I raise this cup to love

I raise this cup to love / Închin acest pahar iubirii
Volum bilingv de poezie, apărut în SUA, 2018.
(Click pe copertă pentru a comanda online!)

 

Iubirea – stare celestă

   Din cele 47 de volume – proză, poezie, publicistică, eseuri, jurnal, cugetări – pe care scriitoarea Vavila Popovici le-a publicat până la sfârşitul anului 2018, 4 sunt bilingve. Trăind de câţiva ani în America, generozitatea-i deja bine ştiută în ţara de baştină s-a amplificat, cititorul de limbă engleză având astfel şansa de a constata că scriitori demni de apreciat nasc pretutindeni. Chiar şi în limbile care nu se bucură de avantajul circulaţiei internaţionale fără restricţii. Deşi, nu doar în glumă vorbind, cele câteva bune milioane de români răspândiţi pe toate meridianele globului ar putea să impună şi o astfel de deschidere.

   „Închin acest pahar iubirii”, carte de versuri în română-engleză, Made in the USA, SC, 21 november 2018 (Translation (english) Teodora Stoica, Vavila Popovici), este închinată, sublim omagiu, acelei stări umane numită simplu, cu un singur cuvânt: iubire. Sau dragoste. O stare pe care nimeni nu a pătruns-o în întreaga ei alcătuire, fiindcă omul – alcătuit din virtuţi şi servituţi – se mulţumeşte adesea, şi se bucură, cu ceea ce i se oferă. El nu mai are nici timp şi nici răbdare – curiozitate măcar – să cerceteze şi să analizeze stările pe care le trăieşte. Superficialitate? Nu! Slăbiciune! Nu sunt original în ceea ce scriu, m-au inspirat chiar versurile poetei Vavila Popovici: „Cine n-a văzut, n-a cunoscut/ fiorul, nebunia clipelor de iubire,/ acela n-a trăit!”

   Dincolo de privirea blajină, de calda strângere de mână, de mângâierile cu virtuţile unor adieri de vânt prielnic, de prima îmbrăţişare, de primul sărut, şi de toate cele care pot fi considerate prefeţe la un posibil mare roman de dragoste, starea de profundă iubire dobândeşte, fără voia celui atins de această celestă aripă, dimensiuni şi adâncimi pe care nici chiar îndrăgostiţii celebri din marea literatură a lumii nu le-au pătruns şi, deci, nu le-au tălmăcit spre înţelegerea tuturor. În acele clipe de totală dăruire, protagonistul îşi pierde identitatea; el se dăruie simţământului, iar înălţarea pe care o simte seamănă şi cu o cădere în neant. Toate cele îşi pierd contururile, uitarea de sine ia locul lucidităţii: „Eu m-am născut ca să iubesc, nu ca să urăsc” – se mărturisea anticul Sofocle. Îl  completa Cicero: „Dacă se înlătură iubirea şi bunătatea, toată bucuria vieţii dispare”.

   Iar Vavila Popovici, cea atinsă – şi în dragoste – de aripa Divinităţii, rosteşte întrebarea: „Am iubit prea mult, prea multe, Doamne?” Pe care o şi tălmăceşte, prin intermediul unor posibile explicaţii, cu iz de regrete: „Am rătăcit prea mult printre străini/ pierzând mereu iubiri,/ De se termină totul atât de pripit,/ atât de stupid? Prea mult în jocurile vieţii m-am risipit?”

   Despre iubire s-a scris mult – poate cel mai mult – şi în fel şi chip. Nici un portret, mai amplu şi mai divers, decât acela al Iubirii, nu a fost zugrăvit în cuvinte. Iubirea – personaj principal. Deopotrivă ziditoare şi distrugătoare. Fără de ea, însă, omul nu este complet. Pasăre cu o singură aripă. De aceea: „Luminează-mi, Doamne, gândul iubirii,/ acum,/ în clipa-n care-nţelesul lumii mă stăpâneşte,/ şi tristeţea din suflet – goneşte-o!” Pentru că: „Însămânţat-a Dumnezeu în suflete/ cea mai puternică sămânţă – Iubirea./ A încolţit, a aprins rădăcini adânci;/ a răsărit, a rodit,/ copac puternic a devenit./ Au încercat unii să-i taie crengile,/ copacul a început a plânge…/ Rădăcinile nimeni nu i le-a putut smulge,/ semn că iubirea din nou va răsări,/ căci fără acest puternic copac,/ viaţa,/ viaţă mu se poate numi”.

   Prin versurile sale, Vavila Popovici nu idealizează simţământul iubirii. Acesta este în egală măsură terestru şi selenar. „Pasărea albastră vine,/ stă câteva clipe în preajma ta,/ şi zboară. / Tu rămâi c-o pană din aripa ei.” Nici o altă trăire umană nu produce atât de multe şi diverse efecte asupra celui dăruit; între durere şi fericire, paleta este nemăsurabilă. Ca unul care a traversat cam toate aceste ape – mai liniştite şi mai mângâietoare, sau mai tulburi şi mai învâlvorate – le are în vedere pe toate. Concluzia la care se opreşte este, însă, una ce nu poate fi contestată: „Arareori iubim şi uneori uităm să mai iubim./ Uităm să păstrăm iubirii/ acel loc sfânt în inima noastră;/ o alungăm şi rămânem/ precum copacii dezgoliţi de-a lor podoabă…” „Omule,/ (…) Învaţă să iubeşti oamenii,/ aşa cum te iubeşti pe tine!”

   Prin această carte de poezie, scriitoarea Vavila Popovici închină iubirii nu doar un pahar plin cu sfânta licoare a vieţii. Se dăruie fără reţinere, în întreaga-i alcătuire, ca şi cum ea însăşi ar fi – şi chiar este – miracolul acelei licori. „Greşesc oare cântând veşnic flori/ cu miros de iubire/ printre firele de iarbă pârpălite/ de focul prea arzător al dragostei pierdute?” În viziunea autoarei, dragostea este cea mai mare producătoare de lumină: „Poate să fie-ntuneric afară/ şi cerul fără de stele şi lună,/ dacă în sufletul meu e lumină,/ eu văd!” Tocmai din acest motiv „Închin acest pahar iubirii şi-o chem/ să vină – „acasă”!” Acasă putând să însemne şi România, şi America. Dar, mai ales, acasă este fiinţa ce poartă numele Vavila Popovici. Cea care nu uită că a fost iubită şi a iubit întotdeauna şi că această inconfundabilă stare i-a marcat existenţa şi scrisul frumos. Să închinăm şi noi câte un pahar al iubirii.

Vasile FILIP     

* * *

Vavila Popovici – I raise this cup to love / Închin acest pahar iubirii (volum bilingv, română-engleză, publicat independent): „Închin acest pahar iubirii” – se confesează scriitoarea Vavila Popovici în titlul acestei noi cărţi de poezie bilingve (română-engleză). Este, de fapt, o indirectă invitaţie lansată elegant către cititori, aceştia fiind părţi importante în rotundul iubirilor autoarei. Ea însăşi argumentându-şi această sublimă stare: „Dar am fost un biet poet / şi am vrut să amintesc oamenilor / că cel mai frumos dar lăsat / sunt gândurile celor ce în cuvinte / lumea o străbat”. Şi din poeziile cuprinse în această carte cititorul poate înţelege un lucru esenţial în definirea personalităţii unui creator. Nu doar apartenenţa prin naştere, ci şi cultura asimilată de-a lungul unei vieţi rodnice, dar mai ales comuniunea de gând şi de simţire – toate acestea întruchipând harul şi darul scriitorului, ofrandă generoasă către iubitorii de carte. (…) Pentru că nu vreau să fiu bănuit că urmăresc ducerea în ispită a cititorilor, lăudând această carte, care merită toate laudele, remarc doar faptul că poeziile dintre tartajele ei sunt suficientă ispită. Închei cu atenţionarea pe care o veţi putea găsi în una din aceste poezii: „Suferinţa se sprijină pe gardul iubirii / (…) n-o lăsa să treacă de gard, / să intre în ograda fiinţei tale”. Eu unul fac acest lucru de mai multă vreme. Şi, slavă Domnului!…

(extrase din cronica semnată de scriitorul Vasile Filip)   

* * *

Închin acest pahar iubirii!

Bucuriile iubirii – semne ale sănătății –

avute cândva,

nu le-am gravat „pe stânci”,

să dăinuie precum un trainic vers,

ci pe nisipuri aspre le-am desenat candid

și valuri de mare cu ușurință le-au șters.

 

Crengi dure, cu trecerea vremii

barbar chipurile au scrijilit,

gânduri negre trupurile au îmbolnăvit.

Bolnavă rămas-a lumea fără de iubire,

bolnav pământul, trist și abătut …

 

Un simțământ straniu ca de sfârșit de lume,

astăzi, sufletele-apasă …

Închin acest pahar iubirii și-o chem

să vină – „acasă”!

       I raise this glass to love!

        The joys of the heart – signs of the health

       of the soul – sometime had,

       I did not etch them “on the rocks”,

       to endure such a secret verse,

       but I foolishly, candidly drew them on rough sand

       and the high waves easily erased them.

 

       Tough branches, with the passage of time,

       scratched cruelly faces,

       with dark thoughts sickened bodies.

       The world remained ill remained without love,

       The earth sick, sad and dejected …

 

       A strange feeling that the end of the world,

       today, pressing on souls …

       I raise this glass to love and call it

       to come – “home”!

 

Unda de lumină

I-am spus florii din glastră:

Nu te mai mișca! Vântul nu bate!

Și… am închis fereastra.

Floarea m-a certat:

 

Lasă unda jucăușă de lumină

soarele în dar să-mi dea,

să mă pot hrăni și respira!

 

Rușinată,

am deschis din nou fereastra.

 

Tăcerea

Tăcerea curge nevăzută

murmurul ei lăsându-se auzit;

păsări călătoare cerul străbat,

cu aripi întinse văzduhul e sărutat.

Cât combustibilul adăpostit

în trupuri firave! – îmi zic.

Și-ncep a număra aiurea,

desigur greșit – aritmetică distractivă –

până când păsările

orizontul sărac al privirii l-au depășit.

Spre unde, păsări născute pentru zbor?

Voi, ce iubiți lumina albastrului infinit,

rotirea magică-a pământului

și-n noapte somnul așterneți pe ramuri …

Pe cerul minții cuvinte răsar,

prin ele pioasa tăcere curgând.

 

Speranța oferită…

Inima zgomotos bate,

gândurile odihnă cer,

vorbele – au tăcut demult.

Ochii refuză realitatea obositoare

strânsă-n ghemul zilei ce-abia a trecut.

Iertarea și uitarea sunt chemate

a ridica zidul înalt,

genele se unesc strângând și ascunzând

lacrimi cristaline căutătoare de libertate.

Pleoapele precum fluturii aripile-și strâng,

cuminți așteptând zâmbetul zorilor

când,

harfele copacilor se vor auzi cântând.

Îngerul dimineții va veni zâmbitor,

cu speranța pusă pe-o tavă de-argint,

oferită drept – ceașcă de cafea.

 

Curios, nu?

Curios!

Încă mă mai pierd sub privirile tale, 

încă îmi tremură glasul

când vorbim de noi doi …

Încă mai tresar când mă atingi,

simțindu-te nepământean.

Semne că nu m-am maturizat,

că sufletul a rămas adolescentin,

ființa – cu fragilitatea ei de femeie …

Și tu-mi spui că este farmecul meu.

Curios, nu?

 

Am iubit prea mult, Doamne?

Din preaplinul iubirii mereu se revărsau

lacrimi de fericire și durere.

Ele, treptat îmi furau

văzul, puterea, speranța …

 

Din eter, într-un dans nevăzut al tăcerii,

plăsmuiam chipuri, întâmplări fericite,

și din culorile verzi ale frunzelor,

primăvara renășteau puteri ale iubirii

metamorfozate-n poeme.

 

Am iubit prea mult, prea multe, Doamne?

Am rătăcit prea mult printre străini

pierzând mereu iubiri,

de se termină totul atât de pripit,

atât de stupid?

Prea mult în jocurile vieții m-am risipit?

 

Poezia, lebăda albă a mea

Cu brațele încolăcite în jurul

gâtului subțire al lebedei,

palmele alunecă,

simt penele-i moi, catifelate,

scăldate-n fără de mirosul pur al unei ape

și plâng asprimea vieții.

În tăcerea din jur

pasărea mi-ascultă vaietul sacadat,

lacrimile-mi șterge

cu lumina luminosului penaj.

Ridic ochii spre cer, cerului-i cer

dreptul de-a mai trăi alături de ea,

ca ultima floare pe un vrej uscat,

ca ultima frunză rămasă pe-o creangă

după furtuna

ce flori și frunze a scuturat …

Încolăcesc din nou brațele

în jurul gâtului subțire, delicat,

cerului-i cer norocul

de-ai simți căldura trăind alături de ea,

lebăda albă a mea!

 

Previziune

Însămânțat-a Dumnezeu în suflete

cea mai puternică sămânță – Iubirea.

A încolțit, a prins rădăcini adânci;

a răsărit, a rodit,

copac puternic a devenit.

Au încercat unii să-i taie crengile,

copacul a început a plânge …

Rădăcinile nimeni nu i le-a putut smulge,

semn că iubirea din nou va răsări,

căci fără acest puternic copac,

viața,

viață nu se poate numi.

 

* * *

Order now from Amazon:
https://www.amazon.com/dp/1731162731

* * *

 

Please rate this post.