PLANSUL TOAMNEI

 

Sfârşit de toamnă plumburiu… Parcul de lângă casa mea îşi dezvăluie discret, melancolic, silueta pomilor desfrunziţi. Doar cele două sălcii îşi mai flutură corzile lungi, în imensitatea cenuşie a singurătăţii. Au dispărut copiii care alergau în acest parc cu picioruşele lor mici, sau gonind cu triciclete, biciclete, maşinuţe, cu râsul lor sonor, luând cu ei larma şi zburdălnicia care înfrumuseţa şi însufleţea parcul. Băncile, altădată neîncăpătoare pentru oamenii mai în vârstă care-şi doreau odihna, pentru tinerii îndrăgostiţi care-şi spuneau cuvinte de dragoste îmbrăţişându-şi trupurile, au rămas goale. Micul lac din mijlocul parcului a înmărmurit parcă, cu cele câteva zeci de frunze galbene, căzute din ramurile sălciilor şi plutind acum nestingherite, visătoare. Crengile arborilor tremură discret în oglinda apei liniştite. Frunzele rămase pe ramurile copacilor, mai şoptesc versuri în bătaia uşoară a vântului… Privesc un copac golit de frunze: singur şi neajutorat, seamănă atât de mult cu sufletul meu… Aleile parcului s-au adâncit într-un somn profund… Din când în când somnul este perturbat de paşii vreunui trecător grăbit. Tristeţea şi-a aşternut lunga ei mantie, în acest sfârşit de toamnă, peste acest mic şi umil parc, înfrumuseţat de-a lungul vieţii sale.
Străbat spaţiul cu paşi rari, vrând parcă să-i înţeleg durerea, singurătatea. Emoţia se amplifică privind răceala, indiferenţa şi totuşi frumuseţea naturii. Totul din jur seamănă cu un grup statuar. Dintr-o dată, cerul începe să picure lacrimile sale…

Va veni şi iarna, desigur, va îngheţa şi lacul, vor îngheţa şi speranţele oamenilor… Zgribulită de frig şi alungată de un vânt rece şi de picăturile de ploaie, accelerez paşii, să mă desprind de singurătatea acestui parc, acestei toamne târzii… Păşesc în afara parcului, alunec uşor pe frunzele galbene, verzi, căzute din copacii nepăsători… Inspir mirosul amar al frunzelor… Pleoapele îmi cad sub povara unor lacrimi şi-n faţa ochilor întredeschişi, se perindă imagini ciudate… Hai, suflete, zic, lasă tristeţea în urma ta!

Rătăcesc pe străzi, noaptea vine grăbită… Sunt singură şi dau drumul gândurilor… Ce înseamnă să fi singur? Să fii înconjurat de natura care-şi are viaţa sa, şi a fi lipsit în jurul tău de fiinţele dragi. Civilizaţia materială ne-a îndepărtat unii de alţii; pe bună dreptate se întreba Noica: “Cine mai poate vorbi astăzi despre aproapele nostru?” Iisus ne-a învăţat să ne iubim aproapele mai mult ca pe noi înşine, ştiind că omul are tendinţa de a exagera grija pentru sine. Mai putem iubi pe cineva dacă nu-l avem aproape? O, cum să nu! Dar atunci iubirea este însoţită de durere, de sfâşiere. Ne e frică de singurătate? Eu ştiu? Totuşi, când rămânem singuri în casă, luăm o carte, sau scriem o carte, cântăm sau ascultăm muzică, sau spunem o rugăciune, iar când paşii ne duc pe cărările cunoscute, visăm, sperăm… Mai putem spera?

Noaptea se lasă ca o mantie rece şi neagră. De ce să-mi fie frică? De ce? Constantin Noica spunea că în singurătate suntem noi înşine… „Regatul veşnic al vieţii noastre spirituale nu se întâlneşte decât în zonele singurătăţii, noaptea, când încep să joace ielele”.
Şi totuşi, întorcându-mă spre casă, pe cărările demult cunoscute, în minte-mi vin, ca un refugiu în dragoste, versurile scrise cândva… Le recit cu pleoapele şi buzele întredeschise:

Mă înspăimântă plânsul toamnei!/ întunericul ei solitar/ îmi striveşte fiinţa./ Vino degrabă/ s-aprindem luminile toate,/ să râdem, să dansăm,/ s-alungăm tristeţi!/ Şi-n noapte,/ când oboseala ne va-nfrânge,/ tu ia-mă-n braţe şi mă strânge,/ să n-aud nici în somn/ plânsul toamnei!

 

Please rate this post.

About The Author

Related posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.