Singuratatea clipelor tarzii

 Singurătatea clipelor târzii – volum de poezii, publicat 2008, Romania.

 Niciodată singur

Atunci când poetul (creatorul, în general) intră sub stăpânirea ideilor şi a  vibraţiilor propriului har, al Universului personal adică, fiinţa lui creatoare se umple cu o lume nepământeană, nici chiar de el însuşi bănuită, necum pe deplin cunoscută. O lume stimulatoare de gând şi de simţire, din care izvorăşte, înfloreşte şi rodeşte opera. În acea lume infinită şi nedefinită, poetul este mai puternic decât în lumea reală, mai tentat şi mai predispus împlinirii prin actul creaţiei. În această stare, deopotrivă euforică şi realistă, el nu este niciodată singur. Singurătatea lui cea adevărată se produce atunci când el se află printre oameni, cu care se confruntă zilnic, atunci când el însuşi este silit să se ancoreze cotidianului. Adevărat scria odată cineva: „Eu numai printre oameni mă simt singur”. Acesta este adevărul cel mare. Dar tot un adevăr este şi alintul poetului, jocul lui, foarte serios dealtfel, de-a singurătatea. Iar atunci când nu e mimată, ca în cazul de faţă, starea de singurătate se preface în factor de creaţie. Dincolo de toate acestea se află forţa participativă a cititorului.

Din cele optsprezece cărţi publicate până acum de scriitoarea Vavila Popovici, zece sunt de poezie. Dar nu numărul are însemnătate, ci altele sunt elementele ce ne atrag nouă atenţia, fie doar şi la o primă vedere. În primul rând, titlurile. Ei bine, poeta a ales foarte inspirat titlurile cărţilor sale, aceste adevărate nume de botez sugerând în mare măsură structura tematică a fiecărui volum, dar şi accentul principal al conţinutului. Iată: „Noapte de iarnă”, „Nopţi albe”, „Dincolo de noapte”. Sau „Dragostea mea cea mare”, „Insomniile unei veri”, „Între spaimă şi vis”, „Îngerul scrie poemul”. În al doilea rând, autoarea apelează la cuvinte cu o mare încărcătură semantică, dar şi cu nuanţe metaforice, scopul urmărit – voit sau nu – fiind efectul sporit asupra cititorului. Adică îndemnul indirect la lectură.

Noua carte pe care Vavila Popovici o oferă, cu o generozitate deja afirmată, cititorilor, statornici sau ocazionali, este aceasta, al cărei manuscris îl am acum în faţă: „Singurătatea clipelor târzii”. Se armonizează metaforic, vreau să spun. Ei bine, de la acest titlu am pornit, el m-a îndemnat să încep această succintă prezentare aşa cum am început-o şi pe care o completez atrăgând în mod deosebit atenţia şi asupra valenţelor lui poetice, dar şi asupra forţei de sugestie. Altfel spus, starea meditativă, uşor nostalgică, uşor pesimistă, uşor optimistă pe care mai toate poemele o degajă este indusă din capul locului, este atenţionare şi îndemn în egală măsură.

Structural, Vavila Popovici ni se înfăţişează şi în această nouă carte a sa, ca un poet pe deplin format, temeinic familiarizat cu tainele (uneori capcanele) scrisului frumos. Ea este un poet raţional, în primul rând. Însă şi sensibil, delicat, duios. Precum şi unul de factură intelectuală, afinităţile sale cu muzica, cu pictura şi cu alte componente ale artelor şi ale culturii naţionale şi universale oferind poemelor un spor de substanţă şi de sugestie. Merită să remarc, în acest sens, fie şi în treacăt (dar nu cu
uşurinţă), chiar poemele din deschiderea volumului, care îl însoţesc pe cititor într-un emoţionant vernisaj, prin muzee de pictură şi de sculptură şi-l pun în relaţie directă cu celebre personaje din mitologia greacă ori cu reprezentanţi iluştri ai artelor frumoase.

Cum, însă, o prefaţă, un cuvânt înainte (sau oricare alt nume am da unui astfel de text) nu-şi propune să repovestească ceea ce autorul a făcut cu mult mai bine, socot că e mult mai potrivit să îndemn pe cititor să se aplece asupra acestei cărţi. Îl asigur că nu va regreta. El va găsi în paginile ei un conţinut impresionant de idei, care şi pe dânsul îl frământă, va afla, de asemenea, o sumedenie de întrebări şi răspunsuri (fiecare le va putea completa după propria trăire), sufletul i se va umple cu ample vibraţii şi cu sublimul artei poetice în stare pură. Existenţa fiecăruia, aşa cum se derulează ea, se poate regăsi într-un poem, într-o strofă, într-un vers, într-un singur cuvânt. De unde se va vedea că poetul nu este niciodată singur, că el se află printre ei. Numai că el, poetul, trăieşte într-o altă vibraţie, el receptează şi interpretează altfel viaţa. El zboară cu aripi necăzătoare, rodul acestor zboruri fiind cărţile sale. Iar cărţile sale devin bunuri menite să bucure pe cititor. Să-l mângâie şi să-l înalţe spiritualiceşte. Pentru aceasta, însă, aşa cum constată chiar autoarea, toţi „avem nevoie de aripi!”

 Vasile Filip

 * * *

Romantică până în cele mai adânci fibre, doamna Vavila Popovici îmbină lirismul cu credinţa nestrămutată în Dumnezeu, căruia i se adresează cu sfială şi deplină încredere.
Şi în acest volum de poezii păstrează aceeaşi vrajă plină de temeri, de întrebări la care cunoaşte, sau nu vrea să ştie răspunsurile, pentru a nu spulbera intensitatea momentelor pe care le trăieşte. Răzbate personalitatea sa tandră, dar în acelaşi timp echilibrată, care ştie să se dăruiască total, cerând aceeaşi măsură, dacă nu, ştie să se retragă decodând uşor calitatea prezenţelor din jur.
Este o poezie de dragoste, a dorinţei de înălţare spirituală, a dorului după cei dragi, după frumos, după perfecţiune. Sufletul poetei este dornic după o veşnică primăvară: „…vine un timp când dorim ca totul să rămână în nemişcare – o clipă de iubire mare –” poate astfel amânăm neliniştile legate de marea trecere inevitabilă pentru oricare dintre noi, alungăm urâtul din jur, unde „răutatea ţâşneşte, invidia dobândeşte regate, lăcomia imperii… şi astfel avem nevoie de „aripi de îngeri” şi de poeţi. Ce ne-am face fără ei?! Pentru că aceştia ne dau înţelegerea „mărăcinişurilor gândurilor noastre”, ei ne îmbracă sufletul, ni-l pătrund cu bunătate, cu lascive mlădieri şi numai aşa „ne e cald si ne e bine”.
Doamna Vavila Popovici are această calitate de a-ţi declanşa emoţii în lanţ, versurile sale parcă sunt şoapte ce curg uşor, parcă ar vrea să nu ne tulbure şi mai mult în acest mediu angoasat. Are puterea să ne transpună în tumultul trăirilor cântate de acelaşi instrument cu cea mai mare vibraţie – inima.
Şi totuşi, în această mare de iubire există suflete închistate, searbăde, surde la necazurile altora, precum „melcii în cochilii”.
Poezia este pentru d-na Vavila Popovici un mod de existenţă ce o detaşează de cotidian, o păstrează pură, încă puternică, fără să se încline către acest modernism vulgar, fără idei. Folosind un limbaj nesofisticat, imaginile sale îmbină realitatea cu visarea, iluziile cu regretele într-un mod uimitor, dovadă a cunoaşterii în profunzime a fiinţei umane. Se cercetează şi ne cercetează… Niciodată n-o va părăsi speranţa care alături de iubire constituie angrenajul declanşator al nuanţelor poetice multiple.
Şi acest volum constituie, alături de celelalte, un mod terapeutic de a ne stăvili momentele de agresiune ce ne parvin de pretutindeni şi ne dau forţa să speram, cu alte cuvinte ne mobilizează.

 C. Popescu

  * * *

 Reveria Solitudinii

Prin cultură, vocaţie spirituală şi activitate în domeniul scrisului, Vavila Popovici rămâne o personalitate cunoscută a spaţiului estetic. O apariţie editorială recentă, „Singurătatea clipelor târzii”, Editura „Prim”, Iaşi, 2008, continuă tematica volumelor cunoscute – meditaţia, creaţia, dragostea, solitudinea, ireversibilitatea timpului, relaţia cu dumnezeirea. Fluidul poetic din placheta amintită se naşte din sentimentul solitudinii, stare de spirit dominantă, mărturisită în „Murmurul speranţei…”: „Şi mi-e teamă, mi-e urât să merg aşa, în neştire…”
Discursul poetic străbătut de invocaţii retorice, „Până unde se-ntinde Doamne, viaţa mea…”, se finalizează printr-o acceptare: „Implor îngerul să mă ia de mână, / să pot trece mai uşor hotarul singurătăţii…”
Anxietatea („Coşmar”), clipele de reverie îi dilată sufletul însetat de iubire. Intuieşte anumite legături cosmice, oscilează între prezent şi trecut, anticipează momentul miraculos: „…sufletele noastre vor colinda din nou / înălţimile albastre…” („Te vei întoarce, nu-i aşa?”). Întâlnirea cu iubirea se produce într-un spaţiu deschis – un câmp, o pădure, „un pod suspendat”, într-o singurătate „albă”, provocatoare, în care poţi asculta „zborul tainic al gândurilor” („Împăcare”).
Iubitul absent este permanent aproape: „Eşti cu mine, în mine” („Moment”), îi ascultă plânsul interior, îl visează („Te credeam nemuritor”). Prezenţa sa a marcat-o: „Ai fost o parte din clipele minunate ale vieţii” („Tu ştii”), dispariţia lui fiind asociată cu un seism sufletesc („Înainte de plecarea ta”).
Atmosfera în care se mişcă eul poetic este dezolantă: o toamnă cu ploi, cu vânt, „cu bătăi disperate ale inimii” („Aşa sunt eu”), sau o toamnă „cu ruginii păduri”, combinate armonios cu „rugina sufletului”. Decorul plastic imaginat de poetă cuprinde structuri sufleteşti: frunzele sunt „rănite”, „însângerate”, apar „tremurând”, crengile se roagă, fac mătănii, vântul se transformă în clopot, prelungind hăul din suflet („Stampă”).
Este atâta linişte în poezia Vavilei Popovici, amplificată de afect, încât peisajul devine mirific: raze de soare „discrete” alunecă, fluturii obosiţi plutesc peste flori, plantele au tulpini în care „seva este ascultată de fluturi”, pleoape de lună „clipind” veghează („Fluturele”). În alte poeme, liniştea grea apasă un peisaj evocator, trezindu-i poetei „timbrul vocii tale, cuvintele de dragoste, gesturile de iubire…” („Îţi trimit…”). Versurile pornite dintr-o experienţă a durerii oferă dimensiunea tragică a existenţei înaintate.
„Vavila Popovici, corectă şi cuminte”, cum afirma Nicolae Manolescu, scrie inteligent şi sensibil, păstrând un simţ al măsurii. O tehnică de relaxare descoperită prin imagini discrete, care transmit o linişte absolut solemnă, o aristocraţie în creaţie care vine din demnitatea de a accepta realitatea, o definesc pe Vavila Popovici, poeta singurătăţii.

 Renata Alexe

 * * *

 Despre Singurătatea Clipelor Târzii

Recenta carte lirică a Vavilei Popovici, poeta cunoscută şi distinsă din Argeş, coborâtoare din Bucovina, poartă pe frontispiciu sintagma „Singurătatea clipelor târzii” şi a văzut lumina tiparului sub auspiciul lui 2008, la Editura PIM, în „dulcele târg al Ieşilor”, acolo unde noaptea trec pe străzile încărcate de istorie, umbrele marilor voievozi ai literaturii române.
„Niciodată singur” se cheamă prefaţa semnată de literatul Vasile Filip, care printre alte multe constatări laudative, precizează: „Structural, Vavila Popovici ni se înfăţişează şi în această nouă carte a sa, ca un poet pe deplin format, temeinic familiarizat cu tainele scrisului frumos. Ea este un poet raţional în primul rând. Însă şi sensibil, delicat, duios. Precum şi unul de factură intelectuală, afinităţile sale cu muzica, cu pictura şi cu alte componente ale artelor şi ale culturii naţionale şi universale, oferind poemelor un spor de substanţă şi de sugestie.” Plastic şi cuprinzător portret critic făcut autoarei cărţii „Singurătatea clipelor târzii”!
Sursa de inspiraţie a lucrării lirice o constituie, în parte, povara dulce a amintirilor încă vii, desprinse din călătoria făcută de scriitoare în Statele Unite ale Americii, în urmă cu doi ani, şi materializată în memorialul de călătorie „Jurnal american”, apărut la editura „Carminis” din Piteşti, în 2007. În volumul acesta, cu emoţie şi originalitate, pe fundamentul cunoaşterii, sunt zugrăvite şi comentate tablourile şi sculpturile aflate în impunătorul Muzeu Metropolitan de Artă din New York. Legătura tematică dintre artă şi poezie e mărturisită de autoare în multe poeme ale „Singurătăţii clipelor târzii”, unele piese purtând în paranteză marca MET (de la Metropolitan). E vorba de „Printre statui”, „Pe pajişte’, „Norii deasupra oraşului Toledo” şi „Pieta”. În prima, poeta se simte „pierdută printre zei şi eroi”, statuia lui Protesilaos reînviind în ochii plini de flacăra admiraţiei, vremea lui Homer şi tragedia Troiei. A doua e plină de elementele idilice care prind viaţă în pânza lui Auguste-Renoir. În a treia, „Norii lui El Greco” meditează, se-ntunecă,/ rămân nemişcaţi, ameninţători, dominatori, deasupra oraşului Toledo…” Iar în „Pieta” intrăm în domeniul sacrului prin geniul lui Michelangelo, sacru care cere desprinderea de timp a eului liric: ”Mă desprind de timp, / rămân încremenită în faţa statuii, / Fecioara Maria ţine în braţe / trupul fiului său…”

  (II)

În poemul „Rugăciune” sacralitatea se amplifică prin comunicarea directă cu Fiinţa Supremă, prin implorare şi umilinţă: „Ţie, cu umilinţă astăzi îţi cer: / Întăreşte-mi trupul, luminează-mi sufletul, / apără-mă, Doamne, de întunecare…” Iar în „Murmurul speranţei, semnul frunzelor prinse de rugină: „Ne trecem prea repede, ruginim, Doamne, / asemenea frunzelor ruginim!”
Vavila Popovici cultivă, ca de altfel în toate cărţile sale lirice, iubirea, dominantă necesară şi temeinică pentru trecerea prin anotimpurile anilor şi prin anotimpurile vieţii: „Şopteşte-mă, iubeşte-mă! îmi strigai. / Pe cărarea albă sclipitoare paşii alunecau, / fulgii valsau, / râdeau iubirea noastră” (Bucuria fulgilor de nea). Plastic, aruncă piatra să spargă tăcerea în care stă fiinţa dragă dispărută: „Marea împărăţie a tăcerii dintre noi, / poate fi spartă cu-o singură piatră, / piatra din stânca amintirilor! / Te vei întoarce la mine, iubitul meu, /nu-i aşa?” (Te vei întoarce, nu-i aşa?) Interogaţia, ca act artistic, e înlocuită în alt poem cu aceeaşi temă prin mijloace enunţiative: „Te credeam nemuritor, / te iubeam ca pe un zeu. / Te-am visat, iubitul meu! Plângeai.”
Integrată cu trupul şi sufletul în complexul mirific al naturii, aruncă în imagini artistice elemente coloristice, sonorităţi, lumini, mişcări şi parfumuri ce amplifică emoţia artistică a cititorului, transmit optimism, impun meditaţia: „Şi ziua se dilată pe cupola cerului… / Inspir mireasma caldă, curată a pământului… Mi-e sete şi-ncep să beau lumina / şi clipa se-mbracă în vălul speranţei.” (Un bun salut al dimineţii)
Remarcabile versuri construite în metrica albă, modernă, care se întinde pe întreg cuprinsul cărţii şi care o prinde cel mai bine pe autoare în discursul său liric plin de delicateţe, dar încărcat de mesaje umaniste.
Volumul „Singurătatea clipelor târzii” se încheie cu o binevenită şi binemeritată trecere în revistă a referinţelor critice asupra operei poetice a Vavilei Popovici: Nicolae Ioana, Nicolae Manolescu, Constantin Mânuţă, Elena Cruceru, Ion Papuc, Aurel Gagiu, Arhim. Iuvenalie Ionaşcu (Roma), Renata Alexe, Victor Sterom, Mariana Strungă, Ion Georgescu, Simion Bărbulescu, Maria-Diana Popescu.

 Ion Georgescu

 * * *

Tipărit recent la Editura PIM de la Iaşi, volumul de poeme „Singurătatea clipelor târzii” al Vavilei Popovici vine să ne confirme sensibilitatea artistică cu care poeta ne-a obişnuit de ani buni încoace, armonizându-se cu celelalte volume apărute în bogata sa bibliografie.
Alegerea inspirată a titlurilor cărţilor sale este o trăsătură pe care am remarcat-o la fiecare apariţie, atât la poezie, cât şi la proză (aidoma celui care ştie să aleagă un nume de botez potrivit), în perfecta concordanţă cu conţinutul fiecărui volum. Amintesc doar câteva dintre volumele anterioare: „Dincolo de noapte”, „Între spaimă şi vis”, „Insomniile unei veri” etc.
Poezia Vavilei Popovici este cu adevărat plină de lirism, iar poemele sale în versuri libere sunt, aşa cum arăta un recenzor al său tocmai din Timişoara, „mici ode ale bucuriei”. Spre exemplificare: „Raze de soare / Străbat deschiderea luminatoare a pajiştii. / Două tinere se odihnesc / la umbra lipsită de generozitate / a unui copac…” („Pe pajişte”).
Volumul cuprinde, dacă le putem spune aşa, două capitole: „Paşi prin Muzeul Metropolitan” şi „La cumpăna anilor”.
Cititorul va avea toate motivele să se aplece asupra acestei cărţi în paginile căreia va găsi un conţinut impresionant de idei, răspunsuri la multe dintre întrebările existenţiale, care într-un fel sau altul ne frământă pe toţi.
Cu regretul că nu o pot reproduce în întregime, citez din poema „Se numeşte stress…” „Mă trezesc dis-de-dimineaţă, / iau poziţia de drepţi / (bănuiesc că aşa se trezesc soldaţii), / (…) Inima începe să bată mai repede / Şi-n ţeastă zvâcneşte ceva / ce se numeşte creier. / Dintr-odată mi-aduc aminte / că trebuie să iau medicamente / pentru tensiune, pentru circulaţie… / Aşa spune medicul: „Nicio zi fără ele!” / Şi asta fiindcă inima a devenit / Stăpâna voinţei, / trimite sângele prin traseele care-i convin, / îl opreşte pe unde-o taie capul, / inima are „cap care cugetă”(…) Cârdul anilor grei poate fi de vină… / Şi ritmul acesta de „marş forţat” / ţine până la miezul nopţii. / Se numeşte STRES – spun medicii – / şi, mai nou, spun că este necesar, / că fără el nu am simţi că trăim / cu-adevărat.”
După cum frumos constată prefaţatorul acestui volum, Vasile Filip, poeta „zboară cu aripi necăzătoare, rodul acestor zboruri fiind cărţile sale. Iar cărţile sale devin bunuri menite să-l îmbucure pe cititor. Să-l mângâie şi să-l înalţe spiritualiceşte”.

 Vasile Ghițescu

 * * *

 MURMURUL SPERANȚEI

 Păşesc rar şi apăsat
pe cărări cunoscute, necunoscute.
Număr, din când în când,
clipele care se scurg ca un preludiu,
număr cărările.
Ascult vaietul fiecărei frunze în cădere
şi mă dor vieţile scurte, trecătoare!
Gânduri se rotesc, se rostogolesc,
mâinile sufletului le direcţionează
şi lacrimi calde se sparg între pleoape,
îşi croiesc drum pe obrajii încă netezi,
pe când aerul cernit, răvăşit al serii
nepăsător mă străbate.
Şi mi-e teamă, mi-e urât şi merg aşa, în neştire,
mai departe, mai departe…
Ridic privirea spre ceru-ntunecat,
văd tot mai multe stele cum se agaţă de cer,
cu braţe colţuroase, reci, strălucitoare…
Păşesc rar şi apăsat
pe cărări cunoscute, necunoscute…
Până unde se-ntinde, Doamne, viaţa mea?
Ne trecem prea repede, ruginim Doamne,
asemeni frunzelor ruginim!
Acele pinilor verzi sclipesc în argintul lunii,
braţele lor întinse murmură speranţe…
Palmele mâinilor se-ating în semn de rugă,
implor Îngerul să mă ia de mână,
să pot trece mai uşor hotarul singurătăţii
din noaptea aceasta!

 * * *

 TE VEI ÎNTOARCE, NU-I AŞA?

 Aşa este, iubitul meu, aşa cum scrii:
În jur totu-i mai simplu ca-n sufletul meu.
Şi totuşi lumile paralele-n care trăim
se pot intersecta…
Te vei întoarce la mine,
îmi vei locui din nou sufletul,
te vei întoarce, nu-i aşa?
Paşii mei singuri, nesiguri
îşi vor recăpăta echilibrul,
sufletele noastre vor colinda din nou
înălţimile albastre;
gândurile se vor spăla-n albele
cuvinte de dragoste,
trupurile îşi vor purifica sângele.
Voi fi din nou fericita sclavă a iubirii tale…
Îmi amintesc cu durere
de ultima zi a întâlnirii noastre,
de ultima clipă petrecută împreună,
fiindcă întotdeauna există
o ultimă zi, o ultimă clipă, nu-i aşa?
Clipa-n care mâna ta aluneca nehotărâtă
pe mânerul metalic, rece al uşii…
Idealurile s-au prăvălit atunci,
asemeni unor pietre din vârful unui munte,
spărgându-se – n mii de bucăţi…
Şi totuşi,
marea împărăţie a tăcerii dintre noi,
poate fi spartă cu-o singură piatră,
piatră din stânca amintirilor !
Te vei întoarce la mine, iubitul meu,
nu-i aşa?

 * * *

 AŞA SUNT EU…

 Trec deseori prin peisajul ruginiu al pădurii,
ascult glasurile jalnice ale nimfelor
rostindu-ţi numele sfâşiat în silabe,
văd luminile amare ale toamnei,
aud acordul gamei minore
în care ploaia-şi încearcă sunetul
şi râsul cinic al vântului nervos, îl aud
venind în unde, mişcând frunzele copacilor…
Aşa sunt eu, iubitul meu!
Număr clipele cu incerta lor stare,
şoptesc cu-nfrigurare:
S-a dus vara dragostei noastre! E toamnă!
Toamna pădurii bogată în şoapte de dor,
toamna sufletului încărcată de ecouri,
toamna inimii cu bătăi disperate…
Aşa sunt eu, iubitul meu!
Dau crezare
şi vântului şi ploii şi-acestei toamne;
poate de aceea, deseori, primesc în dar
fiori şi lacrimi…

  * * *

 

Singuratatea clipelor tarzii
Please rate this post.