PRIN SUFLET SE POATE GANDI UNITATEA REALA A PERSONALITATII UMANE

personalitatea[1]Prin încăpățânare, omul inteligent nu devine mai inteligent decât este,

dar prostul devine cu siguranță mai prost”. – Lucian Blaga

    Personalitatea este principala diferență dintre indivizi, reprezentând profilul general sau o combinație de caracteristici psihologice ce cuprind natura unică a unei persoane și care influențează modul în care ea reacționează și interacționează cu celelalte persoane sau cu mediul. Există motive de a-ți studia propria personalitate sau a unei alte persoane, acea curiozitatea de a ne descoperi temerile, dar mai există un motiv, cel care privește omul ca ființă socială prin excelență, deoarece indiferent de profesia, locul de muncă, familia, mediul și nivelul de trai, omul trăiește printre alți oameni. De fapt vrem să știm ce sunt ei, de ce se comportă într-un anumit fel și cum au devenit ceea ce sunt. În final ajungem la concluzia că personalitatea este unică cu toată constatarea asemănărilor între oameni.

   Dacă avem în vedere nenumăratele probleme și crize cu care s-a confruntat omenirea la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI (iminența unui război nuclear, poluarea, abuzul de droguri, terorismul etc.), vom găsi cu siguranță de fiecare dată aceeași cauză: oamenii. Neajunsurile și durerile ar putea fi mult ameliorate printr-o reală înțelegere a ființei umane. O personalitate a gândirii umaniste spunea: „Dacă vom reuși să îmbunătățim natura umană, atunci vom îmbunătăți totul, și aceasta deoarece doar astfel vom înlătura cauza dezordinii mondiale”.

   Personalitatea include un set de caracteristici mentale care reflectă cum gândește, acționează și simte o persoană. Ea depinde de ereditate prin moștenirea genetică, precum și de mediu, respectiv experiența de viață. Prin urmare, ereditatea stabilește niște limite privind numărul de trăsături de personalitate care pot fi dezvoltate, iar mediul reprezentat de factorii culturali, sociali și situaționali determină dezvoltarea în cadrul acestor limite. Valorile culturale deprinse de o anumită persoană în decursul vieții sunt foarte importante. De exemplu, un pasionat de literatură, sau de orice artă, va avea un comportament mult mai rafinat decât o persoană care nu manifestă niciun fel de inclinații culturale. Sensibilitatea primului se va manifesta prin bunătate, seninătate, cel de al doilea va fi mult mai insensibil și va avea un comportament mai violent decât primul tip. Factorii sociali reflectă viața de familie, religia și grupurile de oameni din care a făcut parte de-a lungul vieții. Ca o statuie, personalitatea se șlefuiește de-a lungul vieții. O influență hotărâtoare asupra personalității o are lectura. „O casă fără cărți este o casă fără suflet”, spunea filozoful roman Cicero. Cufundarea în tine însuți pe care ți-o prilejuiește lectura are mare importanță în formarea propriei personalități. Oamenii de știință demonstrează că doar o singură carte poate transforma personalitatea oamenilor. „Efectele pot fi moderate, altfel proporționate, dar ele există”, mărturisesc ei, continuând: „ceea ce citești își pune clar amprenta asupra ta”. Conținutul educativ al lecturii pentru oameni constă în valoarea artistică și puterea de evocare a fiecărei opere literare, într-o măsură diferită de la persoană la persoană, lectura reușind să emoționeze, să-l facă pe om să reflecteze și să-l convingă cu privire la adevărul ideilor pe care le descoperă în lecturi, să limpezească anumite confuzii existente până la acea lectură, și în urma ei, poate fi schimbată nu numai gândirea, dar și atitudinea. Interacțiunea dintre sine și mediul social – cultural joacă, iată, un rol important în formarea personalității.

   Este destul de greu de presupus modul în care o persoană se va dezvolta și se va comporta în viitorul apropiat, fără a-i înțelege personalitatea. Psihiatrul și psihoterapeutul german Fritz Perls (1893-1970) a avut o abordare existenţialistă, bazată pe ideea că „oamenii trebuie să-şi găseasă propriul drum în viaţă şi să accepte responsabilitatea personală, dacă aspiră la obţinerea maturităţii“, aceasta făcându-se prin conştientizare. Aș adauga: și prin voință. Filozoful italian Benedetto Croce (1866-1952) afirma că omul nu înseamnă numai cunoaștere și contemplare: „omul e voință, iar aceasta include în ea și momentul cognitiv”. Filozoful român Lucian Blaga sesizând foarte devreme însemnătatea teoriei cunoașterii, scria: „…teoria cunoașterii nu este o simplă teorie între multele altele, ci începutul fericit sau dezastruos al unei adânci sau mărginite concepții despre lume…”.

   Neuropsihiatrul evreu-austriac Sigmund Freud (1856-1939) a structurat, la început, personalitatea în termeni de inconștient, preconștient și conștient. Ulterior și-a revizuit teoria și a descris personalitatea în termenii: Id, Ego și Superego. Id-ul (Sinele) ca fiind singura componentă a personalității prezentă de la naștere și care include toate instinctele și toată cantitatea de energie psihică, un tot inconștient „partea întunecată, inaccesibilă a personalității, ilogică, amorală, formează imagini mentale ale obictelor care vor provoca safisfacție, un proces numit împlinirea dorinței”. Este partea personalitității care dorește plăcerea imediată, este haotică, permițând și gândurilor opuse să coexiste. Ego-ul (Eul) este componenta personalității capabilă să interacționeze cu mediul. Deși egoul este interesat de asemenea de plăcere, el întrerupe temporar plăcerea în favoarea realității și amână descărcarea tensiunii instabile, acest lucru făcând posibilă evitarea erorilor. Egoul răspunde amenințărilor prin anxietate și anxietatea este cauza pericolului din mediu înconjurător. Anxietatea este și ea de două feluri: nevrotică – cea care provine dintr-un impuls al Id-ului puternic, periculos, și anxietatea morală – cea care cauzează acte sau dorințe care violează standardele Binelui și Răului. Supraeul este partea specială a Eului, care observă și emite judecăți de valoare; este parțial conștient, parțial inconștient. Posibilă este și situația în care Supraeul poate rămâne subdezvoltat, lăsând individul fără linii directoare interioare. Persoana în acest caz este influențată, condusă de cei din afara lui, ia o atitudine în afara voinței și putinței lui.

Înainte însă de a defini personalitatea, poate ar fi trebuit să definim persoana, care înseamnă individul uman concret, personalitatea fiind o construcție teoretică elaborată de psihologie, în scopul întelegerii și explicării modalităților de  funcționare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană. Când spunem Eu, încercăm să însumăm totul despre noi înșine – simpatiile și antipatiile noastre, temerile și virtuțile, vigoarea și slăbiciunile noastre. Cuvântul Eu este ceea ce ne definește pe fiecare din noi ca individ, ca persoană separată de alții. Dacă recurgem la o analiză etimologică regăsim că termenul derivă din latinescul persona care se referă la masca utilizată de un actor într-o piesă. Ca atare persona indică masca publică, „fața” pe care noi o etalăm celorlalți. În virtutea acestei derivări etimologice am putea trage concluzia că personalitatea se referă doar la caracteristicile externe, vizibile, la acele aspecte pe care și ceilalți le pot vedea. Astfel, personalitatea unui individ ar putea fi definită în termeni de impresie pe care persoana o face asupra altora, ceea ce persoana pare să fie. Întrebarea ar fi: Se rezumă oare personalitatea doar la fațadă, la masca sau rolul pe care îl jucăm pentru ceilalți? Nu!, deoarece, în mod obișnuit ne referim la mai multe atribute ale unui individ, la o sumă sau o colecție de caracteristici care sunt mult mai profunde decât aparențele fizice superficiale. Ne referim la acele caracteristici care nu pot fi observate direct, la cele pe care o persoană încearcă să le ascundă de noi, sau să ne protejeze neînțelegerea. În acest ultim sens, Iisus întrebat cine este, a răspuns: „Eu sunt Cel ce sunt!” Și explicația ar fi: „Eu sunt cel care este” sau „Eu sunt cel ce există prin sine însuși”.

   Filozoful român Petre Țuțea (1902-1991) în Tratatul de Antropologie crestină spune că nu se poate concepe unitatea personalității umane fără suflet ca substanță gânditoare, afectivă și volitivă. Prin suflet care este conștient de el însuși chiar dacă nu este intuit, fiind imaterial, adică imperceptibil, se poate gândi unitatea reală a personalității umane, un vector care ne călăuzește pașii în viață, un ideal, dar care nu poate fi atins.

   Psihologul și psihiatrul elvețian Carl Gustav Yung în cartea Puterea sufletului vorbește despre țelul cel mai înalt și dorința cea mai arzătoare a oamenilor de a-și dezvolta ființa umană până la acea deplinatate a sa, invocând educația, dar, cel care vrea să educe, trebuie el însuși să fie educat”. Formarea personalității, o consideră ca ideal al maturității. Omul dorește a-și atinge deplinătatea, ea este foarte greu de atins, practic imposibil; străduința, timpul, drumul strădaniei sunt importante, prin ele făcându-se un pas înainte. Alternează timpii de stagnare, uneori de rătăcire și întoarcere, ca apoi să vină un nou val al dorinței și al condițiilor prielnice dezvoltării personalității. Se definește astfel un summum de trăsături morale și intelectuale proprii ale individului uman și care însumate dau personalitatea unei colectivități. Este o mișcare a sufletului și mai cu seamă este mișcarea lui când ea este determinată de o cauză aparută din exterior și care presează sufletul și determină nevoia schimbării: Personalitatea este un germene în copil, un germene ce se va dezvolta treptat abia în și prin viață. Nici o personalitate nu devine manifestă fără fermitate, deplinătate și maturitate.[…] Idealul formării unei personalități a făcut să se desprindă din mulțime figuri legendare, istorice, personalități care s-au ridicat ca niște « piscuri », deasupra maselor cramponate de spaime colective, de convingeri, legi, metode, alegând calea proprie, iar omului obișnuit i s-a părut întotdeauna ciudat că o cărare îngustă și prăpăstioasă ce duce în necunoscut, ar fi de preferată cărărilor bătute, cu țeluri bine cunoscute”. Este explicația faptului că oamenii au văzut întotdeauna în asemenea personalități o înzestrare demonică sau un spirit divin. Acel îndemn neobișnuit Yung îl numește „chemare” – un factor irațional care împinge în mod fatal spre emancipare, acționând ca o lege divină de la care nu ne putem abate. Din nefericire, chemări se pot afla și la oamenii fără calități ale sufletului și atunci ele sunt învăluite ca într-o nebuloasă, din care nu se mai pot aștepta răspunsuri raționale, binefăcătoare pentru societate. Și mai spune Yung: Giganticele catastrofe de care suntem amenințați acum, nu sunt fenomene ale naturii fizice sau biologice, ci fenomene psihice. Suntem amenințați de războaie, revoluții, care nu sunt altceva decât epidemii psihice. Se poate întâmpla oricând ca milioane de oameni să cadă pradă unei himere și atunci vom avea iarași un război mondial sau o revoluție pustiitoare. În loc să fie expus salbăticiei animalelor, prăbușirii stâncilor sau revărsării apelor, omul e expus acum dezlănțuirii elementelor lui psihice”.

   Personalitatea individuală este legată de a celor mulți și aceeași forță va mișca individul, dar și întregul din care face parte. În mod natural așa se întâmplă. Chemarea interioară se aliniază chemării întregului popor și așa se formează o nouă lege, un nou comportament necesar îmbunătățirii vieții. Cel care devine o mare personalitate, se jertfește, sufletul lui este zguduit, mărețit, cu scopul de a elibera lumea de suferința existentă, amplificată în timp. Să nu confundăm personalitatea puternică care este expresia inteligenței și a curajului, cu încăpățânarea care semnifică ignoranța individului, infantilismul lui.

   În aceeași carte Yung scrie că există epoci în istoria universală, când un bine trebuie să se dea la o parte și, de aceea, ceea ce e menit să fie mai binele apare mai întâi ca rău”, dar „calea ne descoperită din noi e ca o ființă vie psihică, pe care filozofia chineză clasică o numește « Tao » și o compară cu cursul unei ape care își urmează implacabil drumul spre țelul său. A fi în Tao înseamnă desavârșire, deplinătate, chemare împlinită, început și sfârșit, și realizarea totală a sensului esențial înnăscut lucrurilor. Personalitatea e Tao”, conchide autorul. 

   Filozoful român Constantin Rădulescu Motru (1868-1957) în cartea sa Românismul – Catehismul unei noi spiritualități – editată de Fundația pentru literatură și artă « Regele Carol II », în 1939 (a doua ediție) amintește, în prefață, memorabila cuvântare adresată învățământului superior din București de către Regele Carol I, în care semnalase rolul hotărâtor pe care îl au caracterele, ca putere sufletească în soarta poparelor, spunând că Regele a avut deplină dreptate, viața popoarelor fiind din nou prețuită după însușirile sufletești cu care ea vine pe lume, și mai ales după nivelul spiritualității la care poporul izbutește să se ridice, acel popor având credință în menirea sa istorică și în acest caz având un simț de organizare și un eroism moral. Se recunoaște din ce în ce mai mult că singura putere care poate să hotărască viața istorică a lumii este puterea sufletească. Popoarele cu cele mai puternice caractere, sunt cele mai bine înarmate pentru viitor”, spunea C. R. M, iar puterea capitalului material ar trebui înlocuită cu încrederea în puterea capitalului moral.  Avem nevoie de o spiritualitate care să scoată la lumină virtuțile sufletului românesc printr-o muncă de întrecere și printr-o cunoaștere mai adâncă de noi înșine”, mai spunea C.R.M.  El considera că națiunile care primejduiesc viitorul țării noastre sunt acelea care nu-și pot îndeplini menirea lor și încercearcă să ne nimicească puterea sau să ne-o slăbească.

   Gândind la politica zilelor noastre, ne întrebăm ce fel de însușiri sufletești au cei care ne conduc? Autorul unui articol a clasificat personalitățile: oamenii de stat, oamenii politici și politicianiștii”; omul de stat fiind personalitatea cu vederi largi, cu judecată matură, cu viziune și care acționează în interesul național; omul politic care-și urmărește interesul personal și pe cel al partidului său, destinul național trecându-l pe planul al doilea sau al treilea; politicianistul care acționează conform etichetei puse de Petre Țuțea: se află în treabă”, el fiind um om nestatornic, slab în fond și „puternic” în aparență, aș spune „mare în stat și mic în fapt” și care folosește drept subterfugii șiretlicurile dobândite din mediul familial sau din anturajul tinereții, șiretlicuri cu care își apără ființa și care duc până la orgoliu, la încăpățânare; este omul rămas pe undeva imatur, lipsit de adevărata personalitate, dar care poate face mult rău prin luarea de poziții.

   Cândva, Lăpușneanu, la îndemnul de a renunța la tronul Moldovei, a strigat: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”. Astăzi putem auzi strigându-se: „Dacă voi nu mă vreți, EU mă vreau!”

About The Author

Related posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.