Cartea mamei

 Cartea mamei – volum de proză, publicat 2007, Romania.

 Un cântec despre mamă întrupat într-un roman-eseu

Motto: „Amintirile, aşa cum mi-au fost relatate, năvălesc asupră-mi ca un torent. Au prea multă realitate în ele, o junglă a realităţii, frumoasă şi dureroasă… Ca într-un vis îmi imaginez secolele trecute…”

Vavila Popovici este autoarea a numeroase volume de versuri şi proză. Printre acestea se numără „Singurătatea clipelor târzii”, „Noapte de iarnă”, „Piticul din ceaşca de cafea”, „Îngerul scrie poemul”, „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt bărbaţi buni”, „Jurnal american” sau „Ultima piruetă”. Totuşi, între atâtea tomuri semnate cu numele ei, unul singur conţine în titlu cuvântul „carte”. „Cartea mamei” se detaşează între scrierile Vavilei Popovici ca o creaţie specială, ca o Carte a cărţilor, ca o carte de căpătâi, de o certă valoare sentimentală. Poetei şi prozatoarei Vavila Popovici, ştiinţa i-a dat multe cunoştinţe, însă literatura a încercat să o înveţe ce să facă după aceea, cu ele. Ştiinţa i-a exersat şi i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice şi literare i-au şlefuit-o atât cât s-a putut. Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic, sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite oraşe, a schimbat mereu şcolile, a pierdut şi a câştigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de şcoală, pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii. În adolescenţă scria versuri şi citea mult. În paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian şi balet la Conservatorul din Tg. Mureş, iar în vacanţe făcea sport, vara – tenis şi înot, iar iarna – patinaj. Cu toate că visa să îmbrăţişeze o cariera artistică, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte la doar şaptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iaşiul lui Eminescu, unde susţine şi promovează examenul de admitere la Facultatea de Chimie. Devenită inginer, Vavilei Popovici i-a plăcut să lucreze în fabrică. Muncea adesea, peste program, însă nu simţea oboseala, pentru că ea credea în profesia pe care o făcea. În paralel, Vavila Popovici debutează în 1982, în revista “Ramuri”, din Craiova, iar şase ani mai târziu, în 1988, câştigă premiul Editurii Eminescu. Vavila Popovici locuieşte în prezent în Statele Unite ale Americii.

 „Cartea mamei” – un roman despre trecut şi prezent

Cartea mamei este un imn, un cântec de laudă dedicat nu doar celei capabil de jertfire pentru copilul ei, ci şi unui întreg anotimp pe care aceasta îl veghează – copilăria. Romanul Vavilei Popovici surprinde prin originalitate, prin rafinament, prin armonia, cursivitatea şi spontaneitatea frazei. În „Cartea mamei” ne aflăm la frontiera dintre realitate şi ficţiune. Personajele sunt complexe, iar limbajul expresiv şi cult. Despre acest roman, Mihai Merticaru afirma: „Cartea mamei” conţine câte ceva din ceea ce ştim că este un roman tradiţional, un roman-eseu, un jurnal, o scriere memorialistică sau un bildungsroman… Eul narator feminin, Oresia, lasă să se întrevadă destule trăsături autobiografice ale prozatoarei, care percepe lumea înconjurătoare cu ochi candizi şi apoi din ce în ce mai lucizi, trăind clipa prezentă, dar şi pe cea recuperată dintr-un trecut îndepărtat, cu maximă intensitate, străduindu-se să reconstituie cu grijă adevărul devenit ţintă permanentă a întreprinderii sale. Trecutul şi prezentul se întrepătrund ca iţele unui război de ţesut, iar pânza naraţiunii se desfăşoară în toată splendoarea ei sub ochii cititorului fermecat de fluenţa şi muzicalitatea frazei… „Cartea mamei”, aşa cum sugerează şi titlul, este un elogiu izvorât din inimă la adresa fiinţei care oferă şi întreţine viaţa pe pământ, un poem în proză.”

 În căutarea timpului pierdut

Să cauţi amintirile locurilor şi ale fiinţelor în care şi cu care ţi-a trecut viaţa… Să ridici viaţa, povestea ei la sfinţenia sensului şi la conştiinţa de sine… Nu mai poţi regăsi copilăria şi tinereţea, desigur, dar poţi găsi răspunsuri la unele întrebări. Aceste rânduri din debutul romanului „Cartea mamei” ne duc cu gândul la creaţia monument a lui Marcel Proust, „În căutarea timpului pierdut”. La fel ca şi marele scriitor francez, Vavila Popovici se află în căutarea unor vremuri, întâmplări, locuri şi oameni de altădată. Scriitoarea reface un traseu iniţiatic şi apelează, în acest drum cu valoare de simbol, la memoria afectivă, pentru că, spune ea, „un simţământ duios, dureros, care s-ar numi «dor», mă determină să scriu aceste rânduri.” Deşi în mod normal, o astfel de călătorie înapoi în timp, ar trebui să fie sinonimă cu nostalgia, la Vavila Popovici elementul care „şochează” este profunda ei luciditate. „Nu mai poţi regăsi copilăria şi tinereţea, desigur, dar poţi găsi răspunsuri la unele întrebări.” Însă, aşa cum afirma Camil Petrescu, „câtă luciditate, tot atâta dramă.” Drama Vavilei Popovici constă în faptul că acceptă ideea că trecutul nu mai poate fi îndreptat, că rănile, deşi cicatrizate, rămân. Dincolo de această acceptare însă, autoarea refuză resemnarea. În „Cartea mamei”, Vavila Popovici ne invită să o însoţim într-un drum în care se presupune că fiecare element prezentat, inclusiv contextul social şi cultural, va conlucra cu scriitoarea pentru ca tainele, enigmele, durerile, bucuriile trecutului rămase neelucidate încă, să îşi afle în sfârşit, un răspuns. Este nimic altceva decât un ultim, unic şi suprem act justiţiar ce mai poate fi făcut pentru memoria celor ce au trecut în nefiinţă.

 Atunci când apropierea de Fiinţă Supremă este înţeleasă cu mintea şi sufletul 

De asemenea, această restabilire a trecutului este o datorie sacră, sfântă pentru autoare. Nu întâmplător, Vavila Popovici introduce încă din deschiderea romanului, elementul religios. Actul închinării, care are şi o valoare terapeutică, reînvie evenimentele rămase în întuneric şi creează legătura cu cei dispăruţi. „Acasă, seara şi dimineaţa mă închin când la o icoană, când la cealaltă. Amândouă îmi sunt dragi, iar Maica Domnului mă priveşte şi îmi ascultă rugile… Sunt două icoane pe care părinţii mi le-au lăsat de la părinţii lor, icoane primite în dar de la mamele celor două bunici, icoane pe care timpul şi-a lăsat amprente benefice. Rama uneia dintre ele a fost mâncată de carii… Şi icoana a fost scoasă din ramă şi aşa a stat câţiva zeci de ani, până când i-am refăcut rama… Aceste două icoane la care mă închin astăzi, poartă amprentele tuturor celor dragi din familia mea…! Datează din secolul optsprezece, poate chiar şaptesprezece. Au trecut de atunci trei secole, Doamne! Atâtea emoţii şi sentimente, atâtea evenimente pe care le-au trăit strămoşii mei… Încărcătura aceasta benefică, se răsfrânge asupra fiinţei mele, ori de câte ori privesc icoanele, îngenunchez în faţa lor şi mă rog cu glas stins, dar ţâşnit din inimă.” De fapt, legătura cu strămoşii se menţine la Vavila Popovici prin cea care i-a dat viaţă. Naraţiunea în sine se construieşte în jurul a ceea ce mama i-a relatat. Firesc, dacă ne gândim că titlul volumului ne spune în mod explicit, că mama este personajul principal. Nu istoria, nu lumea de altădată, nu societatea altor secole se află în prim plan, ci mama, în jurul căreia gravitează toate celelalte elemente. Autoarea ne mărturiseşte deschis că adevăratul autor al celor scrise este mama şi că ea, fiica, nu a făcut altceva decât să-i transpună pe hârtie, cuvintele. „Mama îmi povestea ceea ce o atrăgea în copilăria ei, la moşia bunicii…” sau „românii trăiau pe teritoriul ocupat la acea vreme, printre « ruşii albi, aşa era numită pătura celor avuţi şi educaţi» îşi amintea mama.”

 „Arborele genealogic al familiei mă interesa foarte mult”

Şi pentru că „în viaţa aceasta terestră suntem frunze, suntem mlădiţe dintr-un arbore genealogic din care ne desprindem uşor, odată cu venirea toamnei”, povestea Oresiei începe de la rădăcini. Ne aflăm în „secolul al nouăsprezecelea, secol al istorismului”, când „totul era tulbure.” Suntem în oraşul Ismail şi cea dintâi amintire importantă este legată de o căsătorie. Aceea a mamei Ioana, străbunica scriitoarei. „Soţie de moşier, rămasă văduvă, aceasta se recăsătoreşte cu administratorul moşiei, mai tânăr ca ea cu vreo douăzeci de ani, renunţând la viziunea sa morală asupra lumii, pe care o avusese până atunci…” O poveste de dragoste romantică, în care emoţiile şi sentimentele prevalează. O altă căsătorie, sfârşită însă tragic, este cea a lui Ion, fiul mamei Ioana, ofiţer de carieră. Acesta „s-a căsătorit curând cu Elena, fiind cucerit de frumuseţea ei şi de faptul ca era de ”viţă nobilă”.” Au doi copii, o fiică, Tatiana – mama Oresiei – şi un fiu, Nicolae, care rămân orfani de mici, pentru că Elena îşi găseşte moartea în Dunăre. Sinuciderea ei – „a doua zi trupul ei neînsufleţit zăcea la mal, pe nisipul ud, rochia largă şi lungă i se lipise de trup de parcă ar fi fost goală şi înfăşurată într-un şal de mătase” – aminteşte de finalul trist al unei alte eroine, tot o mamă. În încheierea „Romanului Oxfordului”, scris de Javier Marías Franco, fiul filosofului Julián Marías, Clare Bates, purtând pentru totdeauna cu ea un dor nestins dupa cea care îi dăduse viaţă, îi descrie moartea. O sinucidere asemănătoare cu cea a Elenei, în apele învolburate care au înghiţit-o fără urmă, o moarte care până la urmă, nu dovedeşte nimic. Dincolo de această dispariţie, singura certitudine este aceea „că venim pe lume cu o misiune personală dată de Divinitate şi suntem ajutaţi de îngerii noştri de lumină ca ea să se desfăşoare în mod ordonat ; ispitele însă ne încearcă, linia nu mai este continuă, apar acei fractali care pot schimba sensul vieţii, în rău dacă cădem sub influenţa îngerilor întunericului.” Divinitatea hotărăşte că „“tata Ioan”, care era pe atunci ofiţer în armata rusă şi în primul război mondial”, trebuie să sfârşească pe front. „Era anul 1916, când România semnase Tratatul de alianţă cu Antanta şi declarase război Austro-Ungariei, trupele române, împreună cu cele ruseşti, luptând pentru eliberarea Transilvaniei. Şi tata Ioan luptase pentru acest ideal.” Este de remarcat simetria celor două destine, al Elenei şi al lui Ioan. Ambii au parte de un sfârşit brutal, care se produce sub cerul liber, dincolo de zidurile casei în care trăiesc.

 Tatiana

De altfel, destinul tragic şi violent rămâne un dat al acestei familii. Tatiana ajunge secretara unui renumit avocat, „fost moşier şi el, care pierduse averea dar mai avea acel cabinet de avocatură şi un fiu, un băiat blond, frumos ca un zeu, dar care terminând liceul, nu mai era primit în facultate din cauza etichetei de « rus alb ». Băiatul s-a apucat de băutură, iar părinţii disperaţi, l-au căsătorit repede cu această secretară, brunetă, frumoasă şi cu un suflet ales. La un an a venit pe lume un băiat, dar tatăl său inconştient de menirea lui, continua să bea.” Mariajul ei nefast se transformă într-o căsătorie dărâmată. Lăsând copilul în grija socrilor, Tatiana se decide să plece „undeva departe de acel oraş, undeva în nordul ţării, să nu poată fi găsită.” În paralel cu evoluţia personajelor, Vavila Popovici inserează în „Cartea mamei” detalii istorice şi sociale. O astfel de relatare a faptelor, în care destinul eroilor se împleteşte cu cel al pământului, al ţării în care aceştia îşi trec viaţa, transformă romanul Vavilei Popovici într-o cronică. Menirea unei asemenea alternanţe, între expunerea evenimentelor din viaţa personajelor şi istorie, este aceea de a uni obiectivul cu subiectivul, de a estompa orice urmă de îndoială cu privire la autenticitatea celor relatate. „Curând Bucovina se uneşte cu România. Aproape 25 de ani a fost parte a statului român, adică între anii 1917-1940 şi 1941-1944. De fapt istoria Bucovinei a început în urmă cu multe secole, dar în 1774 trupele imperiale austriece au ocupat nordul Moldovei, numit ulterior Bucovina. Până la acesta dată istoria ei nu se deosebea de cea a ţării Moldovei. Tatiana se afla acum în locul apropiat de unde îşi trăgea rădăcinile după mamă.” Aici, aceasta îl întâlneşte pe Luchian, al doilea soţ, în vinele căruia curgea sânge albastru. El este tatăl Oresiei. Luchian se îndrăgosteşte de Tatiana, pe care scriitoarea o descrie ca având perfecţiunea statuilor din Elada antică. “Mama era frumoasă chiar în clipele ei de răzvrătire. Avea o uşurinţă şi o nobleţe în mişcări. Brunetă cu ochi negri de abanos, pielea albă şi catifelată, faţa cu trăsături bine conturate, clasice ale unei zeiţe…” S-a vorbit până acum despre căsătorie, despre moarte, dar se vorbeşte în „Cartea mamei” si despre naştere. Cele trei componente majore ale existenţei sunt zugrăvite cu respectul şi veneraţia cuvenite. Tatiana şi Luchian au o fiică, Oresia, venită pe lume într-o zi de iarnă, pe un ger cumplit. „În mijlocul manifestaţiei, s-a auzit glasul servitoarei: «Domnule profesor, vă naşte soţia!» Şi tata s-a desprins de prieteni şi colegi şi a alergat spre casa noastră… Mama ţipa cât o ţinea gura, de durere, căci venise ceasul când pântecul ei nu mai voia să mă găzduiască… Şi am apărut pe această lume plângând… Aşa plâng mai toţi copiii, de durere, poate, când trec prin strâmtoare, sau de bucurie că au scăpat de acea strâmtoare…Şi spre seară mă învineţisem şi au crezut că mă pierd şi au chemat preotul şi m-au botezat…Şi nu m-au pierdut…Asta îmi povestise mama atunci când o rugasem insistent să-mi spună cum a fost în ziua când m-am născut. Şi credeam în această poveste aşa cum credeam în răsăritul şi apusul soarelui… Din firimituri de întâmplări povestite reclădeam trecutul familiei şi copilăria…”

 Tata… 

Copilăria şi adolescenţa păstrează în romanul Vavilei Popovici, nonşalanţa şi inocenţa specifice unui timp lipsit de griji. Sunt evocate episoadele cele mai frumoase, iar comicul de situaţie, constând între contrastul dintre esenţă şi aparenţă, face din „Cartea mamei” o lectură spumoasă. „Mai târziu, pe la şase anişori îmi plăcea să cotrobăiesc prin dulapurile cu lucrurile mamei, atunci când ea nu era acasă şi împreună cu o prietenă scoteam rochiile, pălăriile şi pantofii. Pe culoarul casei noastre se afla un sipet din lemn de chiparos. Frumuseţea lui nu putea să mă facă să-mi fie teamă, si nici nu mă putea opri de la curiozitatea de a afla tot ce este în el, ştiind mai ales, că mama scotea de acolo lucruri frumoase cu care se îmbrăca la ocazii speciale… Îl deschideam împreună cu prietena de joacă, scoteam de acolo ceea ce era mai colorat şi mai dantelat, ne îmbrăcam amândouă şi ne jucam “de-a doamnele”. Capacul lui era greu şi odată am simţit că mâinile mele nu-l mai pot susţine şi acestea au cedat, s-au strâns ca două pârghii, capacul a venit peste mâini şi peste gâtul meu. Salvarea a fost servitoarea, care a apărut în acel moment…” Dragostea şi interesul scriitoarei pentru reconstituirea întâmplărilor sunt dublate de preocuparea pentru descrierea atentă a personajelor. În galeria acestora se înscriu ca emblematice, figurile tatălui şi ale bunicilor. „Pe tata aşa îl păstrez în minte, un tip impozant, cu ochelari pe nas, cu chelie, totul dându-i aerul de intelectual, de om serios, mereu preocupat. Văzându-i fotografiile din tinereţe, l-am întrebat zâmbind, când şi-a pierdut părul şi mi-a spus : «În tinereţe, pe când aveam doar treizeci de ani », iar eu mă născusem mai târziu şi nu-l văzusem decât fără păr. Dar îi stătea bine, avea trasături masculine frumoase, interesante…”

 … şi bunicii 

Bunicii sunt cei care au şansa şi rolul de a fi cele dintâi călăuze ale copilului în drumul prin viaţă şi în desluşirea tainelor acesteia. „Aşa îmi deschidea bunicul ochii asupra celor din jur. Mi-am dat seama că din familie poţi învăţa tot atât de multe ca şi de la şcoală, de la aceşti oameni în vârstă care aveau şcoala vieţii şi care nu trecuseră în zadar prin viaţă… El îmi spusese că oricâţi copii ai avea, dragostea pentru fiecare este tot atât de mare ca pentru unul singur. Încercam să înţeleg acest paradox, era greu de înţeles, dar bunicul îmi spunea să-l iau de bun, ca atare să cred în el.” În literatura română, Ionel Teodoreanu le închină un volum părinţilor săi. „În casa bunicilor” rămâne o carte simbol, care captează prin idilizarea trecutului, înfăţişat prin ochii copilului de odinioară. O altă capodoperă, de această dată în versuri, dedicată bunicilor rămâne poemul lui Ion Pillat „Aici sosi pe vremuri”. Bunicii sunt cei care fac legătura între trecut şi prezent, între generaţii diferite. Bunicii au viziunea timpului, ei simt, de fapt, timpul şi trăiesc sub semnul tradiţiilor. La fel ca şi Ionel Teodoreanu şi Ion Pillat, Vavila Popovici înţelege că bunicii au un loc privilegiat în casă şi în inima celorlalţi, în special a nepoţilor. „Bunicul avea şi el un fler pedagogic dar era prea sigur pe el, credea că nu poate da greş niciodată. Era puţin orgolios bunicul. Un pic de nesiguranţă, de nemulţumire, de smerenie îi putea determina o experienţă nouă, prin înlăturarea acestui obicei – fumatul. Gândea raţional, frumos dar acţiona, în acest caz, invers gândului, călca peste discursul lui logic şi acţiona sub influenţa unui impuls greu de înţeles. Eu doream să trăiască mai mult, să nu-şi scurteze viaţa, dar din respect nu-i puteam spune mai mult, gândeam numai.” Bunicii sunt singurii în măsură să aducă în prezent, trecutul. Trecutul capătă astfel, prin relatările lor, un aer de legendă. Bunicii înţeleg că suntem efemeri şi că eternizarea lor se va face prin intermediul nepoţilor. Iată de ce, în „Cartea mamei”, bunicul va rămâne factorul de echilibru în casă, după ce Luchian este arestat. „După arestarea tatălui, curajul şi iniţiativa mea s-au diminuat, au dispărut chiar. O nesiguranţă, o teamă apăruse până şi în sufletul meu de copil. Bunicul era cel care îmi mai dădea curaj, prin felul său de a fi.”

 „De-acum ştiu că voi rămâne alături de mama, zi şi noapte…” 

Dincolo de firul narativ propriu-zis, de aparenta transpunere pe hârtie a unor întâmplări mai mult sau mai puţin demne de atenţie, „Cartea mamei” devine şi un prilej de a-i oferi cititorului vorbe cu tâlc şi învăţăminte. Romanul Vavilei Popovici se transformă astfel, într-o sursă de înţelepciune, care atestă nu doar vocaţia de scriitor, ci şi pe cea de filosof a autoarei. „Un gânditor spune că toate trăsăturile de caracter, stilul de viaţă, sunt înscrise pe faţa unui om ; liniile mâinii sunt o replică, un fel de mănuşă a lumii; iar în creierul nostru s-a adunat şi rafinat tot ce e real, plus tot ce e cu putinţă… Începusem să înţeleg că frumuseţea, urâţenia sufletului se răsfrâng în fizicul unui om, ca într-o oglindă. Şi probabil că la tinereţe sufletul ne este frumos încă… Aflam din lecturi că bogăţia lăuntrică a omului se poate citi în aspectul exterior: al gurii, al mâinii, al piciorului, chiar. Cineva spunea că faţa ne este cel mai fin seismograf al gândurilor. M-am convins că aşa este.” Un alt element distinct si definitoriu pentru romanul „Cartea mamei” rămâne interferenţa trăirilor de altădată cu prezentul. Brusc, firul naraţiunii se rupe, iar prezentul invadează. Pe neaşteptate, mama devine victima unui stupid accident rutier. Asistăm la un moment de suspans maxim. Complexitatea redării trăirilor sufleteşti impresionează până la lacrimi. Durerea copilului care simte că îşi pierde mama are aceeaşi acuitate, chiar dacă respectivul copil a ajuns la vârsta maturităţii. Până la urmă, doar atunci când ne dispar părinţii ne dăm seama pentru prima dată în viaţă, că nu mai suntem copii, abia atunci ne realizăm cu adevărat, vârsta. „Vine salvarea, mama este pusă pe targă, ne ducem la spital. Pe drum, asistentul de pe salvare îmi spune că nenumăratele fracturi cauzate de traumatismul suferit, îi pot periclita viaţa. Ţipetele ei de durere mă înfricoşează. Simt, în aceste momente, cât de neputincioşi suntem uneori, noi oamenii, de a dărui îngrijire, dragoste şi speranţă, celor pe care îi iubim atât de mult… Ajungem la spital, mama este dusă cu targa la urgenţe, eu o urmez. Citesc fişa întocmită de asistentă. Semne clinice : durere vie, echimoze, multiple fracturi, deformarea regiunii coxofemurale, posibilă fractură… Internare, radiografii, punere în ghips, calmante, etc. De-acum ştiu că voi rămâne alături de mama, zi şi noapte… Vinovat este şoferul maşinii sau este greşeala mamei? Nu ştim încă. Se face ancheta de către cei de la circulaţie. Mama este şocată, tremură, nu vorbeşte. Accidentele de stradă pot fi prevenite prin cunoaşterea şi respectarea regulilor de circulaţie, dar mama le cunoştea. Atunci cum i s-a putut întâmpla?”

 „Părinţii nu trebuie judecaţi niciodată”

Citim un roman ce îi aparţine în exclusivitate, mamei, toate se ţes în jurul ei, iar dacă ea, eroina principală, se stinge, nimic nu mai are sens. Cu pasiunea normală a copilului ce îşi iubeşte părintele, Oresia dedică totul – timpul, energia, puterea – îngrijirii mamei. Suferinţa Tatianei este o ocazie pentru prozatoare de a relua şi a readuce în prim plan discuţiile avute cu fiinţa cea mai dragă, dar şi de a emite, cu acest prilej, judecăţi de bun simţ, cu profunde conotaţii religioase. „Am întrebat-o cândva, fiindcă prea mult timp păstrasem în mine acea întrebare: “Cum ai putut să-ţi părăseşti fiul?” Fusese obrăznicie, îndrăzneală sau duritate din partea mea? Indiferent, nu trebuia s-o întreb. Îmi spusese cândva, atât cât trebuia să ştiu, cât putuse să-mi spună… Imediat, dându-mi seama de cruzimea întrebării, m-a năpădit regretul. Era însă prea târziu, scosesem pe gură acele « perle »; îi deschisesem mamei o rană. Mama izbucnise în plâns şi nu se mai putea opri… Aveam eu dreptul s-o judec? Am înţeles mult mai târziu că părinţii nu trebuie judecaţi niciodată. Şi nici chiar oamenii străini. Sunt instanţe judecătoreşti menite să facă acest lucru, este instanţa supremă a Domnului Dumnezeului nostru care ne va judeca pe toţi.”

 „Curând îţi vei lua zborul”

Cartea mamei nu lasă nici o clipă loc de echivoc moral. În primul rând, mama este cea care ştie să cultive în copil valorile înalte, acele valori cheie pentru ca fiica ei să devină un adult ce pune preţ pe spiritualitate. «Tu să nu invidiezi pe nimeni în viaţa ta. Să încerci să înţelegi, să respecţi, să iubeşti şi dacă este cineva deasupra ta, să-ţi fie un exemplu. Cum să-ţi spun? Să admiri în loc să invidiezi, aşa cum admiri o floare pentru frumuseţea şi mirosul ei. Admiraţia duce spre iubire, pe când invidia sădeşte ura în suflet.» Mama îi aduce întotdeauna Oresiei consolare şi o explicaţie plauzibilă, optimistă, pozitivă, creştină, asupra celor ce se întâmplă, asupra vieţii şi a morţii. «Nu fii tristă, Oresia, fiecare dintre ei au avut o misiune pe acest pământ. Nu se pleacă din această lume până nu-ţi îndeplineşti misiunea personală, de care trebuie să fii mulţumit, căci fiecare venim pe lume cu câte una hărăzită de Dumnezeu.” Mama este cea care o învaţă să îşi aleagă prietenele. “Să urmăreşti zborul de toamnă al păsărilor; ele niciodată nu se amestecă, aceeaşi specie de păsări migrează neamestecându-se cu altele. Curând îţi vei lua zborul, va trebui să ştii bine în ce când te vei afla».” Oresia îşi ia zborul şi pătrunde într-o lume diferită de cea în care crescuse. Dacă despre copilărie, aceasta spune: „Doamne, ce frumoasă-mi fusese copilăria! Cât de lipsită de griji eram, câtă libertate aveam şi cât de fericiţi erau părinţii mei pe-atunci!”, despre prezentul pe care îl trăieşte departe de casă, afirmă: „Câtă ipocrizie !” Anii de facultate petrecuţi la Iaşi, dragostea ei pentru Rareş, căsătoria, pierderea copilului, fuga lui Rareş, singurătatea, durerea, perioada de profesorat într-un sat aflat departe de casă, violul repetat asupra ei al directorului şcolii – persoană cu relaţii în partidul comunist, societatea alienată în care se vede obligată să îşi ducă existenţa – „politica, femeia şi banul erau şi continuă să fie supremele forţe ale regimului în care trăim, forţe prin care se satisface dorinţa de parvenire…” – sunt doar câteva dintre reperele exteriorităţii prezente. Prezentul dur şi urât rămâne una din coordonatele esenţiale ale romanului Vavilei Popovici. Promiscuitatea întâmplărilor prin care trece este atât de adâncă, încât totul pare a avea un aer apocaliptic. Contextul social nu lasă loc speranţei, iar absurdul situaţiilor parcurse denotă degradarea morală a individului şi implicit, a societăţii. „Cameleonism, poate! Mască umană ! Cât va mai dura, Doamne ? Toată viaţa noastră? În prezent, nici o speranţă … Şi dacă se vor schimba timpurile, se va şterge totul cu buretele, cu ură şi dezinteres pentru trecut? Sau vor fi judecaţi cu demnitate cei care ne-au terfelit vieţile şi tot cu un rest de demnitate umană se vor retrage vinovaţii, într-un con de umbră bine meritat? Sau vor năvăli cei care au stat în umbra vinovaţilor şi se vor repeta paginile de istorie? Şi cine ştie ce minţi vor fi pe atunci, ce vor zămisli? Oricum, nu poate fi mai rău ca acum!”

 „Sunt duşmanul a tot ce se află la dreapta mea!”

Răul de care vorbeşte Vavila Popovici începuse în trecut. Evocarea trecutului, a unor biografii reale face din „Cartea mamei” un veritabil document de restaurare istorică a vremurilor apuse, a unei societăţi în care românii fuseseră deposedaţi de către comunişti de pământul strămoşesc. Bunicul autoarei îl portretizează cu o vervă ironică pe Lenin, creionând în relatarea sa, abuzurile ce urmau să se facă şi tragismul instaurat de noua eră. „Bunicul din partea tatălui, aflându-se sub ocupaţie rusească la acea vreme, auzise despre o cuvântare a lui Lenin într-o piaţă şi relatase familiei că Lenin vorbise maselor pe un ton categoric şi impunător, chemând bolşevicii la instalarea dictaturii proletariatului, la înlocuirea exploatării şi asupririi prin libertatea şi drepturile poporului muncitor. Mulţimii înfometate i se promitea pâine şi libertate. Prin cuvântările lui reuşise să creeze o tensiune maximă printre participanţii care s-au înflăcărat. Era un bun orator şi în acelaşi timp un om împătimit, posedat de diavol – spun unii. Iar marea masă a oamenilor îşi amplifica câmpurile bioenergetice şi rezona puternic… Un sentiment devine molipsitor, însufleţeşte masele… Cu prilejul unui Congres, povestea bunicul, Lenin părăsind o sală, a exclamat: «Sunt duşmanul a tot ce se află la dreapta mea!»”

 „Amintirile din copilărie vin precum valurile unei mări sau ale unui ocean, spre ţărm”

Sunt remarcabile în roman, pasajele descriptive, tablourile dinamice a căror legătură cu artele vizuale, în special cu pictura, dau o nouă perspectivă şi înţelesuri inedite textului. La Vavila Popovici imaginile izbucnesc pline de concentrare şi de forţă sugestivă, amintind ca stil, de „Valurile” Virginiei Wolf. „Amintirile din copilărie vin precum valurile unei mări sau ale unui ocean, spre ţărm, aducând cu ele scoici întregi, altele sparte, unele albe, altele colorate.” La fel de important este de exemplu, modul în care percepţia directă şi concretă a naturii, a spaţiului exterior, transformă evocarea clasică a unei furtuni, într-o anunţare simbolică a iminentei morţi a Tatianei. Se sugerează incertitudinea, durerea, complicaţiile ce vor urma. Din nou, printr-o singură propoziţie – „vremea s-a schimbat” – Vavila Popovici prezintă o situaţie şi prefigurează o întreagă dramă. Ea anticipează şi prevesteşte nenorocirea ce stă să se întâmple, redând cu talent, concordanţa dintre natură şi starea sufletească a Oresiei. „În seara aceasta vântul bate cu putere, crengile copacilor îngenunchează, norii aleargă în forme fantastice întunecând cerul care devine din ce în ce mai plumburiu şi astupă frumuseţea de dincolo de nori. O ploaie torenţială se dezlănţuie ca un torent. Picăturile furioase se izbesc de geam, lovesc zgomotos pervazul ferestrei. Fulgerele zigzagate marchează cerul, tunetele zguduie pereţii rezervei. Mama deschide ochii şi-i închide de teamă. Ploaia îmi răvăşeşte întotdeauna sufletul. Sunetul ei, la impactul cu pământul, de obicei mă bucură, ştiind că este strigătul de iubire al cerului, acum însă simt altfel… Funiile ei de mătase care sclipesc în zare, cerul încruntat, furios până la exasperare mă tulbură, mă înfricoşează. Ador însă fântânile arteziene care par o revanşă a pământului, ţâşnind spre cer în lumina razelor de soare şi oferind strălucirea desăvârşită. Privesc spre geamul ferestrei. Vijelie straşnică. De data aceasta o nelinişte inexplicabilă îmi macină fiinţa. Mă apropii de fereastră s-o închid, mi-e teamă să nu răcească mama.”

 „Cine-mi va fi de-acum sprijin?”

Nu întâmplător, „Cartea mamei” se deschide cu imaginea icoanei Sfintei Maria, născătoare de Dumnezeu. Ea este simbolul mamei universale, iar atunci când mama pământească nu mai există, rămâne o mamă cerească. Tatiana îşi încheie viaţa zbuciumată. Nu înainte însă, de a-i face Oresiei o ultimă şi vitală mărturisire – aceea că nu îi este mamă biologică. Oresia se află într-o situaţie limită, iar firul epic are un ritm tensionat. Durerea şi dramatismul trăirilor Oresiei, care înţelege că abia de acum înainte îi este dat să urce Golgota, sunt remarcabil redate în câteva întrebări: „Ce voi face când nu o voi mai avea? Cu cine am să împart bucuriile, grijile, suferinţele?… Cine-mi va fi de-acum sprijin?” Răspunsul îl găsim în primele pagini ale romanului: „Maica Domnului mi-l arată pe Iisus ca fiind «Adevărul, calea şi viaţa». Poartă copilul pe braţul său stâng şi cu mâna dreaptă îl arată pe Mântuitor. În cea de a doua icoană care şi-a păstrat rama veche, Maica Domnului îşi ţine pruncul pe braţul drept. Fecioara – mângâietoarea – îl strânge pe prunc cu braţul său stâng; copilul Sfânt îşi lipeşte cu duioşie obrazul de cel al mamei sale, parcă i-ar cere mângâierea, pentru că toţi copiii din lume cer mângâierea mamei. Seamănă cu o icoană pe care am văzut-o pictată la Mănăstirea Moldoviţa «Pruncul şi Maica Eleusa» adică Maica înduioşării.” Probabil că este mai puţin important să îţi cunoşti mama biologică, atâta timp cât există o mamă care a fost dispusă să îşi jertfească Fiul pentru tine. A sosit momentul să înţelegem că nu trebuie să ne judecăm părinţii şi că povestea despre naşterea Oresiei era doar… o poveste pe care Tatiana, fin psiholog, o crease special pentru fiica ei, ştiind că orice copil are nevoie să îşi afle începutul. Dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru simplul fapt că într-o zi, va trebui să îşi ia zborul.

 „Punctul în care trecutul se îmbină cu prezentul…”

Mama a plecat la întâlnirea cu Hristos, iar îngerii i-au deschis cerul. Trecutul nu mai există. Ce mai rămâne? „Dorul! Dorul de acele meleaguri înstrăinate… Iar mie, dorul de copilărie, dorul de cei plecaţi, dor de locurile unde mi-am petrecut copilăria, locuri cu natura şi cu arhitectura lor mult îndrăgită, dor de zbenguiala copilului care eram, dor de anotimpurile prin care treceam… Dor şi iarăşi dor!” Vavila Popovici lasă să cadă cortina. Doar aparent, pentru că deşi „începe să se aştearnă uitarea…, din când în când îmi apare chipul mamei ceresc. Câteva diamante de rouă strălucesc în privirea sa… O aud vorbind, continuând povestea neîncepută…” Povestea va continua, generaţie după generaţie. Aceleaşi bucurii şi tristeţi, acelaşi dorinţe şi regrete, aceleaşi împliniri şi dezamăgiri pentru toţi şi pentru fiecare dintre noi. „Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune”, a spus cândva, un înţelept. Să fi avut dreptate Solomon? Probabil că de data aceasta, dreptatea este de partea Vavilei Popovici, care ne spune că mai există o poveste neîncepută. Şi că ea continuă. Şi atunci, revine o lume a visării, în care imagini străvechi, dătătoare de putere şi de speranţă iau formă de cuvinte. Sunt cuvintele Virginiei Wolf, în „Valurile”: „Aş fi pierit ca umbra peste pajişti, îndată m-aş topi, m-aş cufunda în beznă şi m-aş istovi ca ea, în locul unde se întâlneşte cu pădurea, de nu mi-aş sili creierul să înalţe alcătuiri îndărătul frunţii mele; îmi impun să definesc clipa de faţă, fie măcar într-un vers unic, neaşternut pe hârtie; îmi impun să însemn măsura asta măruntă în lunga istorie care începe de la Egipt, de pe vremea faraonilor, când femeile duceau la Nil urcioare de lut roşu. Îmi pare a fi trăit mii şi mii de ani. Dar dacă închid ochii, dacă nu reuşesc să fixez punctul în care trecutul se îmbină cu prezentul…” Dincolo de aparenţe, dincolo de trecut şi prezent, „Cartea mamei” are un final optimist. „Da, trebuie să încep un nou proiect de viaţă!”, spune Oresia. „Fericirea include întotdeauna un sens şi un scop în viaţă. Trebuie să existe dorinţa de a mă elibera de trecut, de a mă curăţi spiritual şi a mă întoarce la momentul prezent.” De aici înainte, trecutul şi prezentul se vor depăna la timpul viitor. Pentru că urmează să se scrie o altă poveste, o poveste neîncepută.

 Octavian D. Curpaş    

 * * *

 O carte plămădită din suferinţă

După 9 volume de versuri şi 6 de proză, Vavila Popovici încredinţează Editurii Carminis o carte greu clasificabilă, care conţine câte ceva din ceea ce ştim că este un roman tradiţional, un roman-eseu, un jurnal, o scriere memorialistică sau un bildungsroman. Astăzi însă, după cum se ştie, diferenţele dintre specii şi chiar genuri literare au dispărut, fără ca să mai vedem în acest proces vreun păcat, ba dimpotrivă.Am citit destule recomandări la adresa unor cărţi care, până la urmă, s-au dovedit o reclamă sforăitoare la un ambalaj strălucitor ce ascundea un produs insipid. Această idee – recunosc – m-a frecventat şi în momentul când am început să parcurg elogioasa prefaţă a prof. dr. Simion Bărbulescu la Cartea mamei, dar, pe măsură ce avansam cu lectura spre miezul romanului, percepţia se spulbera, transformându-se în satisfacţie, ca să nu spun chiar entuziasm. Cartea Vavilei Popovici, pe care o recomand cu toată responsabilitatea copiilor şi părinţilor, se constituie într-o călduroasă pledoarie pentru omenie, credinţă, armonie familială, promovarea valorilor vieţii şi artei, cultul studiului şi al muncii în general, respectul faţă de strămoşi şi adevărul istoric, apelul la raţiune şi perseverenţă. Eul narator feminin, Oresia, lasă să se întrevadă destule trăsături autobiografice ale prozatoarei, care percepe lumea înconjurătoare cu ochi candizi şi apoi din ce în ce mai lucizi, trăind clipa prezentă, dar şi pe cea recuperată dintr-un trecut îndepărtat, cu maximă intensitate, străduindu-se să reconstituie cu grijă adevărul devenit ţintă permanentă a întreprinderii sale. Trecutul şi prezentul se întrepătrund ca iţele unui război de ţesut, iar pânza naraţiunii se desfăşoară în toată splendoarea ei sub ochii cititorului fermecat de fluenţa şi muzicalitatea frazei. Autoarea dovedeşte solide cunoştinţe de literatură, istorie, filozofie, psihologie şi teologie, nesfiindu-se să încorporeze în carte nenumărate idei din aceste domenii sau să citeze strofe din Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Şt. O. Iosif, Radu Gyr, Ion Barbu, D. Bolintineanu, A. Mateevici şi alţi poeţi români. Cu aceeaşi dezinvoltură invocă Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, Viaţa lui Ştefan cel Mare a lui Mihail Sadoveanu şi alte opere la care se adaugă fapte de istorie trăită de familia naratoarei al cărei arbore genealogic merge în timp până pe la anul 1800, pentru a-i informa pe cei neavizaţi ori pe cei care au uitat că „în 1812 s-a încheiat un tratat la Bucureşti, prin care Nordul şi Estul Moldovei intrau sub ocupaţia ruşilor”. Mai departe, ni se reaminteşte că „în 1877, armatele ruseşti trec Prutul, apoi Dunărea şi intră în Bulgaria. România luptă alături de ruşi… dar nu i se recunoaşte meritul decisiv şi Rusia alipeşte şi cele trei judeţe din sudul Basarabiei… Aşa se scrie istoria”. (s. n.) Aceste pasaje, departe de a scădea valoarea artistică a romanului, cum s-ar crede, apar ca nişte ferestre deschise spre curtea interioară a istoriei, astfel încât tânărul cititor să poată înţelege mai bine prezentul pentru a descifra viitorul. După asemenea paranteze, urmează pagini de literatură autentică scrise de un artist al cuvântului. Iată câteva exclamaţii care ne amintesc chiar de Ion Creangă: „Doamne, ce frumoasă-mi fusese copilăria! Cât de lipsită de griji eram, câtă libertate aveam şi cât de fericiţi erau părinţii mei pe atunci!”Dar fericirea nu ţine o veşnicie. Curând ţara intră sub aripa Moscovei, lungă şi dramatică etapă pe care prozatoarea ştie s-o recompună din crâmpeie pe cât de scurte, pe atât de sugestive: „Totul trebuia transformat… «Lumina vine de la răsărit!» era lozinca noilor conducători. Şi această lumină s-a dovedit a fi întunecat conştiinţele oamenilor, transformându-i în fiinţe cu creierele spălate sau în fiinţe duplicitare” (s. n.). Alături de acest frumos oximoron, am vrea să aşezăm talentul prozatoarei în alcătuirea unor portrete: „Multe fizionomii omeneşti evocă nişte capete de animale: a unui câine, a unei oi, maimuţe, vulpi, cal, vacă etc. Fizionomia lui evoca pe cea a unui lup. Ochii migdalaţi semănau cu cei ai unei fiare gata-gata să înfigă colţii în trupul şi sufletul meu. În ei se zugrăvea pofta carnală.” Nu o dată ai impresia că citeşti un poem în proză: „Duc în spate şocul greu al singurătăţii şi al durerii, privesc cum cerul îşi închide ochii lăsându-şi încet pleoapele peste pământul cuminte, peste oamenii cuminţi, prea cuminţi.” Epitetele, comparaţiile, repetiţiile, metaforele, personificările o trădează, în sensul cel mai bun al cuvântului, pe prozatoarea formată la şcoala marilor clasici. O frază şi, uneori, o singură propoziţie decupată din opera unui scriitor, departe de a face paradă de enciclopedism, vine să lumineze o faţetă a existenţei sau să întregească starea sufletească a personajului: „Fără adevăr, spunea Gogol, suntem nişte suflete moarte.”Cartea mamei, aşa cum sugerează şi titlul, este un elogiu izvorât din inimă la adresa fiinţei care oferă şi întreţine viaţa pe pământ, un poem în proză cum n-am mai întâlnit de la romanul lui Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit, din 1968. Prozatoarea face dovada de netăgăduit că este un maestru al armonizării detaliilor semnificative. Întâmplări în aparenţă banale dau imaginea vieţii frustrante şi lipsite de orizont. Tragedii fără număr conturează o lume în care fojgăiesc canaliile. În acest orizont întunecat, chipul mamei luminează asemenea soarelui ieşit dintre nori. Fără dragostea maternă şi dragostea pentru fiinţa iubită, viaţa n-ar mai avea nici un sens, pare a spune autoarea printre rânduri.Fiecare frază adresată mamei, citită cu intonaţia de rigoare se transformă într-un veritabil poem: „Mamă / buna mea mamă / lumina veşnică a vieţii mele / ochii mei te caută / timbrul vocii tale îmi sună în urechi / învăţăturile tale / îmi vor călăuzi în continuare viaţa. / Când voi fi lut/ vom fi iar împreună / şi atunci vei avea timp / să-mi spui tot adevărul / cu care ai plecat.”După ce ai citit această carte, nu poţi să nu fii de acord cu afirmaţia domnului profesor doctor Simion Bărbulescu din finalul prefeţei sale: „Cartea mamei se înscrie printre operele care – prin insistenţa asupra unor emoţii sublime – merită a se afla pe primul raft al lecturilor menite a ne călăuzi propria noastră devenire.” Plămădită din suferinţă, Cartea mamei semnată de Vavila Popovici pledează convingător, cu mijloacele artei autentice, pentru trăirea întru iubire, moralitate, generozitate şi speranţă, pentru armonizarea fiinţei cu frumuseţile naturii şi harul dumnezeiesc.

 Mihai Merticaru      

 * * *

Este cel de-al VI-lea volum de proză al d-nei Vavila Popovici şi atât poezia, cât şi proza au ca indicator suprem care desemnează un om de valoare – IUBIREA TOTALĂ – aceasta înseamnă să te contopeşti cu cel iubit în suflet şi trup, putere de a te dărui, de a înţelege, de a renunţa la tine, de a fi sprijinul semenului tău, de a-l respecta. Toate acestea n-ar avea nicio semnificaţie reală fără credinţa în Dumnezeu, în judecata Lui, dacă nu te conformezi preceptelor moral-religioase. Prin tot ceea ce face, scriitorul trebuie să dovedească faptul că persoana socială are cea mai mare deschidere către problemele celor din jurul său şi trebuie, pe cale de consecinţă, să minimalizeze griparea verbală şi comportamentală din mediul în care trăieşte. Este un modelator de suflete, dar şi un moderator ce poate şi trebuie să ajute la restaurarea individului, a umanului. Doamna Vavila Popovici reprezintă o îmbinare fericită a creatorului inteligent, liric, sensibil şi în viaţa de zi cu zi, cu omul, cu femeia dragăstoasă, cultivată, preocupată tot timpul să nu tulbure prin prezenţa sa. Constată reacţiile, le absoarbe, le cântăreşte, iartă şi merge mai departe, îşi continuă devenirea şi dumirirea, cum bine spunea Petre Ţutea şi cum bine spune şi doamna Vavila Popovici în acest roman: “În faţa lui Dumnezeu nu te poţi prezenta cu o sacoşă goală” şi citează afirmaţia: “Oamenii care nu pot rezista întunecimilor morale, paradoxurilor gândirii, crizelor sentimentale, nu sunt buni de nimic. Peste bord cu ei, peste bord!” Dar nu noi îi aruncăm, ci ei se elimină singuri.Volumul acesta se dezvoltă pe mai multe planuri, care se intersectează permanent: E străbătut de o reală necesitate de a găsi răspunsurile la problematica esenţială a vieţii, pentru ca omul să progreseze spiritual, pentru că altfel degeaba se naşte. Autoarea reclădeşte, dintr-o nevoie imperioasă de a se descătuşa, copilăria, adolescenţa şi maturitatea pe baza unor trăiri emoţionale intense, pe baza unor explicaţii pertinente, a unor comparaţii cu ideile concrete din operele unor mari gânditori – creatori de frumos din diverse domenii. Procedează astfel, pentru ca noi să înţelegem cum putem să ne formăm ca oameni, într-o societate în care adevăratele calităţi ale speciei umane sunt aruncate la gunoi. Este ridicată la rang de tabu toată deşănţarea ce însumează scabrosul, urâtul, murdăria, incultul, perversul, putregaiul, ipocrizia şi inumanul. Ea ne împroaşcă zilnic, creând confuzie, dezechilibre şi încet – încet ne întâlnim cu oameni deformaţi şi fizic, şi psihic, care nu mai pot recunoaşte valorile, dar pe care nici nu-i interesează ce se întâmplă în jur. Se bălăcesc, de multe ori inconştient, luaţi de val, indiferenţi dacă vor ajunge la vreun mal. Începutul volumului constituie o incursiune în istoria Moldovei – Bucovinei, pământ românesc, nu neapărat pentru că autoarea vrea să-şi întărească convingerile, ci mai ales pentru a comunica şi reitera realitatea românească actuală. “Numai adevărul poate să-i dea omului fericirea şi echilibrul necesar vieţii.”. Este o prezentare didactică, uşor de reţinut şi bine face că ne reaminteşte cine suntem ca popor al acestui teritoriu. Reies şi se întrepătrund, precum o pânză de păianjen, toţi factorii care au contribuit la formarea caracterului celor ce au locuit şi locuiesc pe acele meleaguri minunate. Edificator în acest sens este răspunsul bunicului la întrebarea nepoatei: “Bunicule, a fost mai bine cu nemţii sau cu ruşii? –Nici cu unii, nici cu alţii. Suntem români şi ne este bine printre români. E greu să-ţi duci traiul printre străini. Aici ne este locul.” Amintirile aduc mereu în prim-plan părinţii, bunicii, rudele, printr-o construcţie ce uşor schematizează portretele acestora, însoţite de admiraţie, duioşie, respect şi dragoste ce merge până la sacrificiu. Este analizată subtil relaţia specială dintre mamă şi fiică, mama ce-şi îndrumă pas cu pas copilul, care a înţeles că trebuie să te ridici prin propriile eforturi, să te cultivi singur pentru a rămâne partenera de viaţă demnă pentru acel cu care ai ales să trăieşti. Femeia este un concept complex, este armonia vieţii şi cu atât mai mult ca mamă şi soţie trebuie să se autocontroleze şi să se autoevalueze, pentru că este primul exemplu, primul model, este prietena duioasă şi sinceră care-ţi oferă ajutorul, siguranţa, încrederea în tine, te observă şi-ţi dezvăluie căile de corectare. Ea îţi imprimă regulile, principiile, obiceiurile şi poate şi prejudecăţile societăţii în care trăieşti, oferindu-ţi posibilitatea de a-ţi forma propriile convingeri şi adevăruri pentru a te cunoaşte şi a-ţi da seama cum evoluezi, dacă poţi recepta ce este valoros, fiind obiectiv. Culegând aceste idei din conversaţia mamă-fiică, se poate concepe un ghid educativ-informaţional, fără de care nu te poţi integra în societate, în viaţa de familie, cu responsabilităţile pe care trebuie să ţi le asumi spre a nu avea eşecuri. Cui să-i vorbeşti de prima iubire, care te poate amprenta pentru toată viaţa, cui să-i spui dorinţele, visele pentru care îţi canalizezi energia? Numai mamei, care, cu înţelepciunea şi experienţa ei, îţi poate da cele mai bune verdicte, pentru a-ţi crea rostul pe acest pământ.În toamna vieţii, a aurului frunzelor – covor pe care păşeşte cu seninătate, gânditoare, cu dorurile toate, cu singurătatea, cu amintirile-i dragi, în fiecare an, mai mult cu unul, doamna Vavila Popovici, parcă desprinsă dintr-un tablou de epocă, şi-a scris cartea, după cum frumos spune domnul profesor dr. Simion Bărbulescu, din “firimituri de întâmplări”, carte care s-ar putea numi sugestiv şi “Anotimpurile devenirii”.

 C. Popescu     

  * * *

 Carte frumoasă cinste cui te-a scris  

În împlinirea demersului său, Vavila Popovici se bucură de cel puţin două ajutoare, existenţiale pentru orice creator: harul şi orizontul intelectual. Artele îndeosebi, îi sunt cele mai apropiate, iar dintre acestea, pe primul loc se găseşte muzica, pe care nu doar o gustă, dar o şi practică, atunci când simte nevoia. Cunoscând si alte cărţi scrise de Vavila Popovici, am destule argumente să-mi asum afirmaţia că dominanta acestora este precum un generic sentiment al iubirii. Un sentiment fundamental-uman, care nu se rezumă doar la dragostea dintre două persoane, el acoperind un univers sentimental mult mai amplu şi mai divers. Este, poate, cel mai cuprinzător (şi mai surprinzător), cel mai profund si cel mai peren, dar oferit omului (şi nu numai lui) de preabuna, înţelegătoarea şi iertătoarea Divinitate, Dumnezeu însuşi stimulându-l prin exemplul Său. Din acest unghi văzut , “Cartea mamei” (Editura Carminis, Pitesti, 2006) este reprezentativ, iubirea (nu doar filială) îmbracând aici sublimul strai al înalţării spirituale prin adâncă şi nepieritoare vibraţie a întregii fiinţe umane, deopotrivă în ipostaza de creaţie supremă şi de creatoare de valori similare. Mă simt tentat să scriu că iubirea este, în aceasta carte, personajul principal, metamorfozat în multe personaje. Dar nu este vorba despre o supralicitare, despre o trecere dincolo de real. Idealul în iubire, în care crede Vavila Popovici, e unul pamântean, dar cu straluciri celeste. Nu în idee stă sublimul iubirii, ci în puritatea vibratiei sale, care nu se stinge, precum alte sunete. Avem de-a face cu o viziune nesofisticată prin consideratii subtil filosofice, şi cu realităţi în care toţi suntem combatanţi, eroi sau victime. Maniera literară aleasă de Vavila Popovici confirmă cel puţin două din preferinţele sale. Stilul memorialistic si cel al naraţiunii de factură românească. Nefiind un tereotician literar, critic nici atât, bănuiesc neriscul dacă afirm (chiar dacă cu oarecare timiditate) că volumul la care mă refer poate fi considerat si ca roman autobiografic, într-o realizare mai puţin uzitată. Unul în care dialogul este adesea reuşit suplinit prin monolog, ori mai mult sugerat decât ilustrat în chip direct. Gândirea de tip filosofic sporeşte interesul cititorului şi adaugă noi valenţe operei. Un scurt citat este relevant şi sugestiv: „O, da, gândurile pe care le lăsăm să alerge în voie! Viteza lor întrece viteza luminii; unda mentală învinge orice spaţiu şi poate ajunge până la extremitatea universului. Gândurile noastre sub forma unor vibraţii de o anumită frecvenţă se pot armoniza sau perturba în locul în care ajung”.Consemnează profesorul doctor Simion Barbulescu în Prefaţa sa, sugestiv intitulată „O carte despre sensul vieţii”: „Contemporană cu trecutul, acesta îi întăreşte convingerea că n-a trăit degeaba. O fărâmă de poveste, o istorioară, o mare dragoste ce se înscrie necesar în cartea propriei deveniri îi întăreşte convingerea că suntem traversaţi de „o energie cosmică”. Iar „Cartea mamei” de Vavila Popovici începe astfel: „În viaţa aceasta terestră suntem frunzele unui arbore genealogic din care ne desprindem uşor la venirea toamnei. Un vânt ne desparte de crengile copacului, plutim o vreme, dupa care cădem în lutul primitor”. Consideraţie filosofică, exprimare poetică…

 Vasile Filip    

 * * *

 O carte despre sensul vieţii

Personalitate distinctă a liricii contemporane, scriitoarea Vavila Popovici va fi prezentă – încă de la debutul publicistic şi cel editorial – cu poezie şi proză, caracterizate – după cum remarcase Nicolae Manolescu – printr-o exprimare „corectă şi cuminte“, în contextul unor imagini de încorporare a unor elevate emoţii gene­ratoare de contemplaţie şi extaz, inspirate de trăiri profunde subsumate meditativ-reflexiv unor carisme pauline (dragoste, credinţă, speranţă), la antipodul celor post-moderniste. De-a lungul dramei existenţiale, autoarea îşi pune întrebări fundamentale la care încearcă să răspundă, în lupta cu haosul şi moartea, după cum au remarcat la timpul cuvenit criticii săi.Din „firimituri de întâmplări“, ea reclădeşte imaginea relaţiilor pe care fiecare dintre noi le are cu lumea înconjurătoare, dar şi cu întreg cosmosul, insistând asupra singurătăţii care îi invadează deve­nirea întru fiinţă… Amintirile o copleşesc încă de la naştere, „precum valurile unei mări sau ale unui ocean“ – după cum ea însăşi notează în ultima sa carte de proză, la care ne vom referi cu precădere, intitulată sugestiv: Cartea mamei. Ea insistă în mod deosebit asupra rostului pe care fiecare dintre noi îl are, concretizat în „convingeri morale şi idealuri de viaţă“. Stăruie peste tot sentimentul general-uman al dorului după locurile unde şi-a petrecut copilăria, dar şi după fiinţele care i-au urmărit evoluţia, faţă de cei ce ne-au părăsit, faţă de natură şi de tot ce ne înconjoară de-a lungul „anotimpurilor“ devenirii. Imaginile se derulează ca nişte „mărgele preţioase“, dezvăluindu-i „secretul eternităţii“, în care un loc aparte îl ocupă iubirea. Amintirea unor episoade, precum cele inspirate de către unii dintre colegii săi de facultate (Ştefan, de pildă), precum şi de marea ei iubire, Rareş, se înscriu în  memoria noastră. Povestirea este intersectată de amintirea relaţiilor cu mama sa, mai ales după accidentul pe care aceasta îl suferă şi care o conduce spre ineluctabila dispariţie. Ne impresionează îndeosebi amintirile despre propria-i copilărie, adolescenţă şi tinereţe, cele consacrate tatălui care trebuie să plătească scump, cu ani grei de închisoare, atitu­dinea sa de independenţă faţă de regimul comunist instaurat după cel de-al Doilea Război Mondial. Contemporană cu trecutul, acesta îi întăreşte convingerea că n-a trăit degeaba. O fărâmă de poveste, o istorioară, o mare dragoste ce se înscrie necesar în cartea propriei deveniri îi întăreşte şi mai mult convingerea că suntem traversaţi de „o energie cosmică“, fără de care clipa prezentă ne-ar îngheţa fiinţa. Un rol aparte îl ocupă în paginile cărţii dedicate mamei prezenţa salvatoare a visului, al cărui rol e de a stabili un echilibru necesar între antiteze. Fără vise, am risca să fim văduviţi de sensul vieţii, de perfec­ţionarea continuă a propriei deveniri. „Fericirea include întotdeauna – afirmă scriitoarea înainte de a-şi încheia această nouă carte – un sens şi un scop în viaţă.“În încheiere, Cartea mamei se înscrie printre operele care – prin insistenţa asupra unor emoţii sublime – merită a se afla pe primul raft al lecturilor menite a ne călăuzi propria noastră devenire.

 Simion Bărbulescu    

 * * *

 Consolidarea unui semn ceresc prin rememorare…

Din firimituri de întâmplări, scriitoarea Vavila Popovici reclădeşte imaginea relaţiilor cu lumea înconjurătoare, dar şi cu întreg cosmosul, insistând asupra singurătăţii care îi invadează devenirea întru fiinţă. Un rol aparte îl ocupă în paginile cărţii dedicate mamei prezenţa salvatoare a visului, al cărui rol e de a stabili un echilibru necesar între antiteze. (Prof. dr. Simion Bărbulescu – în prefaţa romanului “Cartea mamei”, editura Carminis, Piteşti, 2006). După nouă cărţi de poezie (debut cu volumul “Noapte de iarnă” – 1993) şi şase volume de proză (debut cu volumul “Binele şi Răul” – 1997) Vavila Popovici ne trimite “Cartea mamei” în care îşi rememorează amintirile, trăirile langă cei dragi: mama, tata, colegi, prieteni din copilărie, într-un cuvânt, sentimentul uman al dorului după locurile unde şi-a petrecut o parte din viaţă. Amintirile câte au fost îi umplu inima cu nostalgii purificatoare. Vavila Popovici construieşte cu răbdare şi talent o frescă plină de întâmplări adevărate, credibile şi verosimile, întocmeşte un cod personal de confesiuni întru consolidarea unui semn ceresc, a unei lumi ştiute numai de ea, a unei lecţii de viaţă mereu şi mereu prezentă prin rememorare din plăcerea de a reţine în fluxul epic o seamă de observaţii intime şi de ce nu, pertinente. „Acum o văd ca într-un vis, tânără şi frumoasă şi simt nevoia să-i spun că ar trebui să iau viaţa de la început, să pot îndrepta greşelile făcute. Totul va fi perfect, de aici înainte, îţi promit mama mea!” Autoarea ştie că sunt cel puţin două feluri de a concepe şi de a percepe realiatatea. Unul este cel care se potriveşte cu o mişcare de înţelegere spontană a minţii; aceasta limitează conceptul actual imediat la realul cotidian, adică la ce se întâmplă sub ochii naratorului, şi altul, este cel care consistă în a desprinde din faptele, din întâmplările mai recente, sau de demult, ceea ce este oarecum de îndreptat. Pentru îndreptare trebuie să existe dorinţa de a te elibera de greşelile trecutului, de a-ţi curăţi spiritul şi a te întoarce purificat, la clipa prezentă”. Avea dreptate Al. Philippide când remarca într-un eseu din 1970: “Mintea care concepe actualitatea, raportează faptul particular la generalitate, faptul vremelnic la ideea de durabil. În fine, efemerul la permanent”. Nucleul epic din “Cartea mamei” este, neîndoios, aducerea-aminte, a tot ce s-a petrecut atunci cândva. Bunăoară autenticitatea unor date, privind modul şi spiritul de înţelegere şi comunicare între oameni. „Trăiam destrămarea visului, asemeni ceţii din dimineţile reci ale anotimpurilor, sub ivirea razelor de soare… Obosită, cu fruntea grea ca un bolovan, îmi îndrept privirea spre mama, să-i întâlnesc ochii, să-i ghicesc gândurile, imensitatea suferinţei. Braţele ei, ca nişte crengi descărnate, mă caută. Şi parcă-aş vrea să fug din acest anotimp, să mă refugiez în acel trecut, să regăsesc braţele moi şi calde ale mamei, să regăsesc copilăria mea fericită”. Fiecare dintre noi, cititorii acestui succint fragment de proză, în prezenţa realului, este înclinat să perceapă faptul imediat ca atare, fără nici o raportare la general, la durabil, la permanent. Însă, prozatoarea Vavila Popovici împleteşte fericit întâmplările cu realitatea complexă pe care o prelucrează literar şi literal în acelaşi timp şi, această nouă dimensiune capătă perspective, fara de care dimensiunea interogatiilor n-ar deveni principiul după care totul afirmă adevărul vieţii. “Oare fericirea, nefericirea sunt înscrise în AND-ul nostru? mă întreb. Puterea care ne alimentează corpul, mintea şi inima şi cu ajutorul căreia ne clădim fericirea, nu îşi are originea în AND? Eu cred că mai degrabă îşi are originea în Divinitatea însăşi care rămâne un adevăr etern”. Detalierea unor fragmente din biografia puţinelor personaje – mai mult discrete decât directe – cu sensibilităţi diferite, cu puterea de înţelegere ori de acceptare a situaţiilor create, caracterele şi temperamentele, experienţele individuale, toate la un loc, sau fiecare în parte ocupă un domeniu al vieţii psihice, iar rezultatul desfăşurării naraţiunii este aproape remarcabil. De altfel, “Cartea mamei” este de natură explicită, realistă, situându-se în preajma romanului “Ce mult te-am iubit” de Zaharia Stancu, roman pe care l-a scris în două săptămâni după moartea mamei sale. Deci, nimic mai logic decât descrierea şi chiar examinarea unor aspecte de viaţă ale timpului acela. „Vara, când zilele erau lungi, mamei îi plăcea uneori să stea în grădină pe un sezlong, în timp ce tata muncea, ori la şcoala lui, ori acasă unde îşi găsea câte ceva de lucru. Când venea de la şcoală şi o găsea în grădină, fericirea se citea pe faţa lui blândă. Mama era asemeni florilor din grădină. Tata o privea uneori ca pe o zeiţă. Frumuseţea mamei eram eu, iubită şi răsfăţată. Odată l-am auzit pe tata spunând unui văr de-al meu care era în pragul însurătorii: “Să-ţi iei soţie frumoasă şi sănătoasă”. La frumuseţe se adaugă mersul ei graţios şi farmecul privirii, surâsul, timbrul vocii, sclipirile spiritului, căci orice inteligenţă scăpărătoare pierde dacă nu este însoţită de graţia fizică. Şi mama o avea”. Ceea ce la un moment dat pare întâmplător, caz individual, o ipostază arbitrară, se transforma în legea lecţiei de viaţă, într-un fel de… destin care leagă pe Vavila Popovici de lume. Aş vrea să închei nota mea de lectură, spunând că impresionanta carte a mamei m-a fascinat prin adevărurile ei capabile să-mi ţină trează lectura celor 272 de pagini. Mi-ar fi fost uşor să relev exemple din multe alte 35 părţi ale memorabilului şi ontologicului roman, dar am optat pentru o analiză aproximativ psihologică a scriiturii, arătând, dacă am reuşit, valoarea intrinsecă ce derivă din prezentarea timpului ca un conflict între individ şi destin, constituind o lume din adâncul lumii noastre capabilă a ne descoperi ca de obicei ascundem ori nu suntem întotdeauna în stare să o facem să trăiasca plenar în noi înşine. Aşadar, universul prozei marca Vavila Popovici este – o lume într-o lume – reuşind să potenţeze ordinea lucrurilor şi să ne-o aducă în faţa spre liniştea sau neliniştea noastră. „Aveam de la cine să învăţ, numai că eu eram altă natură, puţin mai rigidă, mai băieţoasă şi tatălui nu-i displăcea acest fel de a fi al meu. Odată mi-a spus: “Nu regret că n-am avut un băiat!” Şi atunci am înţeles că era mulţumit aşa cum eram. Înainte de a-şi da sufletul, mi-a spus: “Să ai grijă de mama!” Şi am avut cât am putut. După dispariţia tatălui, am fost mereu atentă şi tandră cu ea”.

 Victor Sterom    

 * * *

 Pe raftul bibliotecii: “Cartea mamei”

Cartea mamei a Vavilei Popovici descrie povestea vieţii Oresiei, o poveste cu elemente reale care au înfrumuseţat dar au şi umbrit destinul mai multor generaţii. Conceput în secvenţe cu amintiri prezentate alternativ, volumul este atractiv iar multitudinea metaforelor îi întregeşte frumuseţea dând splendide tente copilăriei, adolescenţei şi chiar maturităţii eroinei. Dacă cititorul îşi va permite să selecteze secvenţele povestirii pe anumite teme poate concluziona că volumul conţine un mic cod al manierelor elegante pentru adolescenţă, o frumoasă poveste de dragoste, o poveste a demnităţii umane, o confruntare între caractere, o tragedie a familiilor de români refugiaţi din faţa tăvălugului rusesc, o rezistenţă umană faţă de opresiuni etc. toate completate cu enunţuri biblice, de mari idei filozofice, adevăruri istorice şi versuri celebre pline de sensibilitate ale unor poeţi români. Cartea mamei este o enciclopedie al vieţii cu suişuri şi coborâşuri, o perlă a spiritului uman dar în acelaşi timp şi o perlă a atrocităţilor care îl distrug. Vavila Popovici cu un sublim talent literar înnobilează fiecare secvenţă a amintirilor Oresiei, făcând cititorul să simtă parfumul ori dezlănţuirea naturii, întunericul singurătăţii, tragedii umane, şi rareori umanismul şi prietenia unor semeni. Volumul Vavilei Popovici este o mostră a vieţii reale, petrecută nu de mult, dar a căror racili, poate mai accentuate le întâlnim şi astăzi. Mama, altă eroină a romanului, rămâne pentru Oresia o enigmă, care odată cu trecerea în nefiinţă o provoacă în a căuta un anumit adevăr, ea acceptând spre final, spusele unchiului, scriitorul, „morţii cu morţii şi vii cu vii”. „Cartea mamei” este un roman autentic care invită la neuitare şi la demnitate.

 Constantin Mitulescu    

 * * *

Apărută la Editura Carminis, Piteşti, 2006, 272 p, cartea Vavilei Popovici trebuie considerată din mai multe puncte de vedere: structural ţine de literatura interbelică, amintindu-ne de experienţele erotice feminine din “Pînza de paianjen” pe care Cella Serghi o publica în acea epocă la 1938; ca subiect cuprinde istoria – “saga” – unei familii (fără a fi un roman-fluviu), acoperind întreaga perioadă modernă cu frământările atât ale istoriei cât şi ale respectivei familii, astfel încât romanul poate fi considerat şi istoric, dar şi psihologic-feminist. Amprenta autoarei apare în lungile pagini introspective, în îmbinarea planului linear, orizontal, al prezentului, cu mai multe altele, regresiv, în timp şi spaţiu. Aparent, nu se întâmplă nimic, firul principal al naraţiunii fiind însăşi condiţia de stand-by într-un timp oarecum încremenit în aşteptare – agonia mamei care în urma unui accident ajunge la spital şi este vegheată cu devoţiune de fiică noapte şi zi -; tocmai această aşteptare plină de speranţă şi rugăciune pentru însănătoşirea fiinţei celei mai dragi, mama, este aceea care devine productivă prin “ţeserea” unor fire narative secundare în care abundă tonalităţi dramatice, poetice, filosofice. De unde rezultă şi caracteristica de noutate şi modernitate a acestui roman, ceea ce îl şi salvează de etichetarea de a fi apărut cam târziu în raport cu istoria literaturii (vezi şi afirmaţia deloc gratuită “a fi contemporan cu trecutul”- p. 144). Aşadar, în acest cadru quasi epic se dezvoltă “N” acţiuni readuse cu multă îndemânare scriitoricească în prezent – ca şi cum timpul încremenit, în aşteptare, ar trebui umplut cu ceva … pe când, în realitate, scriitoarea recurge la acest artificiu tocmai pentru că, având atât de multe de spus, are nevoie de un pretext care s-o ajute, eventual, să pună diferite fapte şi evenimente în etalare şi nu în subordonări discriminatorii, subiectivizate, totul fiind la fel de important pentru domnia-sa, în egală măsură! Cititorul este captat astfel şi urmăreşte acţiunea precum acul ce înregistrează undele seismografice: într-un singur roman alternează un roman-eseu cu un grupaj de poeme narative sau poeme în proză, ori chiar scurte povestiri parcă de sine-stătătoare, un roman al reconstituirii social-istorice, o carte-ghid pentru tineri cuprinzând sfaturi, cum şi un material didactic şi un îndreptar religios, o expunere sau studiu introductiv al unor noţiuni de parapsihologie şi chiar terapii complementare… deopotrivă de importante în viziunea autoarei. La acestea se adaugă cunoaşterea şi buna proprietate a termenilor, demonstrând – dacă mai era nevoie! – propria şi bogata experienţă de viaţă a romancierei, cum şi cultura sa. Acumulări pe care le aduce în semn de contribuţie personală pentru normalizarea relaţiilor interumane precum şi a omului cu Universul. Este remarcabilă atitudinea de luptătoare a Oresiei, ajutată din umbră de însăşi prezenţa continuu ocrotitoare a mamei. Am zice: două personaje principale – sau, să fie vorba de un alter-ego al autoarei?… construită ca poveste în poveste, acţiunea în întregul suitelor ei narative evoluează sub privirea atentă a unei bune psihanaliste, aşadar pe măsura apariţiei unor evenimente – autobiografice sau nu, asta n-avem de unde să ştim şi nici autoarea nu dă indicii, cât mai degrabă sugestii -, acestea sunt de îndată analizate, reconsiderate cu înţelegerea şi răbdarea omului matur care a câştigat, odată cu trecerea anilor, înţelepciunea de a se auto-analiza (“individuaţia” – cum menţionează la p.72). Din acest punct de vedere cartea câştigă mult ca valoare; dar şi din oralitate, prin folosirea unghiului amintirii (familiar deja cititorului, gen Ion Creangă: “stau şi mă-ntreb/stau şi mi-aduc aminte”, dar depăşind prin introspecţie starea meditativă a acestuia), sau din epicul alternând cu proza poematică – p.35, p.47, p.59, 60, 61, p. 74 (un frumos fragment despre dor). Găsim frumoase pagini despre poznele copilăriei (păpuşi plus lecţii de comportament – p.43), precum şi fazele copilăriei – p.47, ori metamorfozele adolescenţei – p.136-137. Nu am putea să nu semnalăm remarcabila însemnare despre Brâncuşi – p.49-51-, echivalând cu un eseu, cum şi panseul filosofic / “filozofemele mele!”, cum le defineşte la p.147: ”… viaţa însăşi este un manual al cărui număr de pagini cresc exponenţial faţă de timpul pe care îl avem de trăit” – p.186-, precum şi rafinamentul cugetărilor prin care se diferenţiază noţiuni din aceeaşi categorie: spirit-suflet, îndoială-scepticism – p.112-, mândrie-vanitate – p. 240-. Deopotrivă sunt interesante subiectele: iubirea ca lumină – p.100- (cu extremele: viol –p.192– sau erotism –p.103-); condiţia femeii (feminitate – p. 156-157); istorie (despre Bucovina de Nord sau Dacia, sau despre regimuri politice/ororile comunismului –p. 172-173-); morala reunită cu religia –p.173-, educaţie religioasă şi precepte (schisma din 1054; simbolismul crucii: “Orizontala este direcţia materiei pe când verticala este a spiritului, iar crucea este unirea celor două. Cu alte cuvinte, este simbolul creştin al totalităţii, reprezentând reconcilierea contrariilor prin suferinţă. (…) fiecare îşi duce crucea sa!” –p.226-), dar şi despre boli şi magi, ori o abordare ştiinţifică despre Geneză: “Geneza a fost calculată matematic, pământul este constituit din 23% pământ şi 76% apă, iar axa inimii este înclinată tot cu 23 de grade faţă de verticală. Pământul este înclinat tot cu 23 de grade faţă de axa sa; nervul optic este înclinat în ochi tot cu 23 de grade…” –p.234- . Este o dăruire şi o trăire pe care nu ne-o putem închipui a fi fost influenţată de vreun scop mercantil, comercial ori livresc. Este experienţa unui artist ce-şi pune la îndemâna cititorului cele mai utile şi bogate cunoştinţe spre a fi de folos. Din acest punct de vedere este o carte cu teză. Varietatea temelor şi disciplinelor abordate îi conferă acestei cărţi a mamei o configuraţie aparte, ea adresându-se nu unui public anume, mai mult sau mai puţin elitist ori pretenţios, simplu ori nepregătit, cât – primo – oricărui cititor de carte avid de noi cunoştinţe şi experienţe, dornic să le folosească, şi – secundo – negreşit celui aflat încă în formare – adolescentului. Dorinţa de comunicare întreţine combustia acestui roman atât de divers, diversificat şi educativ. Neadresându-se explicativ numai vreunei tipologii anume, cartea le este aşadar de folos tuturor, pentru că fiecare îşi va extrage exact ceea ce îl interesează sau pasionează. De aceea, autoarea cultivă stilul direct, neoperând cu concepte complicate ci cu informaţii şi nerecurgând la artificii stilistice. Cât despre stil şi scriitură, remarcăm, şi la propriu, dar şi la figurat, o bună stăpânire a acestui tip de tehnică a ţesăturii narative, dacă ar fi să dăm ca exemplu însăşi pigmentarea în repetate rânduri cu semnale de atenţionare asupra unei destăinuiri: vezi ezitarea bunicii (p.30) ori cea a mamei (p.32), semne care captează atenţia încă de la început prin efectul de concentrare într-un punct a curiozităţii şi a interesului trezite brusc în evoluţia aparent lineară a povestirii. Acest semnal cuprinde o informaţie, o taină, al cărei sens îl va descifra cititorul abia în finalul cărţii, şi anume că mama care a crescut-o şi educat-o, a adorat-o şi protejat-o pe eroina romanului nu era mama sa “biologică” (spre deosebire de romanele de mistere, aici drama este autentică). De respiraţie şi anvergură amplă, romanul evoluează aşadar între tradiţional şi modern, clasic şi romantic, real şi oniric, această dualitate ocolind în acelaşi timp supralicitarea fiecăreia şi oricăreia dintre aceste categorii cum şi dezvoltarea tentelor moralizatoare ale unor pasaje cu un peremptoriu caracter didactic – pentru că autoarea ştie să dozeze cu măsură. Este însă o carte cu teză, cu morală, propunându-şi ca ţintă formarea şi educarea, precum şi evoluând din iniţierea cu preponderenţă a cititorului tânăr. Personal, aş fi dorit să citesc o asemenea lucrare în propria-mi adolescenţă! Cu siguranţă ea va folosi oricărui tânăr care mai citeşte şi cărţi. Celui matur îi va procura un folositor schimb de experienţă şi aduceri-aminte acoperind mai mult de un secol. Echilibrul său clasic va rezona, aşadar, în sufletul iubitorului de frumos, deopotrivă tânăr şi matur, întrucât cartea este scrisă cu o artă a nuanţărilor: de la educaţional la iniţiere, de la reverie la fantastic oniric, de la psihologie la psihanaliză, de la istorie la filosofia istoriei, de la alopat la terapii neconvenţionale (bioenergie, puterea gândului, terapia cu gândire pozitivă), în contextul unei panoramări istorice şi sociale. De aici, totuşi, poate rezulta pentru un neofit o uşoară rătăcire printre atâtea noţiuni evoluând în această dinamică alertă. Dar şi timpurile s-au schimbat şi aceasta nu este decât reacţia de rezonanţă a omului la transformare, pentru că şi despre transformări este vorba în Cartea mamei, autoarea făcând o fină analiză a luptei interne (în plan fizic, emoţional, mental), cum şi a evoluţiei de la copil-adolescent la matur-bătrân-muribund, prin pregătirea pentru viaţă şi moarte, acumulări şi lipsuri, câştiguri sau pierderi în plan material ori spiritual. Într-un ritm egal, negrăbit şi răbdător, expunându-şi propriile păreri asupra condiţiei umane, a demnităţii şi respectului faţă de alţii şi pentru sine, pledând pentru rearmonizarea omului cu natura, cu principiile morale şi etice de la care se abate acesta… Vavila Popovici face faţă timpului grăbit printr-o carte care ţine de urât în nopţile însingurate şi te ajută să vezi din nou lumina.

 Monica Mureşan    

 * * *

 Cartea mamei – romanul cu insertii eseistice

Înfricoşaţi de ororile săvârşite de bolşevici, mulţi români din Basarabia şi Bucovina de Nord şi-au încărcat într-o cărucioară sau într-un geamantan mai nimic dintr-o agoniseală de-o viaţă şi au apucat, în acel înfricoşător august 1944, spre inima ţării, cu speranţa că îşi vor găsi un rost, vor scoate-o la capăt într-un fel. Printre ei cobora din raiul Bucovinei o fată de nouă ani. Era cea care avea să devină mai târziu scriitoarea Vavila Popovici. Potenţialul său creator a prins trup şi suflet în 16 cărţi, între care nouă de poezii şi şapte de proză, a şaptea fiind romanul cu inserţii de eseu “Cartea mamei”, apărut anul trecut, 2006, la editura “Carminis” din Piteşti, un volum aproape masiv, de pe coperta căruia scruteaza timpul şi spaţiul Domnişoara Pogany a lui Constantin Brâncuşi. Fără a fi divizată în structuri capitolare, cartea pare a fi scrisă în flux continuu, după cum se cere şi citită, să cunoască unitate şi veridicitate, aşa cum apare în viaţă sau se desprinde din amintirile fiecăruia dintre noi. Chipul mamei este de altfel prezent în diferite ipostaze, în întreaga proză a doamnei Vavila Popovici, semn al durabilului şi devastatorului sentiment uman fundamental care o domină. În prefaţa intitulată “O carte despre eseul vieţii”, profesorul dr. Simion Bărbulescu încheie: “Cartea mamei se înscrie printre operele care – prin insistenţa asupra unor emoţii sublime – merită a se afla pe primul raft al lecturilor menite a ne călăuzi propria noastră devenire.” O avalanşă de tablouri epice se succced sub impulsul memoriei selective, tablouri alcătuite din propriile amintiri şi emoţii ale romancierei, transferate eroinei sale purtătoare a eului narator – Oresia, dar şi din investigaţii psihologice în bogata trăire umană în care a ştiut să pătrundă într-un mod personal, sensibil şi pitoresc, tablouri în care mama domină, ca protagonistă, planul principal, plin de personaje dragi sau ostile, de spaţii de pastel rămase în minte sau de comentarii istorice şi filosofice, intercalate, adevărate eseuri, să fie estompat. “Cartea mamei” îşi începe cursul cu elogiul celei mai sfinte mame, al Unicei Născătoare de Dumnezeu, al Fecioarei Maria, sub icoana căreia scriitoarea şi-a luminat copilăria: “Maica Domnului îşi ţine pruncul pe braţul drept. Fecioara îl strânge pe prunc cu braţul ei stâng; copilul sfânt îşi lipeşte cu duioşie obrazul de cel al mamei sale, parcă i-ar cere mângâierea, pentru ca toţi copiii din lume cer mângâierea mamei.” Continuă eul narator al persoanei a treia cu digresiuni asupra credinţei în Moldova şi în Bucovina, cu un scurt istoric al icoanelor, referiri la “Descrierea Moldovei” a lui Dimitrie Cantemir, cadrul oraşelului Ismail cu viaţa legată de Dunăre, cuplul Ion – Elena, el ofiţer în armata română, ea, mai mult singură, îşi găseşte liniştea în apele fluviului. Trecutul istoric al spaţiilor răsăritene ale vieţii, influenţa nefastă sovietică asupra lui Mihail Sadoveanu şi a multor scriitori de stânga. Cu apariţia Oresiei, eroina domină scena romanului, linia naratoare trece la persoana întâi, avem spovedania acesteia în aria căreia facem cunoştinţă cu Tatiana, fiica Elenei, devenită mamă, cu bunicul şi bunica, personaje ale căror trăsături, mai ales comportamentale, se dezvoltă pe parcursul total al cărţii. Analogia între bunica şi splendidul portret liric lăsat de St.O. Iosif. Fluxul memoriei stă temeinic pe timpul trecut din care se detaşează nu doar chipul mamei, dar şi al bunicului. Amintiri despre anii de şcoală. Pagini eseistice despre închisorile comuniste, poezia lui Radu Gyr, cu exemplificări, opera lui Constantin Brâncuşi, miturile din opera lui Mircea Eliade, ermetismul fermecător al lui Ion Barbu, totul implementat în substanţa epică a cărţii. Pe aceeaşi linie, dese inserţii vizându-i pe Eminescu, cu poezia “Doina”, pe Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu şi George Cosbuc. Între ele verbul stă în alcătuirea figurilor umane dragi. Tatăl este: “un tip impozant, cu ochelari pe nas, cu chelie, totul dându-i aerul de intelectual, de om serios, mereu preocupat.” Iar bunicul: “Părul şi barbişonul erau de culoarea cenuşie, privirea ageră, irisul albastru – albastru.” Iaşul şi anii studenţiei, dragostea Oresiei pentru Rareş, noaptea lor trupească. Discuţii filosofice despre materialism şi idealism, atmosfera de îndoctrinare comunistă din facultăţi. Căsătoria cu Rareş, apoi prietenia cu Ştefan, adept al dialecticii marxiste, ajuns mai târziu în rândurile superioare ale partidului. Ordinea cronologică a faptelor este de multe ori afectată de fluxul jucăuş, nestăpânit al memoriei. Portretul mamei, mai ales, se întregeşte mereu: “Mama era frumoasă chiar în clipele ei de răzvrătire. Avea o uşurinţă şi o nobleţe în mişcări. Brunetă cu ochi negri de abanos, pielea albă şi catifelată, faţa cu trăsături bine conturate, clasice ale unei zeiţe…” Rareş pleacă în străinătate şi nu se mai întoarce. Eroina intră în învăţământ ca profesoară. Directorul, un mascul cu relaţii, o violează, apoi mijloceşte mutarea ei într-un sat de munte, mai ales că rămâne şi gravidă. Alte pagini despre condiţia umană corelată cu puterea credinţei. Boala mamei, suferinţa ei în spital, sfârşitul ei: “În faţa ochilor mei stăruie chipul mamei, ultimele ei lacrimi, prelingându-se domol pe obraji, ultimul plâns dăruit mie, cu dragoste şi cu regret.” Prea plinul culturii scriitoarei Vavila Popovici se revarsă luminos peste întâmplări şi personaje în “Cartea mamei”, împodobind-o cu adevărate eseuri tematice variate. Alternarea tablourilor în flux continuu, rememorarea întâmplărilor, descrierea celor dragi, dar şi a celor răi sunt încununate de dragostea mamei şi de dragostea filială ce se completează reciproc. Epicul este înfrumuseţat de lirism: “Mama, buna mea mama – izbucneşte în final protagonista, Oresia – lumină vesnică a vieţii mele, ochii mei te caută, timbrul vocii tale îmi sună în urechi, învăţăturile tale îmi vor călăuzi în continuare viaţa.”

 Ion Georgescu    

 * * *

 Relație Fără Vârstră

Despre opera Vavilei Popovici am scris şi în alte ocazii şi întotdeauna am făcut-o cu plăcere, fiindcă descopeream de fiecare dată adevăruri general valabile, disponibilitate confesivă şi meditativă, lecţii de viaţă veritabile. „Cartea mamei”, aparută la ed. Carminis, Piteşti, 2007 în condiţii grafice ireproşabile, continuă scrierile epice ale autoarei, paginile de roman fiind împletite cu cele de eseistică. Titlul format din două substantive, dezvăluie veneraţia pe care personajul-narator o are pentru mama sa, iar coperta ce poartă cunoscuta sculptura brâncuşiană Domnişoara Pogany invita la meditaţie asupra valorilor morale. Vavila Popovici organizează elementul epic, realizează un roman cu caracter unitar al povestirii. Prin intersectarea celor două planuri al prezentului şi al trecutului, realitatea nu este unilaterală, fără complexitate, dimpotrivă personajul narator îl introduce pe cititor în miezul preocupărilor, al frământărilor familiale. Prin personaj se realizează o incursiune în trecut, copilărie, adolescenţă, maturitate. Reflecţiile nu sunt rare şi sunt comunicate pe un ton confesiv care atrage. Consideră ca omul este supus destinului, acţionează sub puterea lui prin voinţa lui Dumnezeu, Nihil sine Deo, condus de „îngerii de lumină”, energiile cosmice, spre îndeplinirea unei misiuni. Trece prin cercurile existenţei: copilăria, vârsta lipsită de griji, vârsta întâlnirii cu poveştile şi cu păpuşa, cu prima activitate, jocul. Jocul este o componenta a copilăriei, aşa cum este Moş Crăciun, al cărui mit se spulberă neaşteptat, clătinând „suportul” sufletesc, păpuşa. Ghiduşiile elevei conştiincioase care se eliberează prin joc de tensiunea produsă de un program zilnic şcolar, sunt ale tuturor copiilor din ziua de astăzi. Eleva trăieşte un paradox – o teză foarte bună este influenţată de profesoară, influenţată de informaţiile maliţioase ale unei colege invidioase, drept copiată, prin urmare depunctată. Nu este de mirare că fetiţa frustrată încearcă să copieze – un act de revoltă – nu singurul, pe parcursul naraţiunii, dar care dezvăluie o conştiinţă de sine ce nu admite incorectitudinea. Motivul solitudinii vine să releve reflecţii ale unei pagini de jurnal: „Încă nu aveam să-mi dau seama că mă născusem într-o zodie a singurătăţii care îmi acoperea încetul cu încetul fiinţa şi mă izola de restul lumii.” Singurătatea îi creează stări contradictorii: „Uneori o iubeam, alteori… mă obosea sau mă exaspera.” Paginile de eseistica surprind probleme legate de educaţie, de familie, de religie şi de morală. Educaţia vine, în primul rând din familie, subliniază autoarea, întărind concepţia tatălui, profesor şi om cu anumite principii: „…fără disciplină în şcoală şi acasă, nu se poate forma individualitatea unui copil. Pentru ca să poţi conduce cândva în viaţă, întâi trebuie să ştii să asculţi”. Unitatea familiei, pentru care toţi ai casei aveau un cult, înseamnă armonie. Vorbeşte despre „legea morală”, despre „Bine şi Rău”, de legătura dialectică morală-religie. Pentru Vavila Popovici, „suprema libertate” echivalează cu desfiinţarea oricăror frontiere, constrângeri, idee contrazisă de mama care este conservatoare în principii. Momentele de meditaţie devin cadru temporal, alternând prezentul cu trecutul, realitatea cu visul: „Gândurile ne vin de undeva, din eterul ce ne înconjoară şi se ascund în mintea şi în sufletul nostru… dacă n-ar fi gândurile, visul, speranţa… ele ne salvează din realitatea crudă…” Portretele desprinse au forţă morală: mama este frumoasă, echilibrată, sensibilă, generoasă, proiectată în spaţiul eterului. O caracterizau „ordinea şi cochetăria”, tendinţa de intelectualizare. „Avea trăsături fine, delicat conturate şi un mister care era numai al ei, care aparţinea ş sufletului şi trupului frumos”. Mama rămâne fiinţa superioară care înţelegea şi rezolva totul, sufletul delicat şi nobil stăpânit de un devotament familial desăvârşit. Profilul tatălui dezvăluie intelectualul subţire, pedagogul autentic al cărui orizont cultural se vede în orice dialog. Nu acceptă compromisul, are rectitudine şi priveşte cu demnitate orice lovitură a destinului. Experienţa bogată, drumul prin închisorile comuniste i-au marcat fiinţa şi l-au făcut precaut, interiorizat. Un personaj deosebit este bunicul, om generos, drept, iubitor: „Bunicul nu ducea lipsă de sinceritate, bunătate, imaginaţie şi înclinaţii spre lumea spirituală…” Sensibilitatea, gustul pentru estetic, imaginaţia bogată sunt calităţi transmise descendenţilor. Celula familiei are un rol important în viaţa omului şi cele trei personaje, mama, tata şi bunicul formează prima şcoală de educaţie: „Mi-am dat seama că din familie poţi învăţa tot atât de multe precum de la şcoală, de la aceşti oameni în vârstă care aveau şcoala vieţii şi care nu trecuseră în zadar prin ea”. Pentru copila şi adolescenta de odinioară, pentru fiinţa matură din prezent, familia rămâne punctul de lumină de la care converg toate. Personajul narator, fiica, este supus unui proces de introspecţie. În urma unui accident suferit de mama, fiica veghează în ultimele zile, într-un spital, clipele ei de agonie, evocând momentele cruciale din existenţă. Sensibilitatea, dragostea filială, respectul, durerea, capacitatea de visare, credinţa reprezintă trăsăturile fetei, spirit reflexiv; Este preocupată să-şi formeze o filosofie proprie asupra vieţii, factor decisiv pentru menţinerea echilibrului. Izvorul din care îşi adună energia este credinţa: „…nu poţi separa morala de religie”. Fragmentele descriptive inserate pe parcurs au o funcţie psihică, învăluind fiinţa şi imaginaţia în mireasma vegetalului sau în liniştea razelor de lună sfărâmate prin colţuri de cameră. Alteori, jalea îşi găseşte cadrul potrivit, indiferent de anotimp: „Afară cad frunze galbene-aurii dansând prin aer. Vântul plânge cu lacrimile lui… E toamnă? E iarnă? În casa mea tristeţe, singurătate. Lipseşte de data aceasta mama.” Ultimele pagini consacrate despărţirii de mamă sunt superbe prin lirismul strecurat, prin resemnarea şi durerea ce-i cuprind fiinţa, dezvăluindu-i că, indiferent de vârstă, despărţirea se aşterne grea, că ceea ce acoperă pământul nu poate fi uitat, că el îngroapă ceva prin fiinţa noastră, lăsându-ne sentimentul de rătăcire pe drumurile memoriei.

 Renata Alexe

 * * *

Cartea mamei
Please rate this post.