Ingerul scrie poemul

 Îngerul scrie poemul – volum de poezii, publicat 2003, Romania.

  …Fiecare poem pare o rugăciune „corectă și cuminte”, întocmai ca și Domnia Sa. Rândurile acestea nu se vor o critică sau prezentare, ci doar un respectuos omagiu pentru acest dar neprețuit. Căci toate poemele sunt de dragoste (în sensul agape) și inspirate din imnul de dragoste paulin (din I Corinteni,1).

 Arhim. Iuvenalie Ionașcu, Roma, Italia

 * * *

 …Autoarea imbina visarea cu luciditatea, realul cu fictiunea, intr-un spatiu al inepuizabilelor fermecatoare iluzii.
„Ingerul scrie poemul” este in fond o carte de poeme izvorate din aspiratia structural optimista a poetei, unde imaginatia lumii ramane una a eternitatii. Iubitoare de armonii, animata de o nesecata curiozitate a cunoasterii intime si intelectuale, deschisa celor mai variate sugestii artistice, poeta Vavila Popovici ne releva daruindu-ne „esteticul” in intrupari perene dintotdeauna. „Orfeu-poetul trac, / magul versului si-al cantecului, / imblanzitorul animalelor din paduri, / a coborat in Infern, / acceptand drumul mortii, / pentru salvarea Euridicei / sau pentru initiere / in orfice mistere? / A facut-o din capriciu, / din lipsa de ratiune, / din vanitate / sau din prea multa dragoste / si generozitate? / Poetul – / intotdeauna neinteles, / preaplin / in simtaminte si idei… / Ucis de nebune femei, / capul si lira sa, purtate / indelung de ape… / Astazi, lira-i ridicata la cer – / Constelatia lirei – salonul in care Ingerii, Heruvimii, Serafimii / asculta muzica si poezia inimii. ”

 Victor Sterom

 * * *

Indiscutabil unică în rostirea lirică, Vavila Popovici abia se vede trecând prin modernism. Dă paginile cărţii în şoaptă să nu sperie îngerul care-i scrie poemele. Deşi amprentele îi sunt distincte, multe (20 de volume de poezie şi proză), inconfundabile, poeta parcurge totuşi un suiş tăcut care o disciplinează în acceptarea destinului ca pe o favoare, în asumarea nobilei „nepăsări a lumii”. Pentru ea, lirismul rămâne reperul către care aspiră: cel care o înalţă în sublim, o salvează de amăgitoarea „filosofie despre învins sau învingător”. Temele şi motivele care dau profunzime şi substanţă acestui demers liric nu se distanţează net de precedentele volume, nu diferă în mod esenţial. Le continuă cu faţete afective mai neliniştitoare. Îngerul complice la poem devine stare, trăire (trăirea estetică este în general religioasă), levitaţie evanescentă, visare. Poeme „corecte şi cuminţi”, lipsite de ostentaţie, generatoare de emoţii artistice, cad precum fructele coapte într-un timp ieşit din timp. Nici măcar libertatea pe care şi-o îngăduie de-a se sfătui cu Îngerul, de a se tutui cu Dumnezeu nu atenuează „amara singurătate” din „miezul unei nopţi de vară” sau viciul acestui „Început de secol”. Îngerul Vavilei Popovici caligrafiază aplecat spre dreapta, desluşit, sub variate accepţii. Ba am zice că lasă fiecărui cititor posibilitatea uneia sau alteia dintre interpretări. Se vorbeşte atât de mult în poezia postmodernă, încât rostul poeziei Vavilei Popovici mi se pare acela de a restabili ascultarea, tăcerea. Ars poetica, poemul „Pauză de timp” reia timpul ca temă, cu ecouri ce vin de la horaţianul carpe diem clasicizat de Goethe, „clipă rămâi”, cu aceeaşi semnificaţie lirică, cu aceeaşi intensitate a trăirii spirituale a acestei fulgurante unităţi de timp. Poeta ne avertizează din titlu: „Îngerul scrie poemul”. Trebuie s-o credem pe cuvânt. Ele par nepămîntene urme venite din ninsori.

 Diana Popescu

 * * *

 CÂND ÎNGERUL SCRIE POEMUL

Încă din antichitate, poezia a avut teoreticieni de mare valoare. Astfel, Homer şi-a exprimat convingerea că măiestria poetului este un dar divin. Şi cum să nu fie astfel când orice creator de versuri mărturiseşte neapărat inefabilul actului creator, clipele de inspiraţie fiind puse pe intervenţia celestă a îngerului responsabil cu arta frumosului conturat prin cuvinte împerecheate cu măiestrie, pentru a exprima o realitate transfigurată sentimental.

Poemele remarcabile ale doamnei Vavila Popovici confirmă adevărul enunţat în ipostaza metafizică. Unul dintre apreciatele sale volume de substanţă lirică are strigăt pe copertă: „Îngerul scrie poemul”. Numita carte a apărut în 2003 la Editura Carminis din Piteşti, unde au văzut lumina tiparului multe din lucrările în versuri şi proză ale scriitoarei din Argeş. Pornind de la moto-ul simbolic, cartea stă sub semnul lui Lucian Blaga, cuprins în poemul „Linişte”: „Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună.”

Vavila Popovici este poeta iubirii ajunse la consistenţa luminii. Discursul liric practicat în poezia sa este întotdeauna unul al dragostei terestre şi celeste de cristal. Imaginile artistice subtile sunt invadate de sentimentul uman suprem fără putinţă de întoarcere. Volumul „Îngerul scrie poemul” începe printr-un condiţional-optativ ce dă iubirii pământene garanţia rugăciunii şi sfârşeşte interogativ cu neputinţa omenească a anticipării: „Aş vrea/ca poemul meu/să-şi facă loc în inima ta,/precum rugăciunea;/să adormi cu el/când voi lipsi…” Apoi, după evocarea gesturilor tandre ale iubitului, exprimate sensorial: „Era un bun rămas!/De unde să fi şiut?” („De unde să fi ştiut?”) În poemul următor, „Amintirile”, imaginile trecute aduc insomnii ce se unesc tulburător cu vegetalul: „insomniile ierbii,/ale frunzelor,/sunt insomniile mele…/ Amintirile mă colindă,/îmi tulbură liniştea,/în nopţile cu lună plină.”

Trăirile poetei Vavila Popovici se exprimă într-un galop al migrărilor, spaimelor şi bucuriilor, anotimpurilor şi zodiilor, iar dimensiunea temporală este cât spaţiul inimilor eroilor actului unic al dragostei. („Destin”) Demersul liric se abate alteori în universul uzurii domestice implacabile: „În odaie, lucrurile/se agită tainic,discret…/se mai arde un bec,/mai scârţâie parchetul,/mai cade o faianţă,/începe să picure un robinet,/crapă un pahar sau o farfurie,/cedează un cui…” („Miezul unei nopţi de vară”) În „Pauză de timp” apare efectul multicolor peisagistic de adevărat pastel aşezat pe şevalet: „Fluturi coloraţi, pictaţi simetric/cu galbenul soarelui,/roşul sângelui,/albastrul cerului,/griul norilor…”

Întreaga carte este inundată de imagini unice ce trezesc emoţii artistice de calitate: un vânt care sculptează în aer iele, arbori ce caligrafiază poeme, bocetul năvalnic al frunzelor, păsări inoculate cu virusul dragostei, cuib al blândelor anotimpuri, undele palide ale soarelui învins, strigăte terminate în dulci vocale, mlaştina urii, şi multe altele. Dragostea de mamă se naşte în poezia Vavilei Popovici din dragostea de Dumnezeu, într-o dialectică a potenţării reciproce: „Copilul meu,/bucură-te că mă ai,/că-ţi sunt încă mamă!” („Dragoste de mamă”) – „Doamne,/redă-mi lumina/în trista dimineaţă/şi frunţii mele sprijin/un strop de adevăr” („Doamne”). În „Portretul poetului” încearcă, din linii simple, un autoportret: „Poetul/întotdeauna neînţeles,/preaplin în simţăminte şi idei…” Pe care îl completează în „Poetul”, metaforic: „Lăsaţi fluturele alb să zboare!/Este atât de plăpând…/Spaimele lui/nu vă vor fi nicicând cunoscute.”

Iubire, iubire, iubire, sentiment primordial şi trainic în inima Vavilei Popovici, iubire însoţită de credinţa pentru fiinţa iubită, chiar şi dincolo de moarte. Căci Ynn-ul rămas stingher va duce pururi dorul yang-ului intrat în eternitate. Chipul iubitului este o prezenţă metafizică perpetuă şi nimic nu este de prisos, nici un amănunt, spre a-l recompune, nici o amintire, nici o imagine fulgerată în cotidian: „Oricum,/primele mele gânduri/se îndreaptă spre tine./Îmi fac cafeaua în ibricul/ştiut de amândoi,/martorul atâtor conversaţii!” („Acest regal”) – „Fiecare poem/pe care ţi-l scriu,/ştiu că-l vrei terminat/cu câte-o speranţă.” („Absenta ta”). Jurămintele în credinţă ţin dragostea vie, eternă: „Niciodată/să nu te îndoieşti/de dragostea mea./Niciodată nu te voi trăda.” („Jurământ”) Fizionomia iubitului e asociată elegiac cu lacrimile: „Ochii tăi -/marea liniştită,/în care vreau/să-mi înec privirea,/cu lacrimi cu tot.” („Tu”) Şi, în acelaşi sens, un pasaj filosofic de o mare frumuseţe în „Fotografia aceasta”: „N-am fost în viaţă/femeia ta de-o noapte,/ţi-am fost femeia/nopţilor de-o viaţă!” Şi un strop de speranţă dizolvată în vis: „Te sper şi te pierd…/între semeţia unui răsărit de soare/şi tristeţea unui apus”… Ultima piesă de rezistenţă a cărţii „Îngerul scrie poemul” este cea care îi dă numele şi care sloboade spre cititor mesajul iubirii infinite: „Un înger îmi scrie poemul/în timp ce vorbesc cu tine/şi despre tine.”

Îngerul deschide larg aripile visului creator, se asează cald lângă poetă, o mângâie ocrotitor, îi ia mâna ce ţine cu delicateţe condeiul şi scrie cu lumina dragostei poemul pe care îl semnează: Vavila Popovici.

 Ion Georgescu

 * * *

 DE UNDE SĂ FI ȘTIUT?

Aș vrea
ca poemul meu
să-și facă loc în inima ta,
precum rugăciunea;
să adormi cu el
când voi lipsi,
îmi spuneai.
În fața mea te aruncai,
îmi dezveleai genuchii
rotunzi și reci
și mi-i sărutai;
mi-era așa de bine și de cald,
ca și cum soarele
ar fi sărutat pământul…
Îmi cuprindeai mâinile,
îmi roteai palmele
și-n căușul lor
lăsai alte săruturi…
Era un bun rămas!
De unde să fi știut?
Astăzi,
poemul tău
este în inima mea,
precum rugăciunea.

 * * *

 ÎNGERUL SCRIE POEMUL

Dau perdeaua la o parte
să intre aerul rece
al dimineții.
Razele soarelui
pătrund timid în odaie.
Din copaci cad primele frunze
într-un zbor fără țintă –
dansul frunzelor moarte,
maronii,
învălatucite ciudat,
scrâșnind
la atingerea pământului…
Căderea lor –
impact dureros în inima mea!
Mă așez la masa de lucru.
Flacăra candelei pâlpâie
desenând umbre grațioase.
Lumina ei sfântă
penetrează lin
intristata-mi clipă,
întristatul timp…
Un înger îmi scrie poemul
în timp ce vorbesc cu tine
și despre tine.

 * * *

 TU ŞI EU

Tu – cufundat de dimineaţă
până seara
în realul plin de stridenţe,
eu – pierdută în visul
plin de linişti, frumuseţi şi speranţe.
Tu – slujitor al zeului Timpului,
eu – ieşită din timp,
zburând,
ţinând strâns în braţe visul,
visul care-mi dă aripi.
Ai să-mi spui că este ireal,
imposibil,
şi-ţi voi răspunde:
– este posibil,
încearcă!

 * * *

 ORAŞUL MEU

Oraş terasat
cu maluri de râu,
cu dealuri înverzite,
cald unduite,
ca nişte perne
pe care
îngerii dorm şi visează.
Figuri geometrice
ridicate-ndrăzneţ,
spaţii în care se petrec
anii multor tinereţi.
Cruci înălţate spre cer,
lăcaşuri de îngeri vegheate,
unde se spun,
se-ascultă adevăruri,
se iartă păcate.
Coline spre care urcăm
spre sfârşitul
căutărilor noastre,
dezbrăcând cămăşi de lut,
plecând
spre ceruri albastre…
Oraşul meu,
cuib al blândelor anotimpuri,
al mişcătoarelor balade,
al cerurilor curate,
cu maluri de râu,
cu dealuri înverzite,
cald unduite,
ca nişte perne
pe care
îngerii dorm şi visează.

 * * *

Ingerul scrie poemul
Please rate this post.