Poemele iubirii – volum antologic de poezii, publicat 2011, USA.

Cartea reprezintă cel de-al doilea volum – alături de „Scrisori de departe” – al antologiei complete de poezie a autoarei.
* * *
Poemele iubirii de Vavila Popovici
Aflată de ceva vreme la fiicele sale, peste Ocean, poeta Vavila Popovici, născută într-o zi istorică de 24 ianuarie 1935, în localitatea Noua Suliță, județul Hotin, Bucovina de Nord, își toarce în continuare cu sârg firul destinului poetic, scriitoricesc, trimițând din depărtări albastre încă un volum, 490 de pagini (al 23-lea din bogata sa bibliografie), frumos intitulat „Poemele iubirii“. Tipărit în toamna aceasta la Charleston SC, SUA, așa cum mărturisește însăși autoarea într-un foarte scurt cuvânt introductiv, „poemele se adaugă celor din cartea «Scrisori de departe», împreună alcătuind «Poema» vieții mele de până acum“.
Cititorii vor găsi în paginile acestei cărți o lirică meditativ – reflexivă, sentimente care au frământat-o pe poetă și care au determinat-o să-și pună uneori întrebări și să caute răspunsuri. A scrie sau a citi poezie ține de prospețimea spiritului și nici într-un caz de vârstă.
Volumul este structurat pe mai multe capitole mari: „Culorile vremurilor“, „Cântările anotimpurilor“, „Reverberate gânduri“, „Remember“, „Rugile noastre“, „Părinți și copii“, „Locuri“.
Dintre sutele de poeme ale volumului citez câteva texte spre edificare: „Cândva ne spălam cu adevăr și iubire/ Dumnezeiască trăire!/ Azi ne scăldăm în rațiunea omului-rege,/ Pe noi înșine nu ne putem înțelege.“ („Paradox“); sau: „Nu vom putea uita decembrie optzeci și nouă/ Nu! Nu vom uita acele nopți nedormite,/ Cu privirile în televizor ațintite!“ („22 decembrie ‘89“); sau: „Lupi hulpavi se plimbă pe trotuare/ în haine de sărbătoare./ Pe tarabe cărți, reviste viu colorate; cu femei goale apetisante./ Firme noi scrise cu litere sofisticate,/ cuvinte-mprumutate;/ în vitrine o mie și una de lucruri amestecate.“ („Tranziția în oraș“); sau: „Țâșnesc din nou sevele pământului/ Miroase a început de anotimp./ Un murmur vine din adâncuri,/ o lumină caldă, tremurătoare – din ceruri.“ („Început de anotimp“); sau: „Mă îmbrac în aerul cald al zilei,/ trag Speranța din cuier/ și-o iau cu mine la plimbare.“ („O, tempora!“). Tonice gânduri. După cum foarte inspirat constata prefățătorul volumului de versuri al Vavilei Popovici „Singurătatea clipelor târzii“, 2008, poeta „zboară cu aripi ne – căzătoare, rostul acestor zboruri fiind cărțile sale. Iar cărțile sale devin bunuri menite să-l îmbucure pe cititor. Să-l mângâie și să-l înalțe spiritualicește“
Prof. Vasile GHIȚESCU
Câteva poezii din acest volum:
Iubitul meu
Somnul mi-l tulburi cu imagini de vis,
alteori îmi trimiţi dorul de scris.
Cuvintele se transformă în lacrimi,
mintea fuge spre-ntinsele patimi
Sunt singură cu propria-mi viaţă,
în greul drum, cu schimbata-i faţă.
Ştiu, sufletu-ți spune că toate-s deșarte,
o, Doamne, ce-ntunecat abis ne desparte!
Şi totuşi dragostea vine,
nu ştiu, din pământ sau pe ape
şi gândul incert pe care-l văd rătăcind,
frânghie de mătase-mi pare
de care-aş dori să mă prind.
Iubitul meu,
uneori îmi trimiţi dorul de scris,
alteori somnul mi-l tulburi
cu imagini de vis…
Capriciu
Să vii? Să nu vii? Vino!
Iată, eşti aici,
neaşteptat!
Fug, revin, cad, mă ridic,
iubesc şi strig:
Iartă-mă!
Respirație
Dacă într-o dimineaţă
aş veni la uşa ta
cu-o floare-nlăcrimată,
ce-ai crede,
că este roua dimineţii
sau lacrimile mele
care au udat-o?
O moarte printre noi dansa
Se făcuse târziu,
venise chiar noaptea.
Ne aflam undeva în inima pădurii,
cu o sticlă de bere și-alune pe masă.
O țigară tremura între degetele tale
și fumul urca spre ochii-nlăcrimați.
Vântul începea să miște pădurea,
luna printre stele aluneca grăbită.
Ți-am vorbit despre lumină și întuneric,
despre iubirea care poate alerga
doar în spații binecuvântate…
Nu știu cât și ce ai înțeles din toate!
Se făcuse târziu,
noi ne aflam undeva în inima pădurii…
Caleașca-ndrăznelii roțile-și pierdea
și o moarte printre noi dansa!
Îmbrățișarea ta
Vântul gemea prin aerul din jur,
eu țineam în pumni durerea despărțirii.
Mineralitatea lumii înconjurătoare
rezista stoic, firele de iarbă tremurau,
driade prin aer pluteau.
Suspinând în valuri,
frunzele copacilor dantelau umbre.
M-am sprijinit de tulpina unui copac,
am încolăcit brațele,
am lipit obrazul de scoarţa lui,
şi-am dat drumul lacrimilor.
Ca-n fața unui Altar
cuprinsă-n rugăciune eram,
până când am simţit
transferul miraculos al căldurii tale.
Am renăscut simțindu-ți braţele,
obrajii calzi, netezi, umezi şi vii.
Întâlnirea de la miezul nopții
Prin fereastra deschisă
bănuţul de aur lipit de mantaua nopţii
luminează geografia trupului tău.
Îţi mângâi cu privirea chipul, braţele puternice,
degetele lungi – instrumente ale sufletului –
din care curge generos iubirea, îndemânarea…
Ţi-acopăr trupul cu săruturi,
rugându-te să rămâi!
Un nimb straniu îţi înfăşoară chipul,
ochii lăcrimează, buzele-ţi tremură,
schiţezi un trist surâs.
Priveşti la mine sau priveşti neantul?
Tăcerea mă-ngheaţă.
Brutal, pendula din perete
bate ora de la miezul nopții,
când tu trebuie să pleci.
Pentru tine
Pentru tine furam strălucirea din stele,
să pot da luciri veșnice
privirilor tale îndrăgostite.
Pentru tine furam raze din soare
să-ți încălzesc trupul,
să-l învelesc în cuvinte de aur.
Pentru tine inventam un ceas
să bată doar secundele bucuriilor noastre.
Gândurile înălțătoare ne erau,
sufletele în brațele iubirii se legănau…
Cât de departe, pe-atunci,
erau încercările morții!
De dorul tău
Luam pietre
din locurile pe care le colindam,
din stâncile care-n fața noastră se zdrobeau,
să putem reface, mai târziu,
momentele-amintirii, ale iubirii…
„Pietrele iubesc trecutul,
stâncile știu cum și când să se sfărâme,
ele nu mor, ci nasc într-una pietre;
și pietrele cresc în tihnă până ajung din nou stânci…”
Ce frumoase povești îmi spuneai!
Acum, amintirile sunt doar ale mele!
Iubirea este doar a mea, nu și a pietrelor!
Dar, my lord, știi că pietrele mai și înnebunesc
când se rostogolesc din vârf de munte
și nimeni nu le poate opri?
De dorul tău, tot așteptându-te,
nu pot și eu înnebuni-ntr-o zi?
Avem nevoie de aripi
Secerăm vieţi,
răbufnește în noi setea de putere.
Prostia se-ascunde,
răutatea ţâşneşte,
invidia dobândeşte regate,
lăcomia – imperii.
Totul pe orizontală!
Pentru frumuseţea acestui pământ,
pentru razele de soare ale cerului,
avem nevoie de aripi!
Aripi
pentru a învăţa verticala zborului,
aripi
pentru elan, pentru iubire,
aripi
pentru înțelegerea legilor Divine!
Păsări flămânde
Pasărea își rotește aripile
pe cerul albastru.
Când și-a frânt zborul,
înspăimântată,
se-adăpostește între crengile unui copac.
Când copacul își pierde frunzele,
descoperită,
mica pasăre devine pradă.
Păsări flămânde, lacome, stând la pândă,
vin cu aripi întinse, silențioase…
Dacă pasărea din copac se va prăbuși,
nici pradă nu va mai putea fi.
Sângelevoinicului
Pe trupul meu am să presar
gingașe orhidee.
Rubinele-nșirate pe firave tulpini,
vor străluci
în lumina caldă a soarelui.
Fluturi vor veni
să doarmă
pe trupul meu purpuriu,
în liniștea albastră a serii.
Cogito
Te naşti, intri în scena acestei vieți,
îți joci rolul: lupţi, iubeşti, îmbătrâneşti
și moartea te scoate din scenă.
E clipa când întorci spatele acestei vieţi
în care s-a experimentat din greu fiinţa ta,
spre înălţare…
Grea plată a păcatului tău!
Uiţi toate angoasele existenţei,
un înger de lumină vine,
te conduce spre lumea făgăduită,
cea „fără durere, fără întristare, fără suspin”.
Se rupe acel cordon eteric,
se eliberează spiritul tău ferecat
în vasul de lut fragil,
cu măiestrie divină cândva modelat.
Și ultimul act –
pumnul de țărână peste tine aruncat.
O Tempora!
Mă-mbrac în aerul cald al zilei,
trag speranţa din cuier
şi-o iau cu mine la plimbare.
Uneori mi-e dor de absenţa lumii;
indiscreţia ei îmi dă fiori, mă istoveşte.
Sufletul se deschide doar pentru tine.
O, chipul tău, astăzi, aproape uitat,
mult mai mult imaginat!
Mă-ntorc, pun speranța la loc,
apăs un buton numai de mine ştiut.
Te-am pierdut! Plângeam, strigam,
cu braţe-ntinse spre tine alergam,
dar între noi, distanța devenea infinită.
Templul iubirii se dărâma…
O, tempora, o, tempora!

Sună ispititor! Cred că am s-o comand și eu, mai ales că este pusă la dispoziție numaidecât, pe internet. Am să revin apoi cu impresiile-mi…
Mă alătur și eu! Ar trebui ca noi românii să fim mai uniți, să constituim comunități puternice, să respectăm și să păstrăm tradițiile noastre.
Va multumesc pentru atentia acordata acestui titlu de carte. Poate veti gasi macar un vers care sa va placa? M-ar ferici!
Iubești – când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori și de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.
Iubești – când suavă icoana
ce-ți faci în durere prin veac
o ții înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.
Iubești – când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânți să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.
Iubești – când simțiri se deșteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-așteaptă
nu moartea, ci altă poveste.
Iubești – când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îți este-n aceeași măsură
și lavă pătrunsă de lună.
(Lucian Blaga)
„Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ți stă-n putință împăienjenește-mi ochii
cu-n giulgiu,
să nu mai vad
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici norii,
căci vezi – lumina lor mă doare.”
Și-atuncia Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete lacrimile.
Nu mă-nspaimântă cerul, nici pamântul;
Pe unul calc, pe celălalt îl străpung;
Sunt slab, sămânța care-o suflă vântul
Pe stepele vieții indelung,
Dar el mă suflă unde vreau s-ajung!
Chiar dacă ești la infinit de mine,
Dar știu că ești și-Ți cat Împărația,
Nu-mi mai trăiesc în van nimicnicia.
O, Doamne, sunt contemporan cu Tine
Și sunt contemporan cu Veșnicia.
Versuri de Vasile Voiculescu.
Te rugãm fierbinte, Doamne!
Ascuns ești în tot ce ne-nconjoară,
doar urmele pașilor Tăi nevăzuți îi aflăm.
Ai aprins lumina vieții veșnice
și Ție, Doamne, cu slavă ne-nchinăm!
Ne-ai învățat taina destăinuirii,
de multele păcate să ne curățăm.
Numai de Tine, Doamne, ne rușinăm!
Ori de câte ori ne rătăcim,
calea adevărată a vieţii cu Tine o găsim.
Te rugăm fierbinte,
căci în Tine ne este nădejdea toată:
Doamne Sfinte, Preabunule Părinte,
luminează-ne clipele vieții
deschide ușa milostivirii
ne-ngăduie pragul a-l trece!
Vindecă neputințele noastre,
ai grijă de noi,
în viața de-aici și-n cea de apoi!
(din volumul „Poemele iubirii”)
Poveste de iubire
Un bărbat îmi aducea flori.
Îl aşteptam în fiecare zi.
Îi auzeam paşii şi el îmi aducea
flori albe şi roşii.
Odată am murit visând că dormeam
şi el, bărbatul iubit
îmi aducea flori albe şi roşii.
Şi astăzi continui să mor,
visând la bărbatul iubit
care-mi aducea flori albe şi roşii.
(Scrisori de departe)
Mi-e dor de poezie și n-adorm!
Ca de rugăciune mi-e dor!
Mi-e dor de tine şi n-adorm.
Ca de rugăciune mi-e dor!
Trimit gândurile în unde, ne-unde…
Aşteptarea are lut în ea.
Noapte de noapte
învăț tot mai mult despre durere,
număr clipele așteptărilor, le zăvorăsc
și nu tulbur ființa nopții cu-al meu glas,
ci-ncep a face permutări de litere-n cuvinte,
de cuvinte-n fraze,
un joc mut în care mâna știe
să le așeze ordonat pe foaia de hârtie…
Lumină se face în sufletul meu,
ziuă în odaia mea.
(Mi-e dor de poezie! – Poemele iubirii)