LACOMIA FARA DE SFIALA

 „Lăcomia și desfrânarea, pentru a fi satisfăcute, au nevoie de bani,
de unde al treilea păcat capital: avariția, pofta de bani.”

Citim într-un ziar din data de 19 0ct. 2011: „România are 16.528 de locuitori cu averi de peste un milion de dolari, dintre care doi miliardari, şi se află pe locul 47 în lume după numărul persoanelor bogate, în timp ce averea medie a unui român, de 13.987 dolari, este pe locul 59 din 160 de ţări, potrivit unui raport al Credit Suisse….” Urmează numărul miliardarilor din alte țări, ca Statele Unite, Japonia, Franța și Germania.
În data de 25 oct. 2011 alt ziar ne informează că fostul lider libian Muammar Gaddafi ar fi cel mai bogat om de pe planetă: „Averea lui Gaddafi se ridică la 200 de miliarde de dolari şi constă în conturi bancare, investiţii imobiliare şi financiare în corporaţii din întreaga lume”.

Iată statistici privind lăcomia extinsă pe planetă asemenea unui virus. Și nimeni nu s-a gândit să fabrice din timp un antidot. Trăim printre oameni bolnavi de Lăcomie, oameni care vor mai mult decât au nevoie, decât merită și care fac orice, călcând în picioare, de cele mai multe ori, principii morale, propria demnitate, lovind în interesele celor mulți și chiar a celor neajutorați. „Lăcomia ucide mai mulți oameni decât sabia”, spunea cineva pe bună dreptate. Dintotdeauna a existat acest instinct animalic de a înșfăca în mod pofticios sau viclean de la alții, și de fiecare dată s-a dovedit a fi o „Glorie deșartă!” Lăcomia – întrecere a măsurii -, numită și fărădelege sau nelegiuire, a luat diferite forme de-a lungul timpului, din ce în ce mai rafinate. În țara noastră am stat 50 de ani „striviți de lenea și ciubucăria comunistă” și de oameni care au făcut averi pe șest în acea perioadă, iar imediat după 1989 i-am văzut pe aceștia devenind persoane publice, oameni cu funcții în stat – pe ei și odraslele lor – sau patroni ai unor mari firme. Între timp s-au dezmembrat platforme industriale și s-a furat tot ce mai era de folosință, s-au devalizat bănci, s-au acordat împrumuturi enorme în mod discreționar, s-au făcut contracte dubioase, licitații măsluite, bugete împărțite și ele discreționar etc. Lăcomia ca o fiară și-a arătat colții…

Virusul este extins în toată lumea. Omul văzându-se liber, nesupravegheat, ba uneori ajutat de organele care nu-și fac datoria, a devenit profitor, lacom. Chiar dacă a apărut și o clasă de oameni de afaceri în toată puterea dreaptă a cuvântului, există la unii pornirea de a da lovituri pentru a se îmbogăți și mai mult, peste noapte. Și bogăția mare (materială) dobândită în timp scurt înseamnă lăcomie, chiar furt. Pentru a ne aminti de lăcomia trupească, să ne imaginăm cum arată un om care înfulecă fără rușine bucatele de pe masă, în timp ce alții nu dovedesc a-l înfrâna și la urmă, acestora – nerămânându-le mai nimic… Să ne întrebăm de ce un părinte întotdeauna îi lasă bucatele cele mai bune copilului său? – Din spirit de sacrificiu, din dragoste! De ce soțul și soția își împart bucatele în așa fel să se sature și unul și altul? – Din dragoste, din moderație! De ce invităm prietenii la masă și îi servim cu tot ce avem mai bun? – Din omenie, din dragoste! Unde ne sunt aceste sentimente?
Furturi s-au făcut la nivel înalt, cu mare abilitate și protecție sau chiar eludare de legi, spre deosebire de furturile mici, ciubucuri, adică câștigurile fără muncă, existente și ele. Sunt oameni care vor să aibă mult, din ce în ce mai mult, neținând cont de cei de lângă ei, negândind la golul pe care îl lasă acestora prin lăcomia lor. Avuția unui popor, chiar a planetei, este un întreg bine definit, de care trebuie să beneficieze toți oamenii, dar în vremurile noastre este cercul din care se fură imense segmente…Ce mai rămâne de împărțit? Lăcomia a azvârlit în desuetudine ideea de cinste și demnitate, și i-a împins pe oameni spre păcat.  Păduri cu prea multe uscături! Iar arbori verzi, cu trunchiuri falnice sunt umbrite de uscăturile din jurul lor…

Filozofi ai timpurilor de demult (presocraticii) s-au ocupat de aceste probleme ale omenirii. Parmenide spunea: „Dacă nu dorești multe, și puținul îți va părea mult, căci o dorință modestă face ca sărăcia să fie tot atât de puternică ca și bogăția”, iar Socrate: „Nu a trăi este de mare preț, ci a trăi cinstit”. „Atenieni, striga acesta, nu este atât de greu să scapi de moarte, cât este să fugi de păcat, căci acesta aleargă mai iute ca moartea!”.  Mai târziu, Aristotel vorbea despre cumpătare, spunând că ea „este o excelentă dispoziție morală și o excelentă dispoziție morală nu poate privi decât ceva ce este excelent. Însă excelentul este media între exces și lipsă. Amândouă extremele ne fac tot atât de condamnabili și păcătuim printr-unul și prin altul…” Vreau să amintesc și de Epicureism, curent filozofic preferat și răspândit în societatea romană târzie, doctrina morală a lui Epicur (n. 341 î. H.) și a discipolilor săi, constituită din logică, fizică și morală, bazată pe teoria etică a fericirii raționale a individului. Această doctrină învăța să nu le fie oamenilor teamă nici de zei, nici de moarte (asemeni materialismului) și să caute plăcerile simple și naturale ale vieții conform hedonismului – cult al plăcerii, logică senzualistă, simplistă, căutarea exclusivă și excesivă a plăcerii. Fericirea rațională consta într-o liniște calmă, plăcerea fiind centrul fericirii, spiritul lipsit de orice agitație și corpul lipsit de durere. Trebuia obținută o independență totală față de lume, eliminate amintirile trecutului, atunci când ele sunt dureroase, acestea fiind condiții negative ale fericirii, adoptată o viață frugală, eliminate și „reprezentările iluzorii pe care și le fac oamenii”. Nu era luat în seamă, pe atunci, caracterul egoist al acestei doctrine. Doctrina stoică ivită mai târziu (în jurul anului 300 î. H.) ca o reacție împotriva epicurismului și având învățătura morală derivată din legile naturii, acceptând durerea și nefericirea, împăcând binele cu răul, viața cu moartea și recomandând iubirea față de oricare alte ființe, a putut fi considerată de creștinism ca o doctrină precursoare. Astfel mila, datoria față de alții, ajutorul treceau, în stoicismul roman de mai târziu, pe primul plan al reflexiei și acțiunii morale, iar doctrina epicureică cu atacul ei contra zeilor și cu egoismul unei satisfacții strict individuale, a fost condamnată de creștinism.

Filozoful, moralistul Seneca, cea mai seducătoare personalitate literară și politică a secolului de după Hristos, a influențat puternic scriitorii creștini ai sec. 16 și 17; înțelepciunea sa consta în a învăța omul să-și cultive voința pentru a-și găsi fericirea în virtute, și nu în hazardul bogăției materiale. Într-o scrisoare sublinia: „Ține minte, de când ne-am născut mergem spre moarte. Acestea și alte gânduri de acest fel să frământăm în suflet, dacă vrem să așteptăm în liniște acel ultim ceas al vieții a cărui groază neliniștește pe toate celelalte”. Lui i-a urmat Epictet (n. 50 d. H.) care propovăduia prețuirea esențialului interior, nu înșelătoarea aparență; stăpânirea de sine ce duce la adevărata forță și fericire, nu cedarea în fața poftei; conducerea vieții potrivit rațiunii, nu atitudinea ambiguă dictată de instinct. Într-un manual al său scrie: „De vei confunda sfera libertății cu a necesității, sau sfera suveranității tale cu a fatalității universale, să știi că mergi de-a dreptul în ciocniri, amărăciuni și nenorociri inevitabile și, deci, la conflicte și cu omenirea și cu Dumnezeu”. Și tot el mai spunea: „La orice ademenire exterioară răspunde cu o virtute interioară”; considera, de asemenea, că viața trebuie orientată spre un ideal, fericirea fiind darul voinței noastre.

Biblia – cuvânt revelat al lui Dumnezeu – menționează că lăcomia este un păcat de moarte, fiindcă se opune în mod direct virtuţii înfrânării sau cumpătării. Am citit o frumoasă predică în care se arată că lăcomia este izvorul tuturor răutăţilor, din cauza căreia piere dragostea frăţească dintre oameni, pământul se umple de hoţi şi ucigaşi, mările de piraţi, societatea de calomniatori şi trădători, familiile se dezbină. Ni se amintește că Isus Hristos nu a osândit câştigarea de bunuri materiale, ci a avut în vedere lipsa de deschidere a sufletului bogatului faţă de nevoile şi necazurile celor din jur, păcatul egoismului, păcatul lăcomiei şi „nebunia de a crede că omul poate aduna pentru mulţi ani, uitând cât e de scurtă şi de nesigură este viaţa omenească. Viaţa pământească îşi are trebuinţele ei fireşti – hrană, îmbrăcăminte, casă etc. -, fără de care ea nu poate exista. E firesc, e o datorie să le cauţi, să munceşti şi să le aduni, dar a lega toată viaţa numai de acestea, a nu te gândi la sufletul şi la trebuinţele lui, a nu te gândi la momentul despărţirii de ele, iată cu adevărat nebunia vieţii.”

De ce bogatul din Evanghelie este numit nebun? Nu pentru că avea avere, ci pentru că o idolatriza şi i se închina ei și nu se gândea a dărui, a ajuta. Lăcomia fără de sfială poate orbi omul și poate provoca mult rău și durere celor mulți din jurul său, dar mai poate provoca și cumplită răzbunare…

Închei aceste rânduri cu câteva versuri dintr-o poezie a poetului român Alexandru Vlahuță (n.1857): „… Stoarceți, stoarceți măduva din țară!/ Nu vă pese! Striviți totul! Cugetați că poate mâini/ O să pierdeți cârma țării ș-or să vină alți stăpâni./ Deci, pârjol și jaf! Opinca, hoitul să rămână os/ Ca să nu mai aibă alții, după voi, nimic de ros. […] Asta-i lecția pe care o lăsați posterității!/ Ah, cumplit v-ați râs de lege și de cumpăna dreptății,/ Și de oameni, și de țară, și de tot ce-i sfânt pe lume!”

About The Author

Related posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.