Intrebari si raspunsuri

 

   Spuneam, în prima carte cu dialoguri publicată, că interviul este un dialog, un mod de comunicare prin întrebările puse de jurnalist, legate de obicei de activitatea și viața celui intervievat, care răspunde întrebărilor, exprimându-și totodată opiniile, ideile. Dar, interviul poate fi construit diferit, poate reliefa doar un portret.

   Este un gen de publicistică care apare tot mai des, constituind cărți de dialoguri cu oameni de cultură, cu oameni care suscită interesul public.

   Aceste cărți, în timp, rămân drept dezvăluiri prețioase pentru cei interesați de existența și activitatea unui om. Ele sunt interesante prin descoperirea unor pasiuni care sunt efuziuni ale dragostei de a face ceva, ale unor idei, dar pot și plictisi, în cazul în care dezvăluirile sunt prea ample și nu au nimic interesant în ele. Totuși, nu putem nega că în aceste dezvăluiri mai descoperim și câte o idee interesantă, și atunci spunem că a meritat să fie citită cartea respectivă.

   În fond, interviurile sunt niște întâlniri virtuale între două suflete, sunt stări de spirit, gânduri exprimate, emoții, tot așa cum le avem la întâlnirile reale dintre oameni, când dăm mâna și prin ea ne trec fiori în tot trupul. Din acel moment nu mai putem gândi rigid, dăm formalitatea la o parte și comunicăm cu tot sufletul nostru. De aceea, la aceste întâlniri virtuale, ai impresia că persoana privește în ochii tăi și așteaptă confirmările sau infirmările tale. Jurnalistul așteaptă, de obicei, sfârșitul dialogului, fiindcă doar atunci poate trage o concluzie asupra persoanei și ideilor sale, după ce a obținut toate acele informații pe care le-a dorit, de la o persoană egală cu el, se spune. Această atmosferă trebuie creată în timpul dialogului, fiecare urmărindu-și rolul, cel de intervievator și intervievat, comunicarea ținând mai mult de intuiție, de deschidere și fler, decât de reguli prestabilite, deoarece fiecare om este altfel și nu i se potrivesc decât anumite întrebări. Poate într-un interviu începi să te destăinui, așa cum te destăinui într-un jurnal, când ești numai tu cu tine însuți. După întrebări îți poți da seama și de dotarea intelectuală a jurnalistului care provoacă pe cel din fața lui și îl ajută în același timp să facă mărturisiri. Răspunsurile de multe ori sunt în funcție de starea noastră de moment, de atitudinea adoptată, de tiparul mintal, uneori și de apărarea noastră psihică.

   Țin să precizez: Cu excepția interviului școlii, am răspuns de îndată întrebărilor, poate și pentru că unele dintre ele mi-au fost de multe ori puse, la intervale mari de timp; pentru școală însă, m-am plimbat prin fața rafturilor bibliotecii mele, am alunecat cu gândul și cu amintirile asupra cărților citite și îndrăgite, cu scopul nu atât de a le recomanda drept lecturi, cât a le cita, a face cunoscute niște titluri și niște autori, convinsă fiind, că o cultură se face cu ajutorul altor culturi. Până la urmă, cultura ta își găsește culcuș în cuibul unei mari păsări. Sigur că gusturile s-au schimbat, tinerii au devenit mai puțin romantici și aceasta nu o consider o binefacere a societății, dar, printre ei mai sunt romanticii și împătimiții de lectură, și pentru ei am făcut acea lungă, poate chiar prea lungă enumerare a cărților citite și mult îndrăgite. În acele cărți, dar nu numai, s-au așezat cuminți viețile altora, o adevărată și interesantă lume. Sigur că acum se fac alte recomandări, societatea s-a schimbat și odată cu ea și gusturile, preferințele. Mai menționez că s-au mai făcut greșeli cu privire la persoana mea, în special locul de naștere, care este în nordica Bucovină, dar nu am corectat pe nimeni;  mi s-au adus poate cuvinte de prea mare laudă și uneori m-am simțit stingherită, alteori mi-au dat putere și le-am acceptat gândind la formula auzită: „Lauda nu este un viciu, atunci când faptele vorbesc”.

   Este greu să reușești să te faci înțeles, să explici, fiindcă viața este de cele mai multe ori complicată, oamenii atât de diferiți.

   În interviurile virtuale nu beneficiezi de gestică și mimică care te-ar putea ajuta să-ți exprimi stările emoționale, ai doar cuvintele pe care trebuie să le transcrii din sufletul tău, pe hârtie…

   Viitoarele/ultimele întrebări și răspunsuri vor fi grăite într-o altă limbă, cea a iubirii totale, menită să liniștească sufletele noastre agitate.

 

Vavila Popovici     

* * *

Autoportret în cuvinte

Cu sau fără voia lor şi indiferent de maniera în care îşi construiesc opera, scriitorii îşi dezvăluie şi propriul portret spiritual. Reuşita depinzând de dimensiunile şi de profunzimea implicării, sinceritatea şi onestitatea dăruirii sporind în chip hotărâtor şi valoarea demersului literar. Opera este autorul, autorul este opera lui – cum s-a mai spus şi s-a mai scris în nenumărate rânduri, cu aceleaşi sau cu alte cuvinte.

Doar interviul face… opinie separată, el devenind un… caz particular în care intervievatul este „silit” să-şi dezvăluie, uneori până în detaliu, identitatea. În bună măsură, totul stă în calităţile de… investigator pe care le posedă cel ce pune întrebările. În situaţiile normale, indiscreţia nu este un păcat, ci un stimulator, mărturisirile directe şi sincere constituindu-se în tuşe esenţiale în alcătuirea unui autoportret nu doar credibil, ci şi demn de admiraţie. Iar mărturisitorul îşi asumă ipostaza unei… odăi cu interiorul în afară….

Vavila Popovici a publicat, începând cu anul 1993 şi până către sfârşitul lui 2018, patruzeci şi cinci de cărţi. Între acestea – poezie, proză, publicistică – şi una de interviuri: „Dialoguri îndrăgite” (2013). Luna noiembrie a anului 2018 a mai adăugat o  a doua carte de interviuri – „Întrebări şi răspunsuri” – apărută la Editura Singur din Târgovişte, un oraş de care autoarea este legată cu nevăzute dar durabile fire, adunate într-un ghem al frumoaselor aduceri-aminte.  Târgovişte, care, iată, alături de Turnul Chindiei şi de Crizantema de aur, aşează şi cartea – „cea mai de folos zăbavă…” Cuvine-se cu adevărat să aducem, prin urmare, bine meritatele laude şi localităţilor de mai mici dimensiuni geografice, dar cu o viaţă spirituală în măsură să-i stimuleze şi pe cei cu… nasul mai presus. Târgovişte, şi Piteşti, şi Alexandria, şi Adjud, şi Bârlad, şi Botoşani, şi Dor Mărunt, şi Vama pot fi considerate modele. În mod sigur şi multe altele încă.

Volumul pe care îl au în atenţie aceste însemnări însumează optsprezece interviuri. Optsprezece mărturisiri făcute nu numai în faţa celui ce formulează întrebările, ci şi (mai ales) a cititorilor. Precum şi a unui duhovnic dăruit cu haruri divine, aş îndrăzni să afirm. Pe parcursul acestora, Vavila Popovici îşi rememorează biografia, într-o manieră emotiv-raţională subsumată sincerităţii. Bucuriile şi tristeţile nu sunt părţi separate ale fiinţei; ele alcătuiesc întregul în mod armonios şi convingător. „Cred în confesiunea prin rememorare la care trebuie să se adauge introspecţia şi analiza, atât cât poate fiecare dintre cei care scriu, după cunoştinţe şi simţăminte. Chiar dacă confesiunea pleacă de la subiectivitate, ea transcende caracterul personal al comunicării şi reprezintă, de cele mai multe ori, eul colectiv”.

După ce, în mărturisirile ce preced interviurile, Vavila Popovici îşi însuşeşte afirmaţia lui Dostoievski – „Pasiunea este mărturia entuziasmului” – titlurile reluate în cuprins pot fi, ele însele şi fără a forţa lucrurile, transcrise într-un text relevant, cuprinzător şi cursiv. „Poezia – respiraţia lui Dumnezeu”, dar, „din păcate, editorii nu vin întotdeauna în sprijinul autorilor locali”, pentru că „Premiile literare se dau după criterii politice, regionale, clientelare, lobbystice”. Cu toate acestea, „scriitoarea Vavila Popovici rămâne cu sufletul la Bucovina”, „Am iubit şi iubesc mult ţara mea frumoasă – România”, dar, până la urmă,… „l-a sedus pe unchiul Sam”, „Cucerind America”, într-un perpetuu „… dialog cu… inima”.

În răspunsurile la întrebările din interviurile cuprinse în această deosebit de interesantă carte, Vavila Popovici nu se rezumă la propria persoană – biografie, viaţă personală, activitate profesională, miracolul literaturii (al artelor, în general), cunoaşterea lumii în raport cu destinul învolburat şi nu întotdeauna rod al propriei voinţe ş.a. Ea valorifică într-o bună măsură acumulările şi asimilările tezaurizate prin pasiunea cunoaşterii, dragostea de carte fiind una din dominante. „Nu scriu numai să-mi umplu timpul, după cum ar putea spune unii, ci cred în scopul nobil al scrisului, al literaturii, acela de a-i ajuta pe semeni să simtă mai puternic ceea ce este cu adevărat frumos şi bun în viaţă şi să respingă urâtul şi răul care invadează acum, mai mult ca oricând, această lume.” Şi, mai departe, într-un alt interviu, scriitoarea detaliază ideea: „Trebuie să avem grijă faţă de cultura, tradiţia poporului nostru, să ne străduim să cultivăm limba română şi spiritul românesc, deoarece cultura noastră nu aparţine doar spaţiului românesc, ea este prezentă în multe alte ţări ale lumii”.

Îndemnul de mai înainte reverberează şi ca o chemare, poate chiar asemenea unui strigăt de alarmă, autoarea observând cu îngrijorare ceea ce tot românul care a învăţat ceva carte bagă lesne de seamă. Cultura naţională – ca bun internaţional – limba maternă îndeosebi, se află în primejdia stricării. Ascultaţi cum se vorbeşte în public, la diverse întruniri (politice mai ales), pe la televiziunile promotoare ale analfabetismului, asemenea şi radiourile, citiţi presa, inclusiv pe cea cultural-literară şi veţi avea tresăriri de spaimă. Din păcate, chiar şi persoane care au strâns câte o brumă de ştiinţă de carte se exprimă – vorbit sau scriptic – cu grave greşeli, de tot felul. Şi o fac cu seninătate… În schimb, câte unii (destul de mulţi) se dau cel puţin bilingvi, presărând cuvinte sau expresii englezeşti, care, adese, şi acelea sunt ca vai de ele.

Intervievată de o elevă  de la şcoala nr. 11 „Mihai Eminescu” din Piteşti, componentă a colectivului de redacţie al revistei „Aripi”, Vavila Popovici răspunde, condensat, dar sugestiv, la o întrebare privitoare la „preferinţele în domeniul lecturii”: „Mi-au plăcut multe cărţi! M-a atras mai mult genul liric (…) în general m-a atras literatura romantică (…) Dar şi genul epic m-a atras”. După care numeşte, ca într-un compendiu de istorie literară, mai mulţi scriitori români, lista fiind completată cu nume celebre din literatura universală, cele mai multe ale unor poeţi. Şi formulează un îndemn: „Când întâlniţi versurile acestor poeţi, citiţi-le!” Da, aşa este, fiindcă pasiunea lecturii se dezvoltă citind… Nu avem în faţă un joc de cuvinte, ci un adevăr axiomatic, similar celui mai… prozaic: „Pofta vine mâncând…”

Cu toate că prima copertă a acestei valoroase cărţi înfăţişează un peisaj de toamnă, – copaci desfrunziţi în ceaţă deasă – substanţa induce un fior al tinereţii neofilite de valurile şi de vânturile vremilor şi ale vremurilor. Un autoportret senin, aşa cum transpare şi din chipul de pe coperta a patra al autoarei. Şi nu la tinereţea biologică mă refer, ci la expresia meditativă. Ochii minții văd şi dincolo de ceea ce toată lumea vede, iar speranţa pâlpâie ca o aripă necăzătoare…

Vasile Filip     

* * *

 

Intrebari si raspunsuri
Please rate this post.