Preaplinul tacerilor

Preaplinul tăcerilor – Viața în comunism (2010, publicat în SUA)

 (Faceți click pe copertă pentru a comanda volumul)

Preaplinul Tacerilor

 Un  roman cu cheie inițiatică
 Eugen Evu despre PREAPLINUL TĂCERILOR (Viața în comunism)

Restaurat ca  un  sit  al  Memoriei nu  mult  trans-figurative, cât  realist scrutător, sit-ul – carte, din care inteligenţa senectuţii, înnobilată şi decantată de  arderile  suferinţelor  –  din  perioada  dictaturii,  dinainte  de  exilul  în S.U.A., romanul „Preaplinul tăcerilor” – este, unul al despresurării marilor tensiuni suferite  într-o  viaţă,  prin  mărturisiri şi  mărturii de  dinainte de emigrare, de ceea ce pentru mulţi români pare a fi un Canaan, după exodul peste ocean. Cartea a apărut româneşte, în Statele Unite şi desigur este una parabolic-evangheliară, aş spune cumva profetică, dacă înţelegem că istoria se repetă, după comunismul evocat de Vavila Popovici, milioane de români sunt siliţi la un nou exod spre „canaanurile” occidentale. Cartea fiind una a regresiunii în memorie, a  evocării  fluente,  a  fost  desigur  şi  a  descărcării  acelui  „preaplin”  –  adică  a  traumaticelor, frustrantelor  reprimări  –  din  frică,  din  oroare,  din  instinctul  auto-apărării  Fiinţei  feminine  – familiale… de soţie ajunsă în văduvie… Povestea curge fluent, cu un stil alert şi în spirit creştin tradiţional, al  Originii d-sale, bucovinene…  Cred  că  în  acutele schimbări  de  paradigme din literatura actuală, cel puţin în România unei culturi implozive şi deviaţionistă – altfel,  în critica unui roman auto-biografic mai ales, pe fond clasic, NU ARE ROST să re-povestească „sfătuitor” şi cum se-ntâmplă „şcolăreşte”, didacticist, cartea distinsei doamne… Aşadar calea bună  ar  fi  să  ÎL CITEASCĂ direct, sau prin internet, cei ce vor să înţeleagă ce a fost nu demult cu „noi”, ca popor – experiment – mai ales după ultimul război, şi, să extragă din cartea-iniţiatică a autoarei, iluminare şi har – spre a le fi pilduitor. Romanul este de profundă morală creştină, prin sinceritatea mărturiei şi prin buna lecţie a descrierii fără ţinte estetizante, aşadar este un roman – neo-testamentar în sensul teologic. Cum autoarea a avut primele încercări literare încă din ţară, dinainte de exil, este greu pentru mine să disting cărui public anume îi este adresat – atât celor de „acasă”, cât şi diasporei, desigur… Meritul d-sale este – consider – că „grupul-ţintă” al scrierilor suntem noi, ceilalţi care scriem,   românii de pretutindeni! Tulburător, cartea probează că „strămutarea” trupească în alt spaţiu Vavila Popovici scrie într-un stil alert, captivant şi cu nerv narativ aproape telenovelistic, iar zona unde îl situez, este cea a cărţii creştine, unde gestul cărţii este gestul preotesei, al Mamei Dolores, cumva… Am citit şi cunosc multe cărţi de mărturie – mărturisitoare ale unor români din diaspore… Diverse ca  stil,  dar  cu  aceeaşi ţintă  în  fond  teologică sau  teosofică, indiferent de apartenenţa confesională. La urma urmei, romanul de acest tip este: 1) catarsic, decantator de „preaplinul” memoriei reprimate-subliminate, să-i spunem memoriei FREATICE; 2) demn a fi comunicat – cuminecat cu scop de învăţătură şi adevăr istoric restaurat… Este ora mărturiilor şi a mărturisirilor  impregnate  de  empatia  inconfundabilă  a  unei  vieţi  trăite  dramatic  dar  DEMN, exemplar, aşadar modelator pentru sufletele deschise şi sinergice, într-o lume accelerat a corupţiei, aşadar a unei NOI STRICĂCIUNI.

Concluzie: Poate că „preaplinul” este nu atât cel al memoriei raţionale, agitându-se în zonele subconştientului şi prin scriere, evocare, autoarea, aflată la o vârstă venerabilă, ni se confesează din irepresibila impulsie psihică de apărare, de luciditate: nu doar celor personale, ci in extenso, ale unei memorii colective frustrate bestial de Monstrul Istoriei. Povestea-parabola romanului este astfel nu doar a cuiva, ci a mai multora…

Iar monstrul istoriei este monstrul perpetuat divers, disimulat, camuflat sau explodând hidos la răscruci, monstrul Puterilor manipulatoare, „secret-serviciile” – care fac şi desfac… lumea. Arta epicii Vavilei Popovici este cumva a  unei re-calibrări consolatoare, între trup – şi – duh; scriere epifanică, în sensul filosofic al lui Noica. Arta care tămăduieşte pentru că e clădită prin confesiune pentru urmaşi, prin credinţă într-un Rost superior cunoaşterii   raţionale.   Iată   cum   o   existenţă mărturisită cu har şi o anume efuziune lirică de tip romantic  story,   euharistică,  suie  pe  verticala morală  a  fiinţei  de  mister  care  freamătă  în chivotul memoriei. Un  roman  deloc  mistic, un roman religios, menit a se transmite celui ce va primi,  evlavie  şi  smerenie  faţă  de  o  existenţă demnă, a omului care NU se depeizează: își arde încredinţat  etapele   –   vârstele   şi   suferinţele purificatoare:  din preaplinul  holistic al Memoriei…

 Un enunţ despre depeizare şi un enkomion

Suntem pe meridianele lumii într-o criză fără precedent –  a depeizării,  a precipitării barbare a smulgerii din Origini, prin strămutări masive de populaţii, mult mai mari decât cele precedente. Înstrăinarea e mai gravă decât cele din exodul biblic, multiculturalismul şi teza globalizării sunt utopii care eşuează în tragismul de-identificării. Omul neo-sălbatic va fi unul ciborgic, cu suflet rece şi  sub dictaturile legilor strâmbe, discriminatorii. Din termen lung, acesta este efectul  prin milenii al  cenzurii Elohimice (Geneza, 6-8) a „amestecului limbilor” şi împrăştierii în lume, „ca să nu ajungă omul asemenea nouă şi să se urce la ceruri”. Toate paradigmele se ciocnesc şi se devoră reciproc. „Noua ordine” este cea a temerii, necum a iubirii (divine), în umanitate. Ştiinţele decad şi ele în religiozitate, sectarism şi disoluţie, sadomasochistă: relaţia patologiei călău-victimă, este un principiu dezordonator… Ferice de cel ce rămâne limpede, oriunde ar fi, cel undeva născut: omul călător în sensul invers al Timpului… Este concluzia după recitirea cărţii Vavilei Popovici, căreia îi mulţumim pentru darul cărţii. Recomand cui primeşte această carte.

Cititorilor  români le recomand şi excelentele eseuri ale Vavilei Popovici, în care vom distinge axiomatic ceea ce domnia-sa practică literar în roman, sau în poezie: un sens al re-devenirii umane întru divinitate.

 * * *

 Preaplinul tăcerilor (Viaţa în comunism) – fragment (1)

 „Dacă se va întâmpla acum, nu va veni pe urmă. Dacă nu va veni pe urmă, se va întâmpla acum. De nu se va întâmpla acum, totuşi va veni pe urmă. Totul e să fii pregătit.”

   William Shakespeare

 Ştii, dragule, nu-mi venea să cred că vei intra în acel somn adânc, din care nu te vei mai putea trezi. A MURI, ce înseamnă a muri? Nu văzusem nici o persoană dându-şi sufletul şi cu-atât mai tare mă înspăimântam… Zărisem până atunci, pe străzi, trecând câte un cortegiu de înmormântare şi  întorceam privirea în  altă  parte,  şoptind: „Dumnezeu  să-l  ierte!”  Mi-era teamă,  o  teamă nemotivată şi grăbeam pasul… Mai târziu mi-am dat seama că moartea se-nvaţă precum viaţa… Stând la marginea  patului tău, îmi ascundeam  cu palmele faţa plină de lacrimi, ascultam spovedania ta: „Omul în faţa primejdiei şi în faţa morţii îl caută şi îl găseşte pe Dumnezeu. Şi oricât de nedezvăluit ar fi Dumnezeu în omul ascuns în putregai şi ruină morală, el apare ca o rază, licăreşte într-un colţ, începe să radieze lumină în jurul lui şi tu începi să descoperi încăperile sufleteşti pe care le ai; oricât de mici ar fi, ele pot fi încălzite, pot să lumineze întreaga-ţi fiinţă. În momente de entuziasm, atunci începe cunoaşterea propriei tale fiinţe, începe lupta între binele care exista în tine şi care era neglijat, dispreţuit poate, şi mizeria morală, răul care tindea să acopere în cele din urmă, să distrugă totul din om… Dumnezeu te-ar fi putut lăsa, dar în marea Sa bunătate te-a înţeles! A înţeles că această fiinţă trebuie ajutată şi a început să te ajute… Ne naştem din lumină şi ne-ntoarcem în lumină…” La un moment dat ai obosit. Vorbeai prea încet şi nu-ţi mai înţelegeam cuvintele. Ca o străfulgerare mi-a venit în minte destăinuirea lui Vlahuţă la vizitarea lui Eminescu în ospiciu: „Mi-aduc aminte că două vorbe – foc şi aur – reveneau mereu. N-am putut reţine decât aceste patru versuri: Atâta foc, atâta aur/ Şi-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vieţii/ Ai revărsat, Părinte!” Mai târziu mi-ai spus că vezi o clădire frumoasă, luminată în interior de o lumină puternică, strălucitoare şi în acea lumină, un bărbat îmbrăcat în frac te cheamă, îţi face semn să vii spre el… M-au trecut fiori de spaimă… Voiam să strig după ajutor, dar acesta nu mai putea veni de nicăieri. Citisem cartea „Viaţa de după viaţă” a medicului, psihiatrului Raymond Moody, cel care culesese mărturii cu privire la moarte, ajungând la concluzia că toate marile religii aduc acelaşi adevăr, uneori într-un mod mai restrâns, alteori mai detaliat. Mărturiile culese de el erau cu privire la moartea temporară, date de persoane scoase din moarte clinică prin reanimare, persoane accidentate grav care au fost aproape de moarte. Una din declaraţiile comune era cea a apariţiei „fiinţei de lumină”. Fiecare relata oarecum diferit această fiinţă, chiar modul plecării, dar exista o similitudine. Probabil şi moartea diferă de la om la om, aşa precum viaţa noastră este unică pentru fiecare individ. Despre acea fiinţă spirituală, caldă, duioasă, plină de iubire şi întrajutorare, citisem că poate apărea înainte sau chiar în momentul părăsirii trupului fizic, şi iată, tu îmi relatai întâlnirea cu acea fiinţă. Se vorbea, în cartea pomenită, de o percepţie extracorporală pe care o au cei ce trec prin această moarte clinică, cum li se pare că trec printr-un tunel întunecat şi simt ceva ca o adiere de vânt… Se crede că tunelul de lumină se datorează unei creşteri temporare a activităţii părţii scoarţei cerebrale care priveşte interpretarea percepţiilor vizuale, în condiţiile în care lipsa de oxigen reduce inhibiţia fiziologică operată de unele celule asupra  altora. Gândeam  că deseori omul  nu  se  mulţumeşte cu învăţătura religioasă şi caută explicaţii raţionale, ştiinţifice care duc în final la aceeaşi concluzie… Această activitate, mai ridicată decât cea normală a celulelor din cortexul vizual, ar produce efectul de tunel luminos. Iar la capătul tunelului omul vede figuri cunoscute ale prietenilor, rudelor, figuri strălucitoare. Apoi vede grădini, flori, râuri, insule, lumini şi urmăreşte filmul propriei vieţi. Exista, da, o similitudine în  percepţia vizuală pe care mi-o relatai. Şi după acea mărturisire privirea ta a plecat undeva departe… Ţi-am respectat tăcerea. Ştiam că nu fabulezi! Nu ţi se administraseră droguri. Ai refuzat morfina adusă, ai răbdat chinurile, în dorinţa de a trăi lucid ziua intrării fiicei celei mici în facultate. Trebuia să susţină examenul peste câteva săptămâni. „Vreau să te ştiu o luptătoare…” i-ai spus şi ea îşi freca mânuţele, lacrimile cădeau ca nişte perle transparente, pe obrajii ei frumoşi de adolescentă şi îţi promitea că va intra la facultatea de medicină. Asistam, dopată cu calmante, la acea scenă… Într-o zi când medicii – colegii tăi – mi-au spus că nu mai simţi nimic şi au plecat fiindcă era ora prânzului, se schimba şi tura personalului mediu, atunci am simţit că rămăsesem numai noi doi, neputincioşi în faţa sorţii… Ştiind că nu mă mai poate auzi nimeni, am strigat, nu din  egoism,  ci  din  disperare: „Cui  mă  laşi?”  Şi  din  ochiul  tău  drept  s-au  prelins  lacrimi. Rămânerea mea pe pământ, era în acea clipă tot atât de incertă ca şi vindecarea ta. Stăteam la căpătâiul tău şi retrăiam realizările, zbuciumul, clipele dragostei noastre şi-mi dădeam pentru prima oară seama că viaţa ne-a fost atât de scurtă, totul a fost atât de puţin, cu un sfârşit pe care nu l-aş fi putut bănui niciodată. Poate viaţa noastră de până atunci fusese doar câteva clipe?

Înainte de a pleca m-ai întrebat: „Cum ai să te descurci în lumea asta plină de rechini?”Şi consolându-te şi încurajându-mă ai adăugat: „Eşti un amestec de raţiune şi pasiune, sper să păstrezi acest echilibru!” Era o recunoaştere, o preţuire a momentelor cruciale ale vieţii în care am fost alături de tine, luând decizii corecte… Ultimele clipe, chinuitoare, nespus de chinuitoare pentru tine şi pentru mine, parcă nu se mai sfârşeau.

Tăcerea  mea  în  momentele  de  despărţire  a  fost  ţipătul  interior  de  durere  şi  deznădejde. Conştientizam plecarea din viaţa aceasta a unei stele ce se depărta tristă, dar poate, în acelaşi timp fericită… Mi-am dat seama că m-ai părăsit cu adevărat, când ţi-am auzit ultima suflare pe care am simţit-o ca pe un cutremur… Şi nu ştiam ce trebuie să fac, durerea pusese stăpânire pe întreaga mea fiinţă, dar oamenii cu care ai lucrat şi cei cărora o parte din viaţa ta le-ai dat, mi-au sărit în ajutor. Prietenii, în acele clipe, m-au smuls morţii. Trebuia să rezist, să dovedesc copiilor că le-a mai rămas… o mamă.

Am plâns în toate zilele după dispariţia ta, scrâşneam din dinţi, nopţile te visam: te pierdeam, te căutam şi te găseam… Uneori parcă plecai de acasă pentru o scurtă vreme, la nişte cursuri, ori la specializare, ori în gărzile de noapte, nu mai ştiu… Mereu plecai şi când te găseam, îmi spuneai că eşti ocupat; îmi aruncai priviri blânde şi eu speram, de fiecare dată speram, că te vei întoarce … În vis erai aşa cum ai fost în viaţa noastră: mereu plecat la datorie… Ce mult ţi-ai iubit profesia! Când deschideam ochii şi conştientizam realitatea, doream să mă întorc în vis… Ai plecat! Moartea a  fost o trecere la viaţa veşnică, cea fără de sfârşit. Tăcerea se aşternuse definitiv între noi. A urmat acea apăsare a pleoapelor reci, pentru a-ţi pregăti somnul lung, liniştit, până după sfârşitul acestei lumi, mâinile pe piept în semn de rugăciune, să te poţi ruga încet pentru iertarea păcatelor şi pentru odihna ta veşnică …De câte ori mă duceam la Biserică, una dintre cele şase ectenii, mă emoţiona profund, aceea în care cerem „sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos.” Ne rugăm, ne rugăm, dar suferinţa nu ne ocoleşte, ea este esenţa condiţiei umane; suferim la naştere, trăim şi murim în suferinţă. Surorile s-au  grăbit  să-ţi  aprindă o  lumânare,  lumină din lumina lui  Hristos,  simbolul vieţii creştineşti pe care ai dus-o. Lumină ai fost pentru bolnavii tăi, pentru colegii tăi, pentru familia ta…

  Erau orele nouă ale serii zilei de 29 mai 1987. Am plecat singură. Era noapte, oraşul era mort, doar mizeria lui întâlnită la tot pasul, era poleită de cuvintele politicienilor optimişti ai vremii, în ziarele pregătite pentru dimineaţa zilei următoare… Străbăteam strada întunecată, trotuarul acela îngust, mărginit de un gard de beton, bătrân, înclinat de vreme, fisurat de cutremur, gata să se năruiască…  Peste  gard  se  aplecau  salcâmii,  îşi  scuturau  florile  albe,  împrăştiind  parfumul inconfundabil cu efect sedativ… Mi se părea că aveau parfumul morţii şi călcam florile în picioare ca şi cum aş fi vrut să lovesc moartea, să mă răzbun… Dincolo de gard lăsasem spitalul, rezerva în care zăcea trupul tău nemişcat şi rece. Paşii mă duceau spre casă şi mă obsedau gemetele tale, chemările vieţii în lupta cu boala, agonia care se prelungise atât de mult… Moartea intrase în viaţă, iar viaţa, ca un copil naiv, se încăpăţâna să o accepte…

Aşteptam să-mi strâng copiii la piept şi să plâng în braţele lor… Ajunsă acasă am scos hainele din dulap. Aveau, parcă, mirosul trupului tău. Erau haine curate, cu care trebuia să fii îmbrăcat; aşa se obişnuieşte, pentru că Mântuitorul a fost înfăşurat cu giulgiu nou, curat. Le-am dus la spital, te-au îmbrăcat. Nu puteam crede că pleoapele tale s-au închis pentru totdeauna, că s-a sfârşit pentru noi tot ce existase până în acea clipă. A doua zi dimineaţă mi te-au adus acasă în sicriu. Şi te-au aşezat în casă cu faţa la răsărit, întrucât de la răsărit a venit Hristos. Dormeai în sicriu, pluteai în odaie… Simţeam atunci că omul nu este numai corp fizic ci şi spirit, o existenţă aparte, partea cea mai uşoară a creaţiei care nu mai comunică cu lumea materială. Ieşirea din corp a spiritului tău a fost, probabil, o uşurare. Ochii mei nu-l vedeau, mi-l închipuiau doar, dar „el” mă vedea şi-mi cunoştea gândurile. Îmi aminteam de cele ştiute, patruzeci şi două de zile necesare spiritului de a se desprinde definitiv de lumea pământească, după care se înălţă, pleacă în lumea astrală, într-un loc corespunzător gradului său de evoluţie. De aceea, în această viaţă pământească trudim, evoluăm spiritualiceşte, încercăm o firavă îndumnezeire… Mă plimbam prin odăi, în lungul şi latul lor, cu paşi din ce în ce mai iuţi, cu bătăile inimii din ce în ce mai repezi; nu puteam privi în oglinzi să mă liniştesc, ele erau acoperite cu pânză, să nu pot privi în ele, în acele momente triste să privesc doar chipul tău… Mă cuprindea câte un tremur, după care mă simţeam vlăguită de puteri… Îţi priveam trupul neînsufleţit în acele zile şi nopţi, rosteam rugăciuni, uneori cu glas şoptit, alteori în gând. Mai venea preotul şi săvârşea slujba de toată noaptea… Sufletul tău mai era lângă mine, plutea uşor prin casă. Devenise un simplu spectator; privea totul în linişte, eliberat de stresul vieţii… Şi Doamne, „Veşnica pomenire” acea cântare care îmi producea fiori şi lacrimi… În acele clipe conştientizam, mai mult ca oricând, despărţirea… Şi mă rugam ca tu, rămânând în amintirea noastră, să nu fi uitat de Dumnezeu… Şi sărutul, ultimul sărut pe care l-am aşternut pe chipul tău, a fost sărutul promiţător al iubirii veşnice… Şi mai ştiam că locul unei văduve, de aici înainte, este lângă Dumnezeu! Copiii mă priveau şi nu ştiu dacă-mi mai suportau plânsul.

 * * *

  Mărturii cutremurătoare

 Preaplinul tăcerilor (Viaţa în comunism) – fragment (2)

Către sfârșitul anului 1949 și începutul anului 1950 mi se cereau declarații după declarații. Și bătăile nu mai conteneau. Parcă nu mai aveam mâini să acopăr cu ele părțile dureroase ale trupului… Eram îngenuncheat, însângerat, ruinat și mă gândeam la Iisus Hristos care a putut să îndure suferințe mai grele… Mă rugam lui Dumnezeu și-i ceream îndurare. Torţionarul Eugen Ţurcanu care se ocupa de reeducarea noastră venise de la Penitenciarul Suceava, fusese mutat la Pitești de către șefii Securității, pentru „a reeduca” studenţii din închisoare în spiritul marxism-leninismului, acea filozofie conform căreia întreaga realitate poate fi redusă la un singur principiu de bază, respectiv materia, filozofia care neagă existența lui Dumnezeu… Totul pentru marxiști este materie; creierul produce ideile așa cum stomacul produce sucurile gastrice, glandele salivare – saliva.

 – Mi-ai spus câte ceva despre acest individ Țurcanu, iar în cartea de care pomeneam am găsit descrierea lui: „O inteligență ieșită din comun […] Face parte în anii 1940-1941 din Frățiile de Cruce. Foarte puțin timp, deoarece, imediat ce legionarii intră în ilegalitate, rupe orice legătură cu ei; n-are nici o vocație de a înfrunta persecuțiile. Dimpotrivă, imediat după 23 august, este printre primii care se înscriu în partidul comunist. Foarte bun student la Drept, el este unul dintre agitatorii de mase ai partidului, foarte bine văzut de organele locale, iar în 1948 devine membru în biroul județean de partid din Iași. Trimis la o școală de diplomați din București, se face remarcat nu numai prin studiile excelente, dar și prin rolul de informator pe care și-l asumă cu entuziasm”. Am înțeles în continuare că a fost demascat de alt coleg, după ce din pricina denunțurilor sale au trebuit să părăsească facultatea câțiva studenți. În 1948 a fost arestat și închis la Suceava unde s-a desfășurat un fel de acțiune de reeducare, iar după proces a fost condamnat la 7 ani închisoare. A fost dus apoi la Ministerul de Interne unde a luat contact direct cu Nikolski și împreună au pus la punct planul de reeducare, după care a fost adus la Pitești. Despre Alexandru Sergheevici Nikolski am aflat mai multe date, tot de curând: Născut în Tiraspol, cu nume real – Grunberg Boris și nume conspirative de Ștefănescu, Nikolski; agent și spion sovietic.

 – Așa o fi fost, nu aveam de unde să știu toate amănuntele. Ce voiam să spun este că Țurcanu și-a folosit inteligența demonică la torturarea noastră fizică şi psihică, pentru a ne zdrobi rezistenţa şi a obţine adeziune la noua ideologie.

 – Cum începea o zi a voastră? Mi-e greu să te întreb, dar trebuie cunoscut totul în amănunt…

 – E greu și de repovestit timpul celor cinci ani de zile, dar câte ceva din amintirea acelor vremi, o să afli. De obicei, după deşteptare şi până la sosirea mesei de dimineaţă, frecam în genunchi pardoselile celulelor; apoi ne puneau să facem geno – flexiuni cu mâinile ridicate. La prânz primeam o supă fierbinte, pe care de multe ori eram obligați s-o bem culcați pe burtă şi cu mâinile lipite de trup. Supa era sărată, după ea ne era sete și nu ne dădeau apă, să simțim și chinul senzației de sete.

 – Mi-ai explicat târziu de ce îmi cereai întotdeauna supele și ciorbele să fie fierbinți: așa te obișnuiseși…

 – Biata mea mamă luni de zile îmi făcea observație la masă când sorbeam zgomotos supele, ciorbele. M-am dezobișnuit greu de acest obicei.

 – Cât mă chinuiam în facultate să înțeleg acel Materialism dialectic, acea concepție filosofică a lui Karl Marx și Friedrich Engels despre raportul dintre materie și conștiință. Când am înțeles gândirea lor, nu puteam fi de acord ca utilitatea să fie ridicată la rangul de trăsătură esențială și factor generator al adevărului. Nu puteam admite anularea concepției spiritualiste care exista în sufletul și mintea mea, nu puteam admite ca omul să fie redus la simpla materie excluzând sufletul care-i determină caracterul prin sensibilitate și liberul arbitru. Era cu totul altceva decât ceea ce învățasem de la părinți, anula educația și credința mea de până atunci. Dar sensibilitatea și rațiunea au fost mai puternice. Și m-am bucurat atunci când l-am citit pe Kant, a fost ca și cum am găsit un baston în care să mă sprijin. El spunea că omul dintotdeauna a simțit impulsul depășirii cunoașterii științifice, motiv pentru care a existat întotdeauna preocuparea metafizică și religioasă.

 – Vezi tu, draga mea, ideile de suflet, de lume, de Dumnezeu, nu aparțin domeniului științei, nefiind dobândite prin experiență, dar sunt principii care coordonează activitatea științifică și practică. Credința în Dumnezeu, în sufletul nemuritor, deși nu pot fi probate științific, nu pot fi nici combătute științific. Henri Bergson, scriitor și filozof evreu-francez, care a trăit între anii 1859-1941 la Paris, în filosofia sa spiritualistă afirmă că „Viața psihologică este o curgere necontenită și timpul este esența ei adevărată. În această curgere totul se conservă, de aici bogăția vieții sufletești în care trecutul nu ne părăsește nici un moment; noi suntem tot ce am trăit, simțit, gândit, voit de la nașterea, ba chiar de la concepția noastră și suntem tot ce am moștenit de la strămoși. Fiecare clipă a vieții este unică și imprevizibilă.” Au fost și pseudo-filozofi (așa i-au numit unii) ca Marx, Lenin, Lukacs, Freud, William James, Jaques Lacan, Foucault, Sartre care au preferat să îndrepte filozofia spre domeniul imanenței, ignorând sau negând problematica transcendenței. Pe toți acești filozofi nu i-a interesat problematica înțelepciunii, a moralei. Dacă s-au gândit la conduita morală, nu au ținut cont de principii spirituale, ci doar de necesitatea impusă, instinctivă a persoanei de a se adapta la mediu, inclusiv la cel social, precum un animal.

 – Exact! Când am încercat să-i explic unui tânăr cât de importantă este credința religioasă, spiritualitatea, mi-a spus că el poate duce o viață normală, corectă, ghidându-se după niște principii morale alese de el, pentru a trăi bine, fără a avea nevoie de religie și credință.

 – Pragmatismul este o filozofie reductibilă care consideră că „o propoziție este adevărată dacă este utilă”. Gândirea se încadrează în niște limite și este comod a se proceda astfel. Dar pentru un OM poate fi suficient?

 – Cert este că interpretarea materialistă a fenomenelor a ucis simțul vieții spirituale de adâncime, a tras o draperie între ceea ce se vede și ceea ce nu putem vedea, între om și Dumnezeu. În fond, știința și credința sunt cele două realități fundamentale ale vieții. Filosoful, psihologul german Gustav Fechner (sec. XIX) avertiza: „Știința să se ferească a disprețui credința, iar credința să nu desconsidere știința”. Cei mai mari oameni de știință, de la Newton la Einstein au îmbrățișat deopotrivă spiritul științific, filozofic și religios. Sfântul Grigorie Palama spune că este bine să te ocupi puțin cu studiul limbilor, cu retorica, cu istoria, cu tainele naturii, cu știința logicii și cu figurile geometrice. Și aceasta, nu numai pentru a le putea întrebuința la ceva, ci și pentru că antrenează ochiul sufletului pentru a putea discerne lucrurile. Dar a rămâne atașat lor tot timpul e rău.” De ce? Fiindcă prin știință putem ajunge doar la concluzia că există un foarte înțelept Creator al acestei lumi, dar nu ne dă posibilitatea să înaintăm mai mult în cunoașterea lui Dumnezeu, apropierea de El. Cibernetica a dovedit necesitatea implicării unui „Mare Programator”, totul în viața noastră fiind programat, și codul genetic și constituția atomului și chiar limbajul. Orice studiu științific aprofundat al lumii create ne conduce la ideea existenței Creatorului. Dar de unde am pornit și unde am ajuns! Dacă ne interesează omul, viața pe care o duce ființa umană, ne interesează și știința și filozofia și Religia. Spune-mi clar ce însemna pentru „ei” „Reeducarea”?

 – O, draga mea, însemna maltratarea şi torturarea tinerilor; re-educarea însemna spălarea creierelor de trecut și a sufletelor de sentimente și educarea în spiritul noii ideologii marxist-leniniste. „Reeducaţii“ erau obligaţi să se autodenunţe, să se nege pe sine, să-şi denunţe şi să-şi renege familia, prietenii, adică să-i „demaşte“, dezicându-se de ei, de tot ce aveau mai sfânt, batjocorind și credinţa în Dumnezeu. „Reeducaţii” erau puşi să-şi schingiuiască colegii de celulă în scopul constrângerii studenților să mărturisească informaţii pe care le-au ascuns în anchetă. Acesta era scopul reeducării noastre, a tinerilor acestei țări care au avut o viziune politică, cărora le păsa de țara în care trăiau, dorindu-i prosperitate, civilizație și acestea nu puteau veni cu noul sistem comunisto-bolșevic care cuprinsese țara. Era pedeapsa pentru tot ceea ce gândisem și încercasem să înfăptuim pentru binele acestei țări, cu avântul nostru tineresc.

 – Adevărat ce am găsit scris, că „Reeducatorii“ vă obligau să participați la ritualuri satanice antireligioase?

 – Adevărat! Nu pot să amintesc scenetele sexuale pe care le regiza Țurcanu cu ai săi, în Săptămâna Mare… Religia trebuia să fie socotită demodată, batjocorită, se demonstra că nu există suflet, că omul este asemenea unui animal, ți-am mai spus! Credința în Dumnezeu trebuia să dispară și puterea Bisericii trebuia anihilată. În final, „reeducaţii“ erau obligaţi să devină „reeducatorii“ altora, adică torţionari. Cei care refuzau erau obligaţi să se „reeduce“ din nou, pentru a accepta rolul de „reeducator“. Mulți au încercat să se sinucidă pentru a scăpa de infern, dar puţini au reuşit, fiindcă în celule nu aveam nici un obiect metalic. Îți dai seama, față de protestul nostru manifestat în diferite forme, câtă tortură fizică și psihică s-a putut acumula de-a lungul anchetelor și bătăilor, în ființa și conștiința noastră, dacă unii au încercat să-și pună capăt zilelor? Și cred că prin mintea fiecăruia dintre noi a trecut acest gând. Cu unii a reușit reeducarea, cu majoritatea nu! Unii dintre deținuți, după experimentul de spălare a creierului, au rămas chiar și în libertate în aceeași formulă psihologică, neputând să-și mai revină la normal. Pe alții, din contră, suferința prin care au trecut i-a făcut mult mai înțelepți, mai prudenți și au putut reflecta mult mai bine asupra realității de mai departe. Nu cunoșteam însă, din interior, cât de mult se amplificase dimensiunea acelei structuri paralele – securitatea – în exterior, cât de intensă devenise activitatea ei secretă, nu cunoșteam metodele din ce în ce mai rafinate pe care le folosea în rândul populației din afara închisorilor. Cei care au analizat fenomenul, au considerat că ceea ce s-a produs în Închisoarea din Pitești, s-a reprodus și în societate, prin alte metode desigur, întrucât unii din naivitate, alții din bestialitate, alții pentru a supraviețui, au acceptat să devină unelte ale securității: informatori, colaboratori.

 * * *

Tot în anul 2010, dar în luna decembrie, Vavila Popovici a mai tipărit o carte: „Preaplinul Tăcerilor – Viaţa în comunism” (Made in the USA, Charleston SC, 08 December 2010). Titlul propriu-zis, „Preaplinul tăcerilor”, sugerează starea poetică. Partea lămuritoare – „Viaţa în comunism” – însă, te coboară cu picioarele pe pământ şi te dumireşte: ai în faţă un volum de proză, cu iz de analiză socială în haină de cronică istorică. O cronică realizată literar, însă, într-o manieră ceva mai rar folosită: dialogul (ca interviu). O convorbire lungă şi foarte interesantă, sub raportul ideatic, în primul rând, dar şi al viziunii obiective în care autoarea (ea însăşi personaj al cărţii) judecă un timp istoric în care parte subiectivă a fost.

Stăpână pe tehnica scrierii unei cărţi, în general, dar – cum se poate observa – şi a uneia de un fel deosebit,  Vavila Popovici îşi dovedeşte încă o dată iscusinţa comunicării cu cititorul, fără ca acesta să-şi dea seama că tocmai el este ţinta finală. Îndrăzneala de a comunica, chiar din debutul volumului, deznodământul naraţiunii iscusit dialogate, s-a dovedit un risc cu fermitate depăşit: „Ştii, dragule, nu-mi venea să cred că vei intra în somn adânc, din care nu te vei mai putea trezi. A MURI, ce înseamnă a muri?” (…) „Mai târziu mi-am dat seama că moartea se-nvaţă precum viaţa…” Prima lecţie de moarte şi de viaţă îi este oferită de însuşi omul purces pe drumul fără de întoarcere: „Omul în faţa primejdiei şi în faţa morţii îl caută şi îl găseşte pe Dumnezeu.” (…) „Ne naştem în lumină şi ne-ntoarcem în lumină…”

Viziunea filosofică a autoarei transpare fără chin. Este modul raţional echilibrat în care autoarea se poziţionează faţă cu toate cele ale existenţei umane. Şi ale morţii, se înţelege. Dialogul – în final un monolog… dialogat – este unul de substanţă, ideile şi întâmplările armonizându-se şi, în cele din urmă împlinind o frescă a unui timp adânc frământat, social în primul rând, cu efecte dramatice, tragice asupra omului rămas, cu riscul morţii, în poziţie verticală. Nu de drepţi, a se reţine diferenţa! „Învăţând să trăieşti frumos, vei şti să mori frumos” – îşi aminteşte scriitoarea de zisa lui Confucius. De remarcat faptul că radiografia pe care Vavila Popovici o face societăţii comuniste din perioada 1944-1989 are în vedere ansamblul acesteia, în cuprinzătoarea şi condamnabila ei alcătuire. Experienţa proprie este doar platforma. Este doar îndemnul. Este principalul argument al demersului. De unde şi veridicitatea faptelor narate, dar şi a stării mentalo-psihice în care se produce această admirabilă scriere. Proiectând acest film pe ecranul fiinţelor noastre, autoarea ne face pe noi (cei mai copţi) părtaşi la actul rememorării, pe ei (cei mai tineri) îi face să tresară, să-şi pună întrebări şi, eventual, să caute răspunsuri.

De altfel, pe parcursul întregii cărţi (peste 360 de pagini), Vavila Popovici apelează, în sprijinul propriilor argumente şi meditaţii privind viaţa şi moartea (care înseamnă aproape în egală măsură bucurie şi suferinţă), la ajutorul unor mari gânditori, oameni de litere şi de cultură remarcabili, intraţi definitiv în conştiinţa omenirii, chiar şi în timpul de acum, care pare a fi potrivnic pregătirii teoretice, de cultură generală, cum obişnuim să spunem. Prin urmare, nu e deloc întâmplător faptul că autoarea pune în capul cărţii sale un citat din marele Will: „Dacă se va întâmpla acum, nu va veni pe urmă. / Dacă nu va veni pe urmă, se va întâmpla acum. / De nu se va întâmpla acum, totuşi va veni pe urmă. / Totul e să fii pregătit.” Fără a face o pledoarie pentru o astfel de atitudine, Vavila Popovici se situează pe o poziţie superioară judecăţii obişnuite, profane, asupra celor două componente ale existenţei umane, viaţa şi moartea. Cu toate că şi ea, dar mai ales partenerul ei de viaţă, au suferit enorm de pe urma regimului comunist din România, autoarea nu cade în patima răzbunării, fie şi verbale, îndemnând la o judecată lucidă, dar cu atât mai aspră. „Întrebarea pe care ne-o punem şi pe care şi-o pun cei din jurul nostru este dacă trebuie păstrate în memorie momentele triste, dureroase ale vieţii? Dar cum altfel s-ar putea povesti generaţiilor mai tinere despre ceea ce s-a întâmplat cu noi, dacă am da totul uitării? Paul Valery spunea că «uitarea este binefacerea ce vrea să corupă istoria»”.

Ştie toată lumea că problema comunismului în România nu poate fi pusă şi soluţionată pe căi ocolitoare. Adică mincinoase, tăinuitoare ori mistificatoare a adevărului, aşa cum s-a procedat: foşti comunişti, fii de foşti comunişti înfocaţi, foşti (şi actuali) securişti, mai ales, s-au apucat, cu neruşinată obrăznicie, să judece şi să condamne comunismul. Ce a ieşit din toată această poveste cu iz de vodevil, metamorfozat în mascaradă, de asemenea cunoaşte tot românul. Numai că, în zadar „tot românul plânsu-mi-s-a”: destule apucături au fost preluate… creator de profitorii optzecişinouă-işti, ducând, ei, pe cele mai înalte culmi o corabie fără timonă şi fără ochean, poporul român devenind naufragiatul fără colac de salvare. Omul la apă!

O idee extrem de inspirată, nu doar prin multiplele portiţe deschise interpretărilor de tot felul, marchează multe din paginile cărţii: Tema suferinţei. O temă îndelung şi profund discutată de la începuturile lumii. Adică odată cu izgonirea din Rai. Credinţa creştină propune suferinţa ca mijloc de purificare spirituală şi de ridicare a omului deasupra tuturor relelor născocite de diavol. În acest registru rezonează şi cartea la care fac referire, autoarea dovedindu-se nu doar o bună creştină, ci şi un om sensibil şi înţelegător. La fel ca mulţi alţi oameni de valoare care au populat ani lungi temniţele comuniste din România, Alexandru Paleologu (citat în carte) susţine că suferinţa este parte a fericirii: „Cine fuge de suferinţă ratează fericirea.” Dacă suferinţa lui Eminescu – să zicem – era „dureros de dulce”, în cazul lui Radu Gyr aceasta a însemnat pierderea celei mai frumoase părţi de viaţă: „… Bătrâni cu obrazul de ceaţă, / Cu paşi năclăiţi în tristeţe, / Prin moarte au trecut, nu prin viaţă, / Noi nu am avut tinereţe.” De unde se poate naşte întrebarea: Suferinţa este condiţia fără de care fericirea nu poate să existe? Istoria lumii, a culturii filosofice, îndeosebi, semnează multe şi felurite răspunsuri la această întrebare. Întrucât nu mă consider calificat pentru a da şi eu un răspuns limpede formulat şi credibil argumentat, am să spun doar: Nu neapărat!

Dacă peste unele aspecte ale cărţii am trecut cu bună ştiinţă, dar fără rea credinţă, nu pot să nu închei aceste sumare însemnări fără a reproduce, selectiv, propoziţiile din finalul romanului, pe care le socot ilustrative pentru structura de bun creştin a autoarei: „Dragul meu, simt cum vine amurgul cu lentoarea sa…” (…) „O pasăre ascunsă-ntre frunze va cânta ultimul cânt. Un vânt mângâietor va trece şi va lua cu el amintirile dureroase…” (…) „Tu mă vei striga, de undeva, cu acelaşi glas şi nume de Înger…” (…) „Şi va fi din nou primăvară…” (…) „Vom fi izbăviţi pentru totdeauna de vitregiile vremurilor pe care le-am trăit…”

 Vasile Filip
 Iași, 18 ian. 2013    

 * * *

Order now from Amazon:
https://www.amazon.com/dp/1456411500/

* * *

 

 

Preaplinul tacerilor
Please rate this post.