă”, Vavila Popovici mărturisea: “Jurnalul nu a existat. Laura a existat, întâmplările sunt în mare măsură reale. Povestea ei am aflat-o de la cei care au cunoscut-o. Felul în care le-am redat, îmi aparţine. Este povestea unei vieţi, dar şi drama poporului nostru, a celor dezrădăcinaţi. O transfigurare artistică pe care am scris-o sub imperiul inspiraţiei care a venit ca un val asupră-mi, bazat pe acele realităţi cunoscute… Am folosit ca pretext literar un jurnal lăsat prietenei de către Laura, personajul principal care îşi trăieşte ultimele zile de viaţă într-un spital. Sunt întâmplări reale, simţămintele ei au trecut prin filtrul înţelegerii şi simţirii mele. Firul întâmplărilor este derulat în scopul arătării dramei celor de sub ocupaţie, dar şi a celor refugiaţi de teama «ciumei comuniste». Am urmărit destinul Laurei, pot spune de la naştere până la moarte, am mers pe un fir epic propus, urmărind descrierea unor întâmplări din Basarabia şi din Patria-mamă, România, atmosfera vremurilor…”
Vavila Popovici este autoare a numeroase volume de versuri şi proză. Printre acestea se numără “Singurătatea clipelor târzii”, “Noapte de iarnă”, “Piticul din ceaşca de cafea”, “Îngerul scrie poemul”, “Jurnalul unei veri”, “Mai sunt bărbaţi buni”, “Jurnal american”. Scriitoarea debutează în 1982, în revista “Ramuri”, din Craiova, iar şase ani mai târziu, în 1988, câştigă premiul Editurii Eminescu.

 “Atunci am murit puţin…”

Noaptea aceasta am avut un alt vis: Cerul era plumburiu şi era aproape. Mă aflam în grădina casei copilăriei mele. Nu-mi simţeam picioarele, parcă erau amorţite şi nu mă puteam mişca din loc. Am rugat pe cineva, să sape în grădină şi să scoată câteva flori, de câmp şi de grădină, să mi le aducă cu pământ cu tot. Aveam florile în mână şi mă grăbeam să le mut cât mai repede în alt loc, în altă grădină, în aşa fel ca să nu sufere rădăcinile florilor. Trebuia să le schimb locul, dar nu mă puteam deplasa…O durere cumplită mă chinuia… Dintr-o dată, am zărit o pasăre mică şi albă care cădea de undeva din norii cerului. Speriată, am vrut să strig, dar pasărea s-a aşezat pe umărul meu stâng. Atunci am simţit căldura penajului catifelat pe gâtul meu, apoi sub bărbie, nelăsându-mă să mai respir… În căderea sa din cer rămăsese o dâră de lumină ce-mi ardea privirea… Şi cred, că atunci am murit puţin… În zadar ceream clemenţă timpului… El se scurgea undeva spre infinit…
Astfel se încheie jurnalul Laurei, eroina romanului “Ultima piruetă”, de Vavila Popovici. Laura se află pe patul de moarte, la spital, cu diagnosticul de pericardită cronică constrictivă. Este “o doamnă trecută de maturitate, distinsă, cultă, misterioasă.” Soţul ei, Alec, “a fost cândva profesor universitar… Apoi profesor într-un sat de pe lângă capitala ţării.” Cei doi locuiesc într-un mare oraş din Muntenia, unde au revenit “după ce el a dobândit casa părintească luată de comunişti şi dăruită unui reprezentant al noii clase din acea vreme, aparţinând “burgheziei proletariatului”. Pe patul de moarte, Laura îi oferă scriitoarei, jurnalul ei intim, sperând că aceasta se va îngriji să fie publicat.
Întreaga carte se concentrează în jurul vieţii Laurei şi a lui Alec. Evenimentele trăite de cei doi soţi sunt înregistrate cu acurateţe în propriul jurnal, de Laura. Notiţele din jurnalul ei vorbesc despre drama intelectualului dintotdeauna. La fel ca în “Patul lui Procust”, romanul lui Camil Petrescu sau în “Falsificatorii de bani”, creaţia lui Andre Gide, în “Ultima piruetă” scriitoarea prezintă prin intermediul jurnalului Laurei, existenţa, gândurile, sentimentele personajelor care interacţionează cu aceasta. Fiecare capitol din “Ultima piruetă” are ca motto un extras dintr-un scriitor cunoscut, cum ar fi Vasile Voiculescu, Garabet Ibrăileanu, Emil Cioran, Arhip Ciobotariu, etc., motto ce aminteşte din nou, de romanul lui Andre Gide, “Falsificatorii de bani”, sau de jurnalul de călătorie al iluministului Montesquieu. De altfel, jurnalul Laurei este tot un jurnal de călătorie – al călătoriei acesteia prin viaţă.

 “Acolo, în acel rai”

În “Ultima piruetă”, toposul casei devine referinţă. Dorinţa de deschidere, de găsire a idealului, de descoperire a ritmului interior, de speranţă, se leagă de acest simbol. Pentru Laura, casa este în primul rând o “imago mundi”, un loc idilic, un adevărat rai – “În spatele casei se întindea livada de meri, câţiva cireşi şi nuci. Când venea primăvara şi timpul se încălzea, crengile curgeau în văzduh şi năşteau muguri… Vara, de câte ori priveam livada, mi se părea că fructele ard pe ramuri. Erau galbene şi roşii, iar galbenul soarelui adăugat, le dădea acea strălucire a focului. Acolo, în acel rai, bunicul îmi legase un leagăn…” După ce situaţia politică se schimbă, iar ruşii preiau controlul, casa se transformă din spaţiu sacru, vital, lăuntric, într-un spaţiu dominat de tragic. “Când mă întorceam de la şcoală, se închideau uşile fiecărei camere cu câte o cheie, astfel că rămâneam împreună cu bunicii într-o singură cameră, situată mai în interiorul casei. Bunicul punea un par în dreptul uşii de la intrare, ca să fie un obstacol în cazul forţării uşii.”
Un nou tărâm invadează, şi în consecinţă, modalitatea eroinei de a percepe lumea se schimbă, pentru că maturizarea ei se produce brusc. “Dintr-o dată totul s-a schimbat, oamenii maturi şi bătrânii erau înspăimântaţi, terorizaţi, stare ce ni se transmitea şi nouă, celor tineri; parcă ne furase cineva visele.” Conştiinţe zbuciumate evoluează într-un univers existenţial realist. Totul se află acum sub semnul destrămării ordinii bine stabilite şi al abuzurilor. Liniştea de până atunci este tulburată, casa, până acum un loc mirific, se transformă într-un spaţiu nefast. Bunicul este arestat, iar bunica trece în nefiinţă. “Rămăsesem singură în casă, în grija unei mătuşi care locuia într-o casă alături de cea a noastră”, spune Laura.

 “…aveam să aflu mult mai târziu…”

Un alt moment important în roman este acela al plecării Laurei spre România, spre ţara mamă. “Nu apucasem să-i fac bunicii toate parastasele, ajutată bineînţeles de vecini si rude, că s-a şi anunţat din nou ocupaţia sovietică. Basarabia şi Bucovina de Nord deveneau din nou teritoriul sovietic. România Mare, visul de sute de ani al neamului, s-a prăbuşit din nou.” În aceste condiţii, Laura hotărăşte că venise momentul ca destinul ei să se schimbe. Perspectiva pe care o are la sosirea în capitală ne dezvăluie o experienţă specifică, guvernată de o forţă benefică, în sensul că eroina speră că din acest moment, viaţa ei se va îmbunătăţi. “O dulce ameţeală mă însoţea, după un drum atât de lung. Sufletul meu era răscolit de durere, de speranţă, de vise. Mergeam pe străzi, aveam din nou pământul sub picioare. O dată cu seva ce năvălea spre ramurile copacilor, urcau şi în mine puteri nebănuite, puteri ce zăcuseră îngropate adânc în suflet…”
“Ultima piruetă” este un roman realist, deşi are o tentă de poveste. Opoziţia dintre esenţă şi aparenţă, precum şi permanenta actualizare a trecutului, fac ca viaţa reală, precum şi percepţia lumii să fie invadate de tragic. De exemplu, episodul violului, întreruperile de sarcină, relaţia cu Alin şi apoi cea cu Sever, reluarea neaşteptată de către Laura, a legăturii cu cea care îi dăduse viaţă, îşi pun pecetea asupra perspectivei pe care aceasta o are asupra existenţei. Idila Laurei cu Sever stă sub semnul întrebării încă de la debut. “La numai un an de la revenirea mea în serviciu, directorul care mă angajase a plecat si a venit un alt director, mai tânăr şi care pusese ochii pe mine. Totul a început cu o invitaţie la un restaurant. Am acceptat, fără să ştiu prea multe despre el. Era tânăr, bărbat bine, chiar pot spune că am fost fascinată de fizicul şi comportamentul său. Eram mândră că mă invitase şeful meu! De ce s-a oprit la mine? Asta am aveam să aflu mult mai târziu…” Concluzia cu care Laura rămâne după ce se desparte de această nouă iubire este aceea că oamenii plasaţi pe o treaptă superioară a ierarhiei sociale nu îi acceptă în preajma lor decât pe cei ce le pot fi de folos.

 “De ce îngăduie Dumnezeu…?”

Un loc aparte în structura romanului îl ocupă elementul religios. Laura este urmărită mereu de ideea păcatului comis, de gândul că şi-a scos din pântec doi copii. Iată de ce, credinţa în Dumnezeu şi în Maica Domnului semnifică pentru ea existenţa unui ideal spre care tinde să ajungă. Religia înseamnă pentru Laura un nou început al creaţiei fiinţei ei spirituale, dar şi puterea de a îmbunătăţi lumea, de a se ridica deasupra destinului, de a pătrunde într-un spaţiu sacru, de a-şi găsi un reper fix. “Mă rugam la Dumnezeu să-mi ierte păcatele grele şi să-mi arate un drum luminos pe care să merg măcar de acum înainte. Intram în câte o biserică şi mă rugam la icoana Maicii Domnului şi a lui Iisus, să mă ajute să pot cunoaşte numai binele în această lume.”
Discuţiile purtate de Laura cu preotul satului unde locuiesc ea şi Alec imediat după căsătorie, aduc în prim plan o lume rurală, statornică prin valorile pe care le cultivă. Credinţa este un factor modelator, iar rolul preotului, la fel ca şi al învăţătorului, este de a oferi lumină şi susţinere. “Părinte, de ce îngăduie Dumnezeu ispitele? ” l-am întrebat, gândind cu durere cât de ispitită am fost şi eu în viaţă. “Îngăduie cu scopul de a ne fortifica în lupta împotriva răului şi a ne întări în stăruinţa de bine, pentru a înainta pe calea virtuţii, spre a ne dobândi mântuirea…

 “Necredinţa îşi întinsese aripile” 

Lipsa respectului pentru tradiţie este încă un element definitoriu pentru societatea în care trăieşte Laura. Crăciunul şi Paştele sunt momente cruciale în creştinism, iar faptul că evoluează într-o lume indiferentă la astfel de valori este o dramă pentru eroina din “Ultima piruetă”. Tonul ironic cu care Sever, cel pe care îl iubeşte, vorbeşte despre sărbătoarea naşterii Mântuitorului, i-l dezvăluie Laurei într-o lumină cu totul nouă, ca un om vulgar şi insensibil. “La următoarea întâlnire a încercat să-mi spună că Sărbătoarea Crăciunului este de fapt sărbătoarea copiilor, legată de bucuria zăpezii, pentru jocul cu sania şi alte jocuri cu zăpadă… Unii mai cumpărau brazi şi-i ascundeau sau îi puneau în balcon şi îi ornau de Revelion, ca să ştie toţi vecinii că nu au sărbătorit Crăciunul. Ce meschinărie!”
De o mare putere spirituală, ce revelează superioritatea Laurei şi a mediului arhaic din care provine, sunt descrierile pregătirilor ce se realizau pentru întâmpinarea Paştelui. “Datinile acolo erau respectate cu sfinţenie. Noaptea Învierii era cea mai sfântă şi minunată noapte a anului. Acum, în vremurile noastre, nimeni nu mai vorbea de venirea acestei mari şi sfinte sărbători. Necredinţa îşi întinsese aripile şi venea de undeva de la răsărit. Păcat! Tradiţia ar fi trebuit păstrată, ea făcea parte din fiinţa neamului nostru românesc.”

 “Dincolo de această limită a durerii”

Ar mai trebui spus că în roman este remarcabil redată ideea de pustietate, pe care Laura o trăieşte la aflarea veşti morţii mamei. Cu toate că doreşte să o întâlnească, încercările ei de a-i face o vizită în Germania, acolo unde aceasta locuieşte, se izbesc de refuzul autorităţilor comuniste. Tristeţea, suferinţa eroinei în momentul când realizează că orice speranţă de a-şi mai revedea mama a fost spulberată, sunt zugrăvite prin analiza sentimentelor şi trăirilor profunde ale acesteia. “Scrisoarea avea un chenar negru şi o cruce neagră în dreapta foii. Tatăl meu adoptiv anunţa trecerea mamei în nefiinţă. Mă aflam în acel moment în camera mea. Am scos un ţipăt îngrozitor. Gazda s-a speriat şi a alergat la mine în cameră. Eram chircită în pat, cu scrisoarea în mână şi plângeam în hohote. Am plâns până când am leşinat. Toţi ai casei s-au strâns în jurul meu şi m-au readus la viaţă. “Mama mea, visul meu”, rosteam din când în când… Mai târziu m-am întrebat: Ce poate fi dincolo de această limită a durerii pe care am simţit-o?”
Pentru Laura, totul pare acum ciudat şi incredibil, deşi posibil. Din nou, se produce o ruptură adâncă, iar efemeritatea existenţei, faptul că fericirea este trecătoare se transformă încă o dată, într-o provocare pentru eroină. Simbolurile malefice ce prevestesc primirea anunţului mortuar se regăsesc în natură, în forţele stihiale ale acesteia şi se suprapun peste momentele neplăcute ale unor activităţi obligatorii, impuse de comunişti. “Într-un an, în această zi de defilare nori negri pluteau undeva deasupra pe cer, ridicam privirea şi mi se părea că din ei se desprind păsări negre care treceau în goană şi sfâşiau văzduhul, speranţele mele zburau şi ele – păsări albe -, se amestecau cu cele negre iar eu… Aş fi tras cu arcul să dobor păsările negre… Cum să uit acea zi? După defilare am primit o scrisoare din Germania. Nu era scrisul mamei şi o vagă presimţire m-a făcut să o deschid cu teamă.”

 Mai bine nu te întâlneam în viaţa mea!”

O altă temă prezentată de roman este aceea a căsniciei eşuate, nerealizate. Un cuplu care trăieşte calvarul absenţei comunicării, al suspiciunii, al geloziei şi al minciunii este chiar cel al părinţilor Laurei. “Îmi amintesc cum mama detesta faptele tatălui, cum nu era de acord cu evadările lui, cum îl ura din cauza purtării lui, cât despre dragoste între ei nici nu mai putea fi vorba. Îmi era milă de amândoi, căci amândoi se chinuiau. Îşi suportau în continuare, unul altuia, lipsa de sensibilitate şi adesea, chiar de judecată. Nici unul dintre ei nu era fericit.” Povestea lor de dragoste se destramă, iar accesele dramatice de mânie ale mamei Laurei culminează cu aceste vorbe, aruncate soţului: “Mai bine nu te întâlneam în viaţa mea!”
Prin contrast, cuplul format din Laura şi Alec se află în căutarea dragostei pure, absolute, unice. Amândoi sunt intelectuali, iar iubirea lor este o modalitate de a se izola de mediul social, de lumea rea şi cupidă, de cotidian. Cei doi se căsătoresc. Aparent, amândoi par a fi învinşi de societatea în care trăiesc. Revolta lor denotă inadaptarea, însă Laura şi Alec au puterea de a spune şi de a recunoaşte acest adevăr. Iată de ce, din punct de vedere moral, ei nu sunt nişte înfrânţi.

 “Îmi devenise atât de drag pământul”

Remarcabilă rămâne dragostea Laurei pentru pământul pe care îşi duce zilele. “Îmi devenise atât de drag pământul, încât îl aduceam uneori în palme, îl miroseam şi îl puneam într-o glastră, ca să-l am mai aproape, în casă. Apoi răsădeam o floare, floare a cărei dezvoltare o urmăream cu mare grijă. Odată când aveam pământ în palme, Alec intră pe poartă, în curte, în casă şi surprinzându-mă, uimit oarecum de gestul meu care se repeta, îmi înălţă mâinile şi mi le sărută, aşa cum erau, cu pământul maroniu în căuşul lor.”
Gestul lui Alec, venit în continuarea gestului Laurei, vorbeşte despre şansa de a învinge trecutul şi de a aparţine prezentului prin puterea dragostei şi a valorilor morale. Alec acţionează instinctiv, iar gestul său denotă fidelitate faţă de soţie şi faţă de glie. Prin acest gest, incertitudinile şi îndoielile celor doi se risipesc, iar actul erotic în sine este spiritualizat.
După o viaţă în care relaţia lor decurge bine, Laura şi Alec ajung într-un moment de cumpănă. După 1989, societatea se schimbă, iar Alec are posibilitatea să îşi redobândească ambele case – una la Buzău, cealaltă în Bucureşti – ce îi fuseseră furate de comunişti. Din acest moment, atenţia sa se canalizează numai în această direcţie. Romanul revine la toposul casei, casă care pentru Alec este “această casă”. “O să mergem, Laura, o să mergem pe urmele copilăriei tale, îţi promit! De îndată ce vom termina cu lucrările pentru această casă”, îi spune el, soţiei. Frământările sale legate de cele două case nimicesc dimensiunea vieţii domestice de până acum, îi distrug practic, familia.

 “Numai El ne poate înţelege cu adevărat”

“El iubeşte casa, eu mai mult pământul”, afirmă Laura, devenită victimă a trecutului lui Alec. Ea nu va ajunge niciodată să îşi revadă pământul natal, aşa cum nu i-a fost dat să îşi mai reîntâlnească mama. Moartea ei este până la urmă, o eliberare morală. Alec în schimb, îi supravieţuieşte pentru a lua cu el tot trecutul de care îl privaseră comuniştii. Psihologic, el îşi susţine şi îşi justifică sacrificiile făcute pentru recuperarea şi renovarea caselor, astfel: “Nimeni nu-mi poate reda timpul care l-am pierdut în închisoare, acei ani frumoşi ai tinereţii! Am pierdut prietenii, lumea parcă mi-e străină! Nimeni nu-mi va putea reda viaţa furată de comunişti!”
Laura devine o a doua Ana, soţia meşterului Manole. Motivul zidului părăsit, prezent în balada “Mănăstirea Argeşului”, este reluat în “Ultima piruetă”. Casele lui Alec sunt asemenea zidurilor părăsite, iar el înţelege că pentru a le recupera, pentru a fi iarăşi stăpân pe trecut, trebuie să aducă un rod, rodul sacrificiului de sine, al jertfirii propriilor valori spirituale şi morale, în cazul de faţă, iubirea sa pentru Laura. Lipsurile, boala, neînţelegerea unui soţ pe care îl ştia altfel, îi vor grăbi acesteia sfârşitul. La fel ca şi Ana, Laura îşi acceptă destinul. Dincolo de moartea ei, mai stăruie încă trecutul, momentul când l-a întâlnit pe Alec. “Când l-am văzut prima dată, nu am avut o atracţie specială pentru el; mi s-a părut că am cunoscut o persoană ca multe altele în viaţa mea. Apoi l-am cunoscut bine şi m-am îndrăgostit de el. Îl iubesc pentru sufletul său tânăr, pentru visele lui, pentru clipele lui de veselie, pentru atenţia cu care mă înconjoară, pentru cuvintele lui frumoase pe care le aud în fiecare zi…”
Ceea ce rămâne dincolo de toate acestea, ceea ce îi supravieţuieşte Laurei este credinţa pe care a avut-o în Dumnezeu. Romanul Vavilei Popovici, “Ultima piruetă”, se încheie în mod apoteotic, cu versetele despre dragoste din capitolul 13 al primei epistole a apostolului Pavel către corinteni. Cuvintele sale au sens, pentru că Laura trăise o astfel de dragoste, până la sacrificiul suprem. “Fiecare om cu rugăciunea sa”, spune Laura, la un moment dat, după care continuă: “Numai Dumnezeu cunoaşte toate gândurile noastre. În faţa lui suntem cu adevărat sinceri, numai El ne poate înţelege cu adevărat.”

 Octavian D. Curpaş

 * * *

În primul rând putem remarca, fără dubii, capacitatea de concentrare a autoarei care, cu har, strânge fraza, n-o lasă s-o ia razna, o încarcă cu emoție. În ansamblu, microromanul se constituie într-un profund omagiu adus iubirii și omeniei, temeiuri existențiale prețuite mult de autoare.

 Aurel Gagiu    

 * * *

Scrisa armonios, impletind naratiunea cu descrierea, autoarea isi pune personajul in relatie cu natura, creaza peisajul “sufletesc” care transmite o stare de liniste, in ciuda framantarilor prin care trece eroina.

 Renata Alexe

 * * *

 Proza doamnei Vavila Popovici (II)
(romanul unui destin)

În 2003, la Editura “Carminis” din Piteşti, apărea a treia carte de proză semnată de scriitoarea Vavila Popovici, un mini-roman scris cu o fineţe şi o căldură feminine ce captivează de la primele pagini. E vorba de “Ultima piruetă”, pentru care foloseşte ca pretext literar jurnalul lăsat de Laura, prietena care îşi trăieşte ultimele zile de viaţă într-un spital. Paginile de jurnal lăsate cu adevărat de cineva, ori descoperite întâmplător şi folosite ca intrigă a unui roman, au fost şi sunt practicate în proza cu succes, ele aducând în filele ce derulează subiectul o atmosferă de subtil mister şi originalitate. La fel se întâmplă când şi aceste pagini sunt o ficţiune servind ca osatură narativă. Principalul este că doamna Vavila Popovici tratează tema cu deosebită responsabilitate scriitoricească şi reuşeşte să dea o carte ce se citeşte cu interes. Iată mărturisirea primară a romancierei:“Am privit caietul cu unele file îngălbenite de vreme. Era legat cu fundiţă verde, subţire ca un fir de iarbă. Unele foi care ieşeau din marginile copertei arătau culoarea vremii.” Fie că jurnalul a existat, fie că el este o ficţiune, autoarea urmăreşte un destin, de la naştere până la moarte, prin bogata sa experienţă de viaţă, mergând pe firul etic propus, urmărind o linie unitară şi armonizând existenţialul propriu trăit cu întâmplările virtuale posibile. Ca şi în a doua carte de proză, “Albumul cu fotografii”, capitolele nu sunt marcate la începutul lor nici cu cifre, nici cu titluri. Fiecare poartă un motto dintr-un scriitor sau filosof de prestigiu, potrivit cu faptele ce se derulează. În “Ultima piruetă”, Vasile Voiculescu e prezent cu versuri din poemele sale cu substrat etic atât de adânc, dublat de fascinaţia esteticului liric: “Căci te iubesc cu ură, întreg, şi numai eu;/ Nu te împart cu nimeni,/ Nici chiar cu Dumnezeu.” Sau: “Lăsându-ne tulpina osândelor întregi,/ Tu-n treacăt, numai floarea păcatului culegi.” Citatele pe post de motto-uri constituie mărturia culturii temeinice, elevate a romancierei şi a gândirii asociative între cultural şi existenţial. Faptele, povestite de Laura în amplul său jurnal au loc în Basarabia şi în Patria-mamă, înainte, în timpul şi după cea de-a doua mare conflagraţie mondială. Părinţii s-au despărţit în primii ani ai copilăriei. A rămas în grija bunicilor, mama recăsătorindu-se şi plecând în Germania. În vara lui 1939 trăieşte groaza revenirii sovieticilor în baza acordului Ribentrop-Molotov. Mulţi români părăsesc Basarabia. Bunicii însă rămân. Încep arestările, schingiuirile, violările şi deportările. În şcoli se introduce obligatoriu limba rusă. O scenă cutremurătoare este cea a violării protagonistei de 12 ani de către un ofiţer bolşevic beat. Bunicul este arestat şi trimis în Siberia. În urma violului, Laura rămâne gravidă. Scapă de sarcină cu ajutorul moaşei din sat.În iunie 1941, armata română cucereşte Basarabia şi Bucovina de Nord. În şcoli se vorbeşte din nou româneşte. Bunica îi moare şi rămâne în grija unei mătuşi cu patru copii şi bărbatul deportat. Însemnările din jurnal sunt uneori laconice, alteori pline de amănunte şi deseori bazate pe fapte istorice: “Churchil l-a manevrat pe Roosevelt şi au decis să ofere lui Stalin zona de influenţă formată din Bulgaria şi România, în schimbul zonei de influenţe engleze în Grecia.” Din nou năvălesc ruşii, din nou mulţi români fug din ţară. Laura pleacă şi ea cu vecinii într-un marfar până la Bucureşti, unde şi rămâne, singură şi neajutorată. Colindă străzile, caută de lucru, e angajată în cele din urmă într-o tipografie. Greutăţile şi sărăcia îi agravează boala de plămâni de care suferea încă din copilărie. E trimisă într-un sanatoriu, unde îl întâlneşte pe Alin, un tânăr suferind ca şi ea. Se înfiripă o iubire curată, cu planuri de viitor. După ieşirea din spital, băiatul moare, spre marea durere a eroinei. Noul director al tipografiei, Sever, se îndrăgosteşte de ea, noi speranţe de viitor, dar bărbatul era însurat, cu copii şi a vrut-o doar amantă. A doua mare decepţie. Pagini de o mare pătrundere a clipelor intime de iubire, dar şi descrieri vii ale capitalei din acea vreme, ale naturii toamna, pagini de autoanaliză, de mare pătrundere a stărilor sufleteşti încercate. Nesperată scrisoare de la mama, din Germania. Din nou însărcinată cu Sever, din nou scapă de sarcină. Corespondenţa susţinută cu mama, intenţie de vizită în Germania, încercarea zadarnică a securităţii de a o racola ca agent. Alese comentarii despre muzică şi mântuire prin credinţă, paralelism cu Maria Magdalena. Moartea mamei. Pasiunea compensatoare pentru pictură. Largi reflecţii asupra stării sociale degradante şi distrugătoare din perioada comunistă. Al treilea bărbat din viaţa ei, profesorul navetist Alec, scăpat din închisorile comuniste, căutându-şi în vin echilibrul sufletesc. Vizitându-l în satul în care-i învăţa pe copii, cunoaşte mizeria ţăranului român, constructor şi el, ca şi muncitorul, al acelui nenorocit socialism multilateral dezvoltat. La Sinaia, Laura ş Alec se prăbuşesc în plăcerile dragostei trupeşti. Boala de plămâni se agravează, se mută cu Alec în sat, căsătorindu-se. Elogiul vieţii pastorale. Vântul speranţelor şi libertăţii odată cu decembrie 1989. Îşi îngăduie vizitarea Iaşului, pe urmele studenţiei lui Alec. Îşi îngăduie chiar o ieşire în Bulgaria şi Grecia, ocazie de relatare a frumuseţii şi istoriei locurilor. Începe lupta dură şi îndelungată a soţului pentru recâştigarea caselor confiscate de comunişti, apoi, după pensionare, munca pentru repararea singurei case restituite, cu mari eforturi şi privaţiuni. Din nou atacul bolii de plămâni şi ultimul. Cele din urmă notaţii în jurnal: “Oare vom reuşi să terminăm şi să ne odihnim? Viaţa mi se pare acum atât de ciudată. Este ca o scenă pe care se execută noi şi noi piruete. Un regizor mă conduce spre scena pe care se execută piruetele. Eu încerc să învăţ… Nu reuşesc. Picioarele nu mă mai ascultă… Ultima piruetă! Cad, mă prăbuşesc!” Ultimul capitol aparţine, ca şi primul, tot scriitoarei. În ciuda durerilor prin care trece Laura alături de Alec, în ciuda durerilor prin care trec neamul românesc şi omenirea întreagă, cartea se încheie optimist. O foaie galbenă cade din caiet. Este un citat din Apostolul Pavel: “Dragostea rabdă îndelung, dragostea este plină de bunătate, dragostea nu ştie de pizmă, nu se laudă, nu trufeşte… Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte. Dragostea nu piere niciodată.” Iată mesajul pe care îl poartă românul în trupul şi spiritul lui! Scriitoarea Vavila Popovici, responsabilă cu bucuriile şi necazurile omeneşti, oferă iubitorilor de literatură romanul unui destin – Ultima piruetă. Marile situaţii existenţiale, la scara vieţii unei femei, Laura, protagonista cărţii, sunt dezvoltate într-o linie epică ce ridică puncte dure de reflecţie asupra a ceea ce suntem şi a ceea ce trebuie să fim când fundamentul trăirii este dragostea.

 Ion Georgescu    

 * * *

Accesaţi textul cărţii în format electronic: – Click aici!

 * * *

 

 

Ultima pirueta
Please rate this post.