Scrisori de departe – volum de poezii, publicat 2010, USA.

Poezia – refugiul nostru sufletesc 

Cartea pe care o ofer cititorilor este o antologie de poeme intitulată „SCRISORI DE DEPARTE”, publicată la Amazon. O lirică meditativ-reflexivă. Îndemn cititorii să se aplece asupra acestei cărţi. Îi asigur că nu vor regreta.
Iubirea, trecutul m-a atras cu o forță irezistibilă în ticluirea versurilor. Amintesc că Poezia nu are vârstă. A scrie sau a citi poezie, ține de prospețimea de spirit.
Cititorii vor găsi în paginile cărții și un conținut de idei care m-au frământat și care m-au determinat să-mi pun întrebări, în așteptarea unor răspunsuri. Cred că sufletul cititorului, iubitor de poezie, va vibra citindu-le, de multe ori existenţa fiecăruia putându-se regăsi într-un poem, într-o strofă, într-un vers, într-un singur cuvânt.
Fiecare poet are glasul său propriu și experiența sa poetică, existând însă un scris „de însăilare” și unul „de excavare”, pe care cititorul îl simte parcurgând poemele unui scriitor.
Poezia nu poate dispărea nici în aceste vremuri apoetice! Un scriitor afirma că datorită poeților pământul nu va muri.
Să auzim așa-dar glasul celei ce vorbește în această carte, să înţelegem tristeţile şi bucuriile, iar când răsfoim ultimele pagini şi cartea se închide ca petalele unei flori, să-i simţim parfumul, să închidem ochii şi să visăm… În acea clipă dragostea cărţii va lua sfârşit, dar amintirea ei poate fi păstrată mult timp, uneori chiar o viaţă întreagă.

Câteva poezii din acest volum:

 

Poveste de iubire
Un bărbat îmi aducea flori.
Îl aşteptam în fiecare zi.
Îi auzeam paşii şi el îmi aducea
flori albe şi roşii.
Odată am murit
visând că dormeam
şi bărbatul iubit îmi aducea
flori albe şi roşii.
Şi astăzi continui să mor
visând la bărbatul iubi
care îmi aducea
flori albe şi roşii.

 

 

Destin
Cu un diamant
ai tăiat în mine până-n adâncuri
şi-acum năvălesc credinţe tari,
necunoscute.
Cu un singur cuvânt
ai pus nemurirea în locul ţărânei
şi acum mă scald
în razele unui alt soare.

 

Rămas bun
În parc a intrat toamna.
O pasăre îşi pregăteşte zborul.
Mă opresc şi miros
o floare încă parfumată
și o sărut
și-mi iau rămas bun de la vară.
Ce trist clipoceşte lacul
spunând durerea sa de veacuri!
Mă aplec
și-mi las faţa în apa lui;
îi simt mângâierea
și-mi iau încă o dată
rămas bun de la vară!
Pasărea, floarea, lacul,
nu ştiu să plângă cu lacrimi!

 

Mărturisire
Uneori efluxuri de dragoste
spre semeni revărs,
alteori refluxuri dureroase-şi fac loc
în mine.
Uneori aparţin tuturor,
alteori mă simt a nimănui.
Uneori cred în toate,
alteori în nimic.
Uneori oglinda m-arată frumoasă,
alteori mi-e greu în ea să privesc.
Uneori smulg soarelui lumina
în zorii dimineţii,
alteori caut noaptea
cu plânsu-i nesfârşit.

 

Caut amintirea
Caut amintirea
şi tremurul tăcerilor pline.
De mult pe o inimă mută
mai suflă un vânt de la tine.
Iubite, pe vremuri urcai
ca aripa întinsă de vânt
în larg şi sfânt orizont
de vise şi vise, de cânt…
Astăzi, când pare că ieri,
zadarnic ardea ce s-a stins,
mai caut un sens, o, mai caut,
de-acelaşi elan sunt cuprins’.
Caut amintirea!
Suflă un vânt de la tine,
de mult pe o inimă mută
şi-i frig şi tăcerile-s pline.

 

 

Și astăzi mai plâng
Iubite şi astăzi mai plâng
În lacrimi sunt mângâieri.
Bogate doruri se frâng
inima-i a veşnicului ieri!
Pribeag printre gânduri
dau nemuririi o faţă.
Tu, întinde iubite de poţi
o mână în trista mea viaţă.
Şi chiar dacă plâng,
în lacrimi sunt mângâieri.
Doruri bogate se frâng,
inima-i a veşnicului ieri.

 

Astăzi
Am stat culcată în iarba crudă
şi am simţit respiraţia pământului sub mine.
Am contemplat infinitul alb
şi-am ascultat un concert pentru greier.
Cu picioare goale am călcat pietrele catifelate
de la malul unei ape
şi-am auzit-o cum se zbate
în finalul unui concert pentru eternitate.
M-am desprins ameţită de-o minunată obsesie
şi am fugit prin aerul pur,
prin liniştea sfântă a satului.

 

 

Mai sunt cerșetori
Mai sunt cerşetori în lumea asta!
Mai sunt cerşetori în oraşul meu!
Cu trupuri despuiate lipite de asfaltul rece,
cu mâini întinse cântând „Aria cerşetorului”.
Tristă le e cântarea,
trist e să-i priveşti cerşind!
Se-ntunecă strada cu trecători,
se-ntunecă sufletul meu…
Luaţi aceşti trişti oameni,
încălziţi-le trupurile, sufletele!
Ce falsă-i fericirea
cât timp mai sunt cerşetori în lumea asta,
cât timp mai sunt cerşetori în oraşul meu!

 

 

Aproape de miezul nopții
Era aproape de miezul nopţii.
Nu dormeam încă.
O întrebare se repeta la infinit…
Prin fereastră, luna cu ochiul ei mare, deschis,
demult privea liniştită.
Afară frunzişul, copacii, păsările dormeau.
Respiram aerul cald, fremătător al nopţii.
Aş fi vrut să te mângâi cu tăcerea mea,
cu tăcerea nopţii de vară.

 

 

Ninge
Ninge peste copaci,
peste pământ,
ninge.
Ninge peste orașul alb,
ninge peste o parte a planetei,
ninge.
Ninge-n cimitir
și morţii-şi pierd identitatea,
ninge.
Ninge peste gândul trist
anihilându-l,
ninge.

 

 

Iepurele
Pe şoseaua dantelată de frunze
un animal îmi taie calea.
Tresar cu-ntârziere şi-i reconstitui imaginea:
Lucios şi pământiu
cu ochi ce reflectau lumina…
Un suflet, îmi zic, cu săritură de-acrobat!
Dar săritura-i parcă-ncetinise…
Alerg şi caut prin tufele de mărăcini.
Se-aud doar frunzele crăpând
sub paşii mei, în liniştea crepusculară.
Găsesc doi ochi sticloşi ce mă privesc de parcă,
prin ei ar fi putut să se salveze.
Bietul animal!
Îi simt inima ceasornic, dar arcul se rupe.
O stea pe cer se stinge, ochii-i aburesc.
Îi mângâi blana caldă, lunecoasă,
privesc cerul, dealurile golaşe,
pământul acoperit cu frunze maronii
şi animalul frumos şi mut
zăcând pe-un pat de frunze moarte.
Priveşte undeva departe şi tace,
căci el acum, cunoaște
prea bine tăcerea.

 

 

În mine
Sus, un cer îndepărtat,
albastru.
Sub mine, un astru.
În mine, universul reflectat.
Infinitul?
Mister plin de mistere.
Moartea – printre ere.
În mine, infinitul reflectat.

 

 

Incertitudine
Ninge cu fulgi ce nu-şi cunosc traiectoria.
Se poticnesc, se răsucesc, plutesc.
Cerul – nici negru, nici alb,
în jur – curat şi murdar.
Se-amestecă negrul cu alb,
ce e pur se transformă în viciu.
Tălpi de lut, tălpi de zăpadă,
negre, albe;
Atmosfera – când lăptoasă,
când neagră, când albastră.
Și paşii se duc…
Dar încotro ne duc?

 

 

Noapte de adâncă poezie
Noapte de adâncă poezie, de tăcere.
Ticluiesc, recitesc versuri de iubire,
rugi trimise în neştire.
Ploaia loveşte în geam, cadenţează versul.
Prin pereţi,
în odăi pătrund umezeli şi tristeţi.
În lumina palidă a lămpii obrajii se-aprind;
inima-și intensifică bătăile,
eliberarea tainelor ei, voind.
Ticluiesc, recitesc versuri de iubire,
rugi trimise în neştire.
Tristeţi şi versuri curg,
trezind pe rând izvoarele.

 

 

Plânsul toamnei
Mă înspăimântă plânsul toamnei!
Întunericul ei solitar îmi striveşte fiinţa
şi mă simt umilă.
Te am pe tine, iubite!
Vino degrabă, s-aprindem luminile toate,
să râdem, să dansăm, să alungăm tristeţi!
Şi-n noapte,
când oboseala ne va-nfrânge,
tu ia-mă-n braţe şi mă strânge,
să n-aud nici în somn plânsul toamnei!

 

 

Oglinzile
Oglinda mea e mica parte
din oglinda lumii.
Chipul meu privit în ea
e-o mică parte din chipul lumii.
Timpul dăruit oglinzii mele,
poate fi numărat în clipe;
timpul dăruit oglinzii lumii
este tot restul vieţii mele.
Alunecăm încet-încet
în spatele oglinzilor,
în spatele oglinzii lumii-ntregi,
spre altă oglindă
mult mai luminoasă,
în care nu se mai regăsesc
nici durerile,
nici chinurile noastre.

 

 

Ţii minte?
Ţii minte
cum atingerea trupurilor în apa mării
avea cea mai fermecătoare tresărire?
E-atâta soare
încât alerg să mă ascund în mare.
Un pescăruş pluteşte pe-aproape.
Înot, dar pasărea zboară
lăsându-mă cu mâna-ntinsă…
Înot şi apa mării îmi preia încet greutatea.
O, ce n-aş da să mai fim o dată
în apa mării, unul de altul aproape!
Mă retrag pe mal, acelaşi nisip,
câte urme s-au şters!

 

 

Spectacol de noapte
Joc de lumini şi-ntuneric.
Tremură instrumente,
tremură cântăreţi,
tremură trupurile cadânelor,
tremură lumini colorate,
tremură ziduri, tremură pereţi.
Rătăcesc tulburi dorinţi,
ispitiri de păcate,
vânzări pe arginţi…
Afară, constelaţiile triste
ard statornic
biruind confuzia noilor vise. 

 

 

Şi liniște și nimeni…
Ce trist coboară noaptea
în singurătate!
Nimic nu dă viaţă recii încăperi.
Te caut şi aştept privirile-ţi curate,
o rază caldă vină
pe umbra tristei seri.
Albe par toate-n reverie,
sună glasuri de demult…
Rămâi divină fantezie
cu-al tău misterios tumult!
S-a întunecat.
E frig şi linişte şi nimeni.

 

 

Vis
Prin aerul planetei tu treci.
O rază de soare blând te aduce.
Te-ating cu mâini de vis,
te doresc cu dragostea ochiului închis.
Tu nu te miri, nu te bucuri, nu plângi.
Dragostea nu te mai poate atinge?
Întind palmele fragile şi reci.
Degetele se subţiază, dragostea curge…
Tu pleci!
Prin aerul planetei
o rază de soare blând te conduce.

 

 

Aș vrea să știu
Aş vrea să ştiu cum aştepţi înserarea,
prăbuşit în fotoliul tău comod.
Aş vrea să văd cum dispare blând lumina
de pe chipul tău,
cum priveşti cerul,
ultima rază ce străbate printre nori,
cum ochii tăi încărcaţi de lumina de peste zi
strălucesc a iubire…
Aş vrea, oh, cât de mult aş vrea să ştiu
dacă-n visele pleoapelor tale mai sunt,
încă mai exist.

 

 

Piticul din ceașca de cafea
Te-ai arătat în ceașca de cafea
dimineața, în balconul plin cu flori.
Soarele strălucea pe marginile ceștii
și tu erai piticul negru
din ceașca de cafea.
Am pus degetul în ceașcă
și piticul s-a lipit de arătătorul mâinii.
Am stat mult așa, am privit pata de cafea,
apoi am lipit-o de buzele mele.
Vai, dragule,
noaptea când trupul cere odihnă,
când buzele amuțesc și pleoapele se închid,
îmi apari în vise,
semn că sufletul nu cere odihnă.
Ziua citesc povești în cești, noaptea visez.
Și uite-așa, te inventez, chiar și pe tine,
piticule din ceașca de cafea!

 

 

Cum începe noaptea
Cum începe noaptea?
Cu un înger ce colorează cerul
cu suflarea sa rece, albastră.
Piciorul gol al îngerului
apasă blând clapa surdinei,
dialogul păsărilor se stinge,
copacii rămân uitaţi în somn,
câte o frunză se sinucide părăsind copacul,
cântecul greierului se-aude din ce în ce mai clar,
licuricii emit unde luminoase,
iarba îşi plânge discret insomnia,
luna devine singurul sfetnic,
stelele  picură argintul în palme,
mâinile-ţi îngheaţă,
rănile sufletului rămân nepansate…
Aşa începe noaptea!

 

 

Redă-mi, Doamne, lumina!
Redă-mi, Doamne, lumina
în trista-mi dimineaţă
şi frunţii mele sprijin un strop de adevăr.
Am aşteptat prea mult, pierduta fericire
şi Te-am căutat, o, Doamne,
să-Ţi cânt un imn de preaslăvire.
Ruga şi cântul ce buzele-mi şoptesc,
se-nalţă-nfiorate spre Tine, Doamne,
pe Tine te slăvesc!
Redă-mi, Doamne, lumina
în trista-mi dimineaţă
şi frunţii mele sprijin un strop de adevăr!

 

 

Se poate trăi ușor
Se poate trăi uşor,
fără iubire şi fără blesteme.
Se poate trăi uşor,
fără semne de întrebare.
Se poate întruna râde prosteşte,
se poate trăi atât de uşor!
Se poate trăi uşor
fără prea mult a-nţelege,
fără a-ncerca să străvezi văzutul,
a trăi, astfel, este atât de uşor!
Dar când nimeni zborul
nu ţi-l poate opri,
când acesta ignoră timpul,
când ochii tăi deschişi văd totul,
când ochiul minţii lucrează
noapte şi zi
şi tu cauţi răspunsuri la toate,
o, Doamne,
a trăi uşor, atunci, nuse mai poate!

 

 

Cum ne mai suportă
Unde ne sunt: integritatea,
puritatea, corectitudinea,
loialitatea, onoarea,
adevărul, răbdarea?
Se poartă vinovăţia,
murdăria, necinstea,
şmecheria, neîncrederea,
minciuna, violenţa.
Când unii încearcă
impresionarea inimilor
prin cuvântul lui Dumnezeu,
alţii zădărnicesc lucrarea,
iubind şi susţinând Infernul.
Cum ne mai suportă pământul, cerul?
Ne prăbuşim striviţi de semenii
deveniţi orbi şi surzi sufleteşte,
robiţi de grijile lumeşti,
de bogaţii şi de plăceri.
În jurul nostru
se fac şi se desfac scenarii
tot mai triste pentru noi.
E haos, nu se mai ştie
din ce parte vin atacurile,
cine loveşte, cine pe cine susţine,
cine pe cine controlează,
ce e curat, ce e murdar…
„Haos germinativ?
Toate sunt de făcut laolaltă?”
Împovărate ne sunt gândurile,
sfâşiate – sufletele!
Se năruiesc destine, strigăm în zadar,
nimeni nu aude.
Prea multe seminţe ale Domnului
au căzut între spini!

 

 

 

Ne este dat să fie
Aşa ne este dat să fie!
Unită linia vieţii cu linia dragostei.
Sângele, karma – primite în dar,
arderi intense,
descărcări de adrenalină, noradrenalină.
Mirosul, culoarea speranţei,
zborul fiinţei,
cearta cu timpul şi spaţiul…
Aşa ne este dat să fie!
Să construim
şi să nu avem parte de ce am construit,
să iubim
şi să pierdem prea curând iubirea,
să dăruim viaţă născuţilor
şi la bătrâneţe,
să ne ascundem într-un vis
şi să murim singuri.
Așa ne este dat să fie!

 

                             * * *