Noapte de iarna

 Noapte de iarnă – volum de poezii, publicat 1993, România.

Poezii moderne prin forma și structura lor și clasice prin tematica abordată.

Motivul oglinzii din „Iubesc oglinda” este străvechi, cu puternice rădăcini folclorice (vezi oglinda fermecată din basmele populare) preluat cu complexe semnificații de literatura cultă. Realitatea de dincolo de oglindă, din spatele ei, reprezintă misterul existenței, se adâncește în tenebrele subconștientului. Imaginea lumii reflectată în oglindă este simbolul realității imediate, materiale, al vieții ce-și contemplă propriu-i chip și a cărei existență „se poate număra în zile”. Dincolo de oglindă, de ceea ce sesizam prin simțurile noastre este neantul, necunoscutul, lumea transcendentală ce scapă simțurilor și deci inteligenței noastre și poate, forțând puțin nota și parafrazându-l pe Ion Barbu, acel „joc secund mai pur”, acea unică și irepetabilă  „lume a ideilor”, concepută de Platon în sistemul sau filozofic, lume în care fiecare obiect al realității noastre materiale își are corespondentul său arhetipal, infinit în timp. Omul cel repede pieritor, iubind viața, lumina, lumea, tot ceea ce poate gusta prin simțurile sale din realitatea materială înconjurătoare se teme de moarte, fiindcă în mod obiectiv n-a cunoscut și nu va cunoaște „ce este dincolo de această oglindă?”.  Lumina, culoarea, frumusețea, deci viața s-ar putea să fie înlocuite „dincolo” de un nepătruns întuneric…

Poezia impresionează nu numai prin această abordare feminină (femeia poet în fața oglinzii) a unei grave probleme filozofice cum este aceea a vieții omenești atât de efemere și a veșniciei morții, cu frecventa, tulburătoarea și mereu nerezolvata întrebare „ce este dincolo…?”, ci și prin curgerea limpede, melodioasă, plină de surprize a versurilor, care, deși albe, fără clasicele ritm și rimă, se rânduiesc ordonate și rotunde, cu străluciri mate de perle prinse-ntr-un frumos șirag.

Aceeași teamă de întuneric este prezentă și în poezia „În odaie”. Somnul, ca o ipostază interesantă și plină de mistere a vieții a fost o temă poetică generoasă (L. Blaga, G. Călineascu, M. Eminescu etc). Odaia ca un colț de lume, ca loc al meditației și al creației, de asemenea (Eminescu, Bacovia), somnul ca fenomen biologic, cu încă nepătrunse legi este și un mijloc de regenerare, dar, probabil, și o anticameră a morții, o apropiere de teribilul întuneric, mereu învins de revărsarea luminii în zori, când zboară împreună cu gândurile negre și mereu estompat de încrederea în viață, de dorința de a trăi, de lumina ce arde noaptea în odaie „de teamă ca-ntunericul/ să un mă uite vreodată în somn”…

Calitatea artistică esențiala a poeziilor o constituie muzicalitatea imprimată de fluența versurilor, care, deși albe, au sonorități originale, de multe ori grave, sugerând tristețe, melancolie discretă, căutare necontenită a identității cu propria conștiință.

Sentimentul curgerii ireversibile a timpului, care ne duce odată cu el spre neființă, este de asemenea o notă constantă și definitorie a acestor poezii:

 „Timpul trece discret prin lume,
mângâie ființa și lucrurile” („Singurătate”).

 „Neastâmpărul ființei cere veșnicia,
dar timpul ne strigă,
să-i cădem în genunchi
și să-i cerem iertare pentru întrebări”. („Întrebări”)

Repetarea verbului „ninge” („Ninsoare”,  „Incertitudine”) constituie o sursă a armoniei muzicale, precum și o imagine cromatică a ideilor de necuprins și de „incertitudine”, cum sugestiv este intitulată una din poezii.

Imensitatea albă a unei părți a planetei acoperită de zăpada căzută din abundență (vezi în acest sens, repetiția verbului „ninge”), traduce în plenul interior acea stare de incertitudine, de aspirații nerealizate, de gânduri învăluite, purificate de filtrul rațiunii:

 „Ninge peste oraș,
Ninge peste o parte a planetei,
 Ninge.
Ninge peste gânduri
Purificându-le,
Ninge…” (Ninsoare)

 „Ninge
cu fulgi ce nu-și cunosc traiectoria și plutesc…
Ninge și amețesc.” (Incertitudine)

Amestecul de „curat și murdar”, de „alb și negru” semnifică, în mod realist, viața însăși, alcătuită din contraste, supusă îndoielilor, plină de fericire, dar și de suferință totodată:

 „În jurul meu e curat și murdar.
Se amestecă negrul cu alb.
Tot ce este pur
se transformă în negru cu alb” (Incertitudine)

 „Caut amintirea” este o poezie cu tristeți bacoviene în care substantivele, determinate uneori de sugestive epitete adjectivale: „vânt”, „tăcerile pline”, „amintire”, „zadarnică ardere stinsă”, „inimă mută” au sonorități grave, sugerând o atmosferă de apăsătoare melancolie, de regrete târzii:

 „Suflă un vânt de la tine,
Demult, pe o inimă mută
Și-i frig și tăcerile-s pline”.

În ultimul vers armonia de tip bacovian merge până la identitate :

 „Stam singur în cavou și era frig
Și scârțâiau coroanele de plumb”. (G. Bacovia – «Plumb»)

Dragostea, eterna temă lirică este pregnantă în „Poveste”. Confuzia morții cu somnul e frecventă în lirica românească și universală (Eminescu, Blaga, Novalis), generând imagini și situații ce s-ar dori împlinite în viața de toate zilele.

Florile albe și roșii aduse de bărbatul din vis sunt simboluri ale purității și ale dragostei, convertite, într-un sens mai general și mai cuprinzător, în iubire de adevăr, de omenie, de dreptate și de frumos:

 „Un bărbat îmi aducea flori.
Îl așteptam în fiecare zi.
Îi auzeam pașii
Și el îmi aducea flori albe și roșii.”

Privite în ansamblu, poeziile se înscriu în lirica feminină cu inflexiuni simboliste, neoromantice, constituind dovezi ale talentului dublat de sensibilitate, puritate sufletească și umanism.

 Prof. M. Alexandrescu – 1983

 * * *

Poeta se retrage in lacrimi, in iarba, in stele, in aer, elemente purtatoare de destin, facand parte din vointa de aparare a logosului exprimat mai intai pentru sine, mai apoi pentru cel ce vrea sa-l cunoasca.

Definitia poetului ca existenta intru supunere, tacere si iubire, identificarea cu fiinta iubita pana la pierderea de sine, oglinda ca sinteza a personalitatii umane, dar si ca mister, Viata,/  zborul unor păsări albe,/ triste,/  cu atât mai triste/  cu cât zborul lor/  este mai alb…”

 Valoarea functionala a volumului este conferita de chiar constiinta creatiei divine.

 Elena Cruceru    

 * * *

Delicate, dar cu o personalitate surprinzatoare, pastrandu-si permanent vitalitatea expresiva si substanta lirica, poemele contureaza o personalitate artistica distincta prin rara osmoza intre realul atat de acut si distilarea lui in metafora, cerebralitatea convietuind, aproape de fiecare data cu fragezimea si unicitatea emotiei adevarate, ca si cum “Cu fiecare zi / din lume ma scad, adaugand un inobservabil minus / si-o pata de cuvant”.

 Tatiana Visescu    

 * * *

Adevarate texte poetice! Privindu-le cu un ochi care rade si cu un ochi care plange, adica destramat si reintegrat in marele sens al cuvantului, care aici fiinteaza, nu-mi mai ramane altceva de facut decat sa-i urez vant prielnic!

 Nicolae Ioana    

 * * *

 POVESTE DE IUBIRE

Un bărbat îmi aducea flori.
Îl aşteptam în fiecare zi.
Îi auzeam paşii
şi el îmi aducea flori albe şi roşii.

Odată am murit
visând că dormeam
şi bărbatul iubit îmi aducea
flori albe şi roşii.

Şi astăzi continui să mor
visând la bărbatul iubit
care îmi aducea
flori albe şi roşii.

 * * *

 RĂMAS BUN

În parc a intrat toamna.
O pasăre îşi pregăteşte zborul.
Mă opresc şi miros
o floare încă parfumată
şi o sărut
şi-mi iau rămas bun
de la vară.
Ce trist clipoceşte lacul
spunând durerea sa de veacuri!
Mă aplec
şi-mi las faţa în apa lui;
îi simt mângâierea
şi-mi iau încă o dată
rămas bun de la vară!
Pasărea, floarea, lacul,
nu ştiu să plângă cu lacrimi!

 * * *

Noapte de iarna
Please rate this post.