Articole, Eseuri (III)

 Articole, Eseuri (2013) – Volumul III de publicistică, apărut în USA.

 (Faceți click pe copertă pentru a comanda volumul)

Articole, Eseuri (vol. III, 2013)

Am citit și am aprofundat multe creații ale maestrei Vavila Popovici; ea s-a înscris printre sublimele românce – Haricleea Hartulary Darclée, Elena Văcărescu, Martha Bibescu, Ana Ipătescu, Hortensia Papadat-Bengescu și Marina Krîlovici; prin opera ei, maestra Vavila Popovici ar putea „melodia“ pe cuvintele divinului Horațiu: – Exegi monumentum aere perennius

Mai menționez mult inspiratul eseu – „Alegeți plaja, nisipul, vântul și stânca”, din care menționez finalul: „Filozoful grec Epictet (50 d. H. – 135 d. H.) spune că nu trebuie să ne temem de sărăcie, de exil, de închisoare sau de moarte, ci să ne temem de propria noastră teamă. Și pentru a nu ajunge să ne temem de propria noastră teamă, ne este necesară voința și stabilirea unui ideal, în așa fel ca viața să nu fie lăsată la voia întâmplării. Mi-au plăcut două fragmente din scrierile lui: primul: „Viața la voia întâmplării este ca apa revărsată: tulbure, glodoasă, greu de răzbătut, vajnică, zgomotoasă și repede trecătoare”, cel de al doilea: „Viața orientată după un ideal este ca izvorul nesecat: curat, limpede, gustos, răcoritor, înviorător, căutat de toți, bogat și pururi fără de sfârșit”.

Privindu-i chipul, mi-am adus aminte de una din cărțile mele, închinate acelui răscolitor „Rinascimento”, „Cântec iberic”, cu acel „siglo d’oro”, din era Carol Quintul și Filip al II-lea și cu femei, mântuite de amurguri roșietice, soții de hidalgo, cu sânge „limpio”, identificate cu o „ceremonie de splendori”

 Doru Popovici
– compozitor, muzicolog, scriitor și ziarist român. Comandor de Italia.
(Pitești  Săgetătorul, 16 iulie 2013)

 * * *

 Mic poeseu despre Vavila POPOVICI
Articole, Eseuri vol. III

 „Descoperită” de cititorul pasionat încă, ci nu pătimaş, care sunt, din revistele românilor de pretutindeni, şi a câtorva din patrie, Vavila Popovici îmi ( şi ne) confirmă o prezenţă minunată în Gândirea românească conexată la universal, a acelei inteligenţe sofianice şi sporitor creştineşti, active, energice, prin noul volum de eseuri, selectate din reviste din SUA ( unde locuieşte), şi din România, Belgia, Canada… Pe calea cumpănitoare, dintre practicianismul religios, noetic, şi raţiunea carteziană, la anii venerabilei vârste, opera dsale se restituie – în mirabila seminţie de limbă românească, din care s-a născut, printr-o „ înşiră-te mărgărite” ca o salbă de nepreţuite mărgele….Vavila Popovici este dintre cele mai autentice, prin chemare şi scrierile ei probative în acest sens, valori ale sufletului-cel-îngândurat ( îndurat din Gând!) – care comunică, în noima veche a expresei, a Cuminecării. De aceea, eseurile, dar şi poezia sa, au darul ce din dar se înfruptă şi ni se îmbie- redăruie, al empatiei divinului ce „se agită în om”. Erudiţia, admirabilă, asimilările decantate şi propensiunea sa irepresibilă, din Patos, de a ni se confesa, nu aveau cum să rodească fără vasta experienţă (empirismul firesc al Existenţei, în paradigma intimă, de mare vervă) a vieţii…. Eseurile sunt teosofice şi teologice, complementare şi recuperatoare de acea saţietate spre care tinde dintotdeauna Sufletul omenesc, cu atât mai mult prin feminismul- maternalismul cel îngrijorat faţă de cei pe care Biblia îi numeşte fiii omului… Respingerea atitudinală, prin scrisul literar – filosofic şi poetic, a decăderii morale, aşa cum au definit-o gânditori ca Mircea Eliade, Petru Culianu, dar şi – fără scepticismul dezamăgirii cioraniene, din speţa lui Diogene Laertios şi oximoronismul lui Juvenal, înţelegerea superioară a proximei moralia, ci nu celei „ minima”, cum pledează vs lichelism ( n.bene) – un Gabriel Liiceanu, este arma melodioasă a talentatei noastre compatrioate. O forţă expresivă irepresibilă transpare din tot ce scrie; eseurile de faţă sunt referitoare la actualitatea din ţară, pe care o urmăreşte cu mare nelinişte şi îndurerată compasiune. Vavila Popovici are curajul unei inimi ce rar ne-a fost dat a descoperi, fie doar prin aceste eseuri. Modul jurnalistic, şi psiho- sociologic!, – promptitudinea faţă de cutare subiect, judecăţile şi apelul mereu inspirat, parafrazic, la patrimoniul de gândire al anticilor şi cunoaşterii actuale, sunt remarcabile şi au darul acela subtil, tămăduitor, DUIOS, al aspiraţiei noastre, perene, întru reîndumnezeire. Opera vie şi cuntinuatoare (devenitoare), a acestei gesticulaţii cultic- culturale, este în subsidiarul ei, a Speranţei care ne mişcă, atât de unici fiecare, şi, „paradoxal”, dempreună, în Misterul existenţei. Scuzate-mi fie preţiozităţile, inerente unei atari cuvenite admiraţii! Oarecum, Vavila Popovici este pe filiaţia unei alte prietene – scriitoare din exil ( Belgia), Antonia Iliescu, dar şi de scrierile poetice şi teologice ale lui Paul Aretzu.

 Personal, dintre eseurile acestui consistent corolar, vol, III, mă bucur de acelea în care transpare „omul poietic”, al lui Imitatio Dei. Eseul despre lacrimi, din pragul cărţii (prag dar şi boltă!), conţine cheia întregului, ca al unui mic templu al Cugetării: „Nu este ruşinos să plângi, dar se pare că vărsarea de lacrimi cere o oarecare intimitate”. Axiologia şi ontologia unor astfel de cugetări se îmbină întocmai ca în poezia cea vie, dintotdeauna. „ Eliminarea prin plâns a unor hormoni şi substanţe chimice” – ale omului biochimic, sunt în astfel de texte, straniu  intime, însă paradoxal daruri, împărtăşanie. Vavila Popovici pledează pentru Omul pozitiv, neînjosindu-se în „robia” animalului bolnav grobian, definit de Nicolae Breban.  Articolele autoarei care comentează evenimentele sociale grave, ale criminalităţii, derivelor imorale crase, din ţară, sunt şi ele pe măsura înzestrării şi culturii admirabile. Omul este, cum scria careva, al „cerului înstelat, şi al legii morale din el”. Sau nu va fi deloc! Dacă ar fi să îi transferăm din EM Cioran, un atribut, acesta ar fi Graţie: „ Orice graţie este un avânt, o bucurie a înălţării”. Darul de carte al Vavilei Popovici, de departe, însă atât de apropiat!, merită să fie primit şi pregustat ca fruct sănătos, al unui suflet  mare, Feminin prin excelenţă, de o ultrafină senzualitate a Cuvântului, generos ca alăptarea pruncului, prin care Duhul – cel ubicuu în uman, întinereşte în trecerea sa prin lume, în „eterna reîntoarcere”, cum definise marele Mircea Eliade. Îi aştept promisa carte de poeme, preludiată de un mic buchet în Revista Noua ProVincia Corvina.

 P.S. Conchidem cu sinceritatea elogiului însufleţit de actul eminamente poietic al scrierilor sale, că, cel puţin mie şi celor asemeni nouă, Mesajul înalt al scrierilor Vavilei Popovici, cel mai rezonant!, este cel de îndemn la Curajul Inimii… Fie acesta şi în virtutea unui enunţ animist, despre Ochiul Inimii… Textele eminentei compatrioate au sfericitatea hierofanică, a logodnei prin Logos- Logostea (v. mithosul românesc), sau altfel spus, reîntregire întru creaţie, Animus- Anima.

 Eugen Evu
România, august, 2013

 * * *

 Mărturisiri întru sinceritate

 „Grădina inimii trebuie cultivată cu Adevăr, Iubire şi Frumuseţe. Ni se întâmplă să închidem ochii şi să gândim la ceva frumos… Apoi deschidem ochii, frumuseţea gândurilor reflectată în ochi pleacă şi ajunge în sufletele altor fiinţe… «Frumuseţea este promisiunea fericirii», scria Stendhal. Ea dă strălucire iubirii, adevărului.

Dacă vom folosi mai mult inima decât cântarul minţii, vor intra cu uşurinţă şi Adevărul şi Iubirea şi Frumuseţea.”

Preluate din finalul eseului „Adevărul, Iubirea şi Frumuseţea”, cele două alineate sunt înfăţişate cititorului şi pe coperta a patra a celui de al treilea volum de „Articole, Eseuri”, publicate de Vavila Popovici în America – Made in the USA, Charleston, SC, 03 July 2013 – acolo unde scriitoarea din Piteşti trăieşte de nu prea mulţi ani. Am luat-o de la sfârşitul cărţii nu dintr-o hachiţă de comentator ce se vrea cu orice preţ spectaculos, ci dintr-un motiv cu mult mai serios, mai justificat şi mai credibil în demersul meu. Acela de a prezenta cât mai argumentat o carte care împlineşte în chip admirabil o lungă şi rodnică muncă literară, o carieră care se află în plină desfăşurare. În opinia mea, fragmentul de mai sus poate fi interpretat ca o sintetică concluzie a textelor cuprinse în volum, dar şi – mai ales – ca o mărturisire de credinţă. Vavila Popovici – spirit amplu instruit, profund, delicat şi franc – îşi defineşte portretul de om creator adăugând desenului de până acum tuşe noi, cu nuanţe şi mai bine definite şi cu adaosuri de culoare perenă. Ea a atins altitudinea maturităţii creatoare deopotrivă în dimensiune şi substanţă, notorietatea de care se bucură, în ţară şi dincolo de fruntarii, dovedindu-se dreaptă apreciere şi bună răsplată. Plata venită dinspre partea cititorilor – alături de cea a exegeţilor – fiindu-i supremă satisfacţie.

Judecat în complexa lui alcătuire tematică, volumul „Articole, Eseuri” ilustrează un interesant periplu ideatic prin universul în egală măsură cultural, filosofic, religios, social, moral, artistic, geografic etc., care alcătuieşte substanţa şi temelia lumii, de când (şi până când) există ea pe acest pământ dăruit cu de toate. Fie şi o lectură a titlurilor materialelor este mult susţinătoare a afirmaţiei anterioare.

 „Focul păcatului şi apa curată a virtuţii”, „Obrăznicie şi cinism”, „Despre toleranţă”, „Decenţă sau vulgaritate”, „Mai sunt oameni buni” ş.a. au în vedere aspecte care ţin de latura morală a omului, cele două extreme – binele – răul – fiind puse în balanţa dreptei judecăţi. „Dragobetele”, „Învierea Domnului! (Tristeţe şi speranţă)” ne introduc în vechi tradiţii ale culturii populare sau în sfera religioasă a practicii creştine. „Tradiţii înseamnă trecut, o mină de valori, concepţii, obiceiuri sau credinţe care se păstrează la un popor sau la nivelul întregii umanităţi, concentrate fiind în jurul unui Adevăr” – îşi justifică autoarea demersul. Alte titluri îl poartă pe cititor prin oraşul Baltimore – „frumosul şi interesantul oraş Baltimore, una dintre cele patru aglomerări urbane ale megalopolisului american – sau te iau părtaş, la furtuni de zăpadă. Apartenenţa la rădăcinile şi la izvoarele baştinei se afirmă şi în această carte, Vavila Popovici purtând în memorie şi în inimă evenimente care au marcat benefic istoria poporului român – „Unirea principatelor” – sau imaginea unor mari personalităţi – „Of, Doamne, Doamne! (163 de ani de la naşterea lui Eminescu)”, eseul cu acest titlu având ca moto chiar cuvintele poetului nepereche: „Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egală îndreptăţire a naţiunii noastre”. Nici de această dată, iubirea pentru muzică nu rămâne dincolo de paginile cărţii: «Corul „Tenebrae” (Tenebrae Choir)», „Master Corale – 2012”, „Bach şi Debussy în interpretarea pianistei Angela Hewitt”. La fel şi admiraţia pentru dansul modern sau clasic: „Festivalul de Dans American – 2012” (în trei abordări).

Parcurgerea textelor, însă, oferă cititorului nu numai o surprinzătoare bogăţie de informaţii, nu doar pertinente comentarii, ci şi o viziune de un echilibru intelectual şi artistic menite să încurajeze conştiinţa şi să întărească caracterul uman. Vavila Popovici ni se înfăţişează şi în paginile acestei cărţi ca o fiinţă delicată şi raţională, cu un suflet cald şi înţelegător, cu o gândire esenţial echilibrată în raporturile ei cu lumea şi cu întâmplările vieţii. Patima ei este una a perceperii tolerante, nu una a înverşunării neiertătoare. Cu sau fără voia ei, autoarea impune un model de comportament uman, creatorul situându-se în permanenţă în mângâierea aripii divine, cea care oferă omului lumină clarvăzătoare şi speranţă întru împlinirea menirii sale. Acesta este demersul fundamental pe care Vavila Popovici şi-l propune şi ni-l propune: binele divin, ferit de răul satanic.

 „Eu cred că omul e făcut de Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el” – apelează Vavila Popovici la ajutorul lui Petre Ţuţea în moto-ul la eseul intitulat „Binele şi Răul”. După care îşi exprimă propriile opinii, în concordanţă cu ale cunoscutului gânditor, dar similare şi cu ale altor mari cărturari ai lumii: „Bine şi răul, Sacrul şi profanul, viaţa religioasă şi cea laică se opun şi coexistă în cadrul culturii şi spiritualităţii umane. Omul religios este acela care crede în originea sacră a lumii şi a vieţii, nu doreşte distrugerea vieţii ci evoluţia ei, cu ajutorul Binelui. Renunţând la sacru, la religie, omul modern îşi asumă, voit sau inconştient, o existenţă tragică”.

Aşa cum cititorii ei statornici cunosc, Vavila Popovici este şi poet. Pasiunea pentru arta versului fiindu-i parte a fiinţei, ce nu poate evita „ispita”. Aşa se explică faptul că, în unele eseuri sau articole, autoarea ne încântă şi cu câte o strofă – două sau chiar cu câte un poem întreg. „Dragobetele”, de pildă, se încheie astfel: „Copacii sărută statornic văzduhul./ Foame de săruturi, foame de-mbrăţişări…/ Păsările, inoculate cu virusul dragostei,/ se caută fâlfâind din aripi,/ dansând printre crengile copacilor./ Iubirea mea respiră/ prin vers şi rugăciune.” Sau poemul dedicat morţii lui Iisus: „Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos./ Se-aude toaca./ Credincioşii se-ndreaptă spre biserici./ Încep slujbele religioase. Îngerii coboară blând din cer,/ întind aripile deasupra capetelor noastre./ Îşi pregătesc glasurile,/ Preoţii-nalţă rugăciuni./ Se-aud cântări de cinstire, se-nfiorează întreaga fire./ Se-aprind lumânări,/ se luminează inimile şi gândurile noastre./ Se cântă Prohodul…/ Îngerii trişti cântă cu noi! Clopotul bate./ Pe cer trec nori alungaţi de vânt./ Păsări tresar din somn speriate./ Printre foşnet de aripi şi unde sonore,/ lumânările noastre,/ unite-ntr-o singură lumină mare./ Învăluiţi în propria lor lumină/ Îngerii sunt printre noi!/ Înconjurăm biserica împreună cu preoţii,/ purtători ai sfântului Epitaf./ Ne oprim de patru ori/ şi ne hrănim sufletele cu rugile lor./ Trecem pe sub Epitaf…/ Îngerii sunt cu noi!/ Biserica-i prea plină./ În jur roiesc enoriaşii./ Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos! Îngerii se află printre noi!” Dar poetul Vavila Popovici este prezent şi în alte texte ale acestei cărţi: „Încurcaţi în socoteli”. Eseul „Mai sunt oameni buni” se încheie şi el cu versuri ale autoarei cărţii: „Ce bine este să ai o cheie a ta,/ să o porţi în buzunar sau poşetă,/ să-i auzi zgomotul cald când o răsuceşti în broască./ Ce bine este să ai o casă a ta,/ să pleci oriunde şi să te poţi întoarce în ea/ Să alergi prin odăile-i toate,/ să deschizi ferestrele,/ să-ţi arunci privirea protectoare peste lucruri/ şi să asculţi cum ceasul secunde bate./ Ce bine este să ai un pat al tău,/ să-l găseşti şi pe-ntuneric,/  să te arunci în el ca într-un hău,/ să-ţi afunzi capul în pernă/ şi să visezi, să visezi toată dragostea de peste zi.” Citind – cu inima şi cu mintea – aceste versuri, o întrebare mi se înfăţişează, ca şi cum eu mie mi-aş pune-o: să fie dorul de casa ei din Piteşti, oraş din România? Să fie dorul amplu şi profund, parte a fiinţei, pe care orice român îl poartă cu sine atunci când casa lui este departe? În orice caz, un simplu alint poetic nu e!…

În cartea ei de „Articole, eseuri”, scriitoarea Vavila Popovici se dovedeşte şi un foarte bun jurnalist. Dar nu unul din cei pe care îi citim, îi auzim sau îi vedem zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă pe toate drumurile, ba chiar şi cărările ţării noastre. Harul scriitorului îl „obligă pe ziarist” să scrie corect în limba română şi să ofere cititorului cât mai multe şi cât mai interesante informaţii, indiferent de genul gazetăresc adoptat: relatare, reportaj, analiză, comentariu. Ba chiar şi cronicar – de muzică, de dans, de arte plastice – se dovedeşte a fi Vavila Popovici. Dar, mai ales, ea dezvăluie, şi de această dată, un vast orizont cultural. Desele şi sugestivele citate din mari gânditori ai  istoriei omenirii pe care le foloseşte, fac mărturisire că aşa este. Precum în alte rânduri, şi acum autoarea nu face paradă de cunoştinţele sale; ea le pune, discret şi convingător, în slujba propriilor idei, tocmai pentru ca totul să intre în sfera de interes a cititorului. Aceasta fiind, de fapt şi de drept, ţinta principală.

Stăpână pe tehnicile scrisului frumos, Vavila Popovici îşi pune în valoare calităţile şi prin ştiinţa folosirii mijloacelor de expresie. Acolo unde subiectul îi permite, ea apelează la redactarea strict literară, cu exprimări poetice chiar. Comentariile şi analizele o îndreaptă către arsenalul criticului (literar sau de artă). Bogăţia de informaţii şi impresii îi impune maniera reportericească. Predomină stilul direct şi limpede, precis şi concis, fraza antrenantă şi consistentă. „În acea după-amiază soarele se ascunsese de-a binelea, cerul devenise cenuşiu şi începuse să ningă frumos, cu fulgi mari. Ningea ca-n poveşti, aşa cum văzusem în anii copilăriei, în nordul Ţării noastre – România. Cerul plumburiu îşi revărsa lacrimile; fulgii mari cădeau grăbiţi, în linii drepte, perpendicular pe pământ. În câteva minute totul s-a acoperit cu o mantie albă de zăpadă.”

Consemnând şi faptul că articolele şi eseurile adunate în această carte de Vavila Popovici au apărut în publicaţii din România, S.U.A., Canada, Danemarca, Spania, Belgia, Israel, Germania, se mai cuvine o prezentare, menită să împlinească întreaga alcătuire a acestui volum: datele personale ale autoarei, dar, mai ales, parcursul ei literar, alcătuit din colaborări la reviste şi ziare din România şi din străinătate, participări la volume colective, premii, prezenţa în dicţionare, titlurile editate până în prezent (anul 2012). De asemenea, un capitol de Referinţe critice (selective şi rezumative), referitoare la poezie şi proză, segment care ocupă 79 de pagini. Evident, doar o parte din tot ce s-a scris despre cărţile sale.

 Vasile Filip – Iași
Noiembrie 2013    

* * *

 

Order now from Amazon:
https://www.amazon.com/dp/1490903348

* * *

 

Articole, Eseuri (III)
Please rate this post.