SCRISOARE DE PESTE ATLANTIC

Plic

   Citind  articolul Maestrului Doru Popovici „Un inspirat eseu dedicat lui Ion Minulescu”, în care afirmă: „Ca muzician, am găsit corespondențe spirituale între opera lui Ion Minulescu și arta sonoră generată de Debussy și Ravel” m-am gândit imediat  piesa Bolero a lui Ravel, compozitorul francez impresionist, la ritmul său și tempoul invariabil, la melodia sa repetitivă care farmecă ascultătorul și  la compozitorul francez Debussy care a creat un stil nou la vremea sa în muzică, o stare de sugestie, pe care auditorii cu mare simțire poetică o descoperă prin audieri repetate. M-am mai gândit la muzica picturală a lui Debussy, la piesa Claire de lune pe care am ascultat-o în interpretarea unei pianiste canadiene… Apoi am căutat articolul dvs., și l-am găsit, intitulat „Nu sunt decât un snop de vorbe bune”.

   M-am bucurat că ați scris despre poetul Ion Minulescu. Nu am mai auzit pe nimeni vorbind despre poezia sa, în ultima vreme. Cu adevărat originalitatea și muzicalitatea poeziilor lui nu poate fi contestată. Știu că poezia i-a fost greu definită în acele vremi, dar și mai târziu, și chiar eronat definită de unii critici. Părerea mea este că nu l-au înțeles sau nu au dorit să-l înțeleagă. Autorul „Romanțelor pentru mai târziu” nu poate fi încadrat nici în simbolismul francez, nici cum îl caracteriza Lovinescu, ca fiind „un stegar al mișcării simboliste… de un simbolism exterior și mecanic”, nici cum îl caracteriza Călinescu „un simbolism de factură comică… poet care se complace în a debita enormități cu un aer serios” sau „un tip caragialian, tânăr muntean volubil, facil emotiv, incapabil de a lua ceva în serios”.a considerat un umorist sentimental.i redat în articol epigrama lui Nicolae Crevedia: „La Capșa unde vin toți seniorii/ Sunt două mari despărțituri:/ Într-una se mănâncă prăjituri,/ În alta se mănâncă… scriitorii…” Dar mai intervine și gustul fiecărui critic pentru poezie. Poate a fost mai apreciat, după cum ați menționat în articol , de Al. Piru:„Poezia lui Ion Minulescu e o poezie de emoție elevată și de superioară tehnică artistică, meritându-și din plin popularitatea azi, când poeții fac tot posibilul ce le stă în putință pentru a-și îndepărta, prin înlăturarea clarității și chiar a oricărui sens, cititorii.”

   Pot fi exemplificate atâtea momente lirice! În Cântec de leagăn: „Nani, nani…/ Dormi în paza nesecatului izvor/ de priviri/ ce te-nfășoară ca-ntr-o haină de mătase,/ nani, nani…/ ochii mamei au vegheat întreaga noapte,/ și-acum dormi, căci obosite dorm și florile din vase…”

   Apreciez din calitatea mea de femeie că erotica lui este plăcută, sinceră, originală, senzualitatea are delicatețea ei și dacă transpare umorul, este, cred, apărarea bărbatului în fața sentimentului iubirii de care este copleșit. Sensibilitatea bărbatului este mărturisită, presărată pe alocuri cu umor, poetul îndrăgostit parcă-l văd căzut în extaz, cu inima bătând și cuvintele-i curgând, ca în Romanța policromă:  „Nu-i cer nimic…/ Și totuși, dacă-ar vrea…/ O, dacă-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă!/ Ar face dintr-un lac o Marmara,/ Și dintr-un melc, un sfinx săpat în stâncă./ Nu-i cer nimic…”

   De câte ori nu recitam aceste versuri… Sau de câte ori nu ar fi putut scrie bărbații: „De ce-ți sunt ochii verzi/ culoarea wagnerienelor motive/ și părul negru ca greșeala imaculatelor fecioare?…” (Celei mai aproape). Sau nu au mărturisit în gând: „Tu crezi c-a fost iubire-adevărată…/ Eu cred c-a fost o scurtă nebunie…/ Dar ce anume-a fost,/ Ce-am vrut să fie,/ Noi nu vom ști-o poate niciodată…” (Celei care pleacă).

    De câte ori un bărbat nu a recitat, măcar în gând: „Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine…/ Dar fiindcă azi mi te dai toată,/ Am să te iert/ E vechi păcatul/ Și nu ești prima vinovată!…”(Celei care minte).

   Câtă profunzime în versurile: „Vorbesc cu mine însumi, cum aș vorbi c-un frate/ Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,/ Și parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate/ Că El și Eu nu suntem decât același frate,/ Și-aceeași rană-i doare pe ambii scutieri.” (De vorbă cu mine însumi).

   De câte ori privind răsăritul de soare la mare, nu am recitat versurile: „Răsar,/ Mă-nalț,/ Cobor și-apoi dispar,/ Și-apusul meu e totuși răsărit…” (Romanța soarelui), sau nu am recitat ultimele versuri din poezia Acuarela, din care probabil s-a inspirat Bacovia – poetul ploilor eterne: „În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână/ Orășenii pe trotuare,/ Merg ținându-se de mână. […] În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână/ Un bătrân şi o bătrână/ Două jucării stricate/ Merg ţinându-se de mână…” Și exemplificările ar putea continua.

   Iată de ce a fost inspirat și bine venit articolul dumneavoastră despre poetul Ion Minulescu.

 Cu cele mai bune gânduri, Vavila Popovici

Scrisoarea a fost adresată publicistului Gheorghe Mohor, în urma apariției eseului închinat poetului Ion Minulescu, în suplimentul cultural săptămânal al cotidianului “Argeșul”.

SCRISOARE DE PESTE ATLANTIC
Please rate this post.

About The Author

Related posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.