Articole, Eseuri (IV)

Articole, Eseuri vol. IV (2014) – Volum de publicistică apărut în SUA.

 (Faceți click pe copertă pentru a comanda volumul)

Articole, Eseuri IV

 

Uniţi întru credinţă

   Celor treizeci de cărţi – versuri şi proză – tipărite de scriitoarea Vavila Popovici până la sfârşitul anului 2013, li se adaugă, în 2014, încă două. Una de „Articole, Eseuri”, volumul al patrulea, şi alta de memorii cu tentă istorică pregnantă – „Popasurile vieţii” – ambele Made în USA, Charleston, unde autoarea cu adânci rădăcini în pământul României trăieşte de câţiva ani. Genericul pe care l-am folosit pentru aceste succinte consideraţii, inspirate de cele două lucrări, este, de fapt, o parafrază, pe care mi-am permis-o dintr-un motiv foarte temeinic argumentat: credinţa este, în cazul scriitoarei Vavila Popovici, izvorul de apă vie care îi susţine, deopotrivă, existenţa şi creaţia. Cutez a spune că, fără acest punct de sprijin, literatura creată de ea nu ar fi existat, în această alcătuire. „Credinţa trebuie să ne unească!” este titlul articolului-eseu la care fac trimitere, ideea cuprinsă fiind succint, dar lămuritor, exprimată: „Credinţa şi iubirea de neam au unit poporul român de-a lungul vremurilor”. În susţinerea afirmaţiei sale, autoare îl cheamă în sprijin pe filosoful şi psihologul Constantin Rădulescu-Motru: „Omul se înalţă deasupra bestialităţii prin virtualitatea pe care i-o pune în suflet sentimentul religios”. (…) „Religia uneşte, nu separă.”

   Prezent şi în celelalte volume de „Articole, Eseuri”, spiritul polemic, neexpus ostentativ, mi se pare, totuşi, ceva mai provocator în acest al patrulea volum. Ţinta prioritară a celor peste treizeci de materiale este susţinerea adevărului, deopotrivă prin combaterea părerilor dăunătoare sănătăţii morale şi prin afirmarea ferm-elegantă a propriilor opinii, clădite pe consideraţiile unor mari personalităţi ale culturii universale. Invocarea unor nume de referinţă – Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Constantin Rădulescu-Motru, Emil Cioran, Constantin Noica, Seneca, Balzac, Aristotel, Einstein, Kant, Schiller ş. a. – nu este, în cazul de faţă, fudulia celui care vrea cu tot dinadinsul să arate că el este un om informat, care ştie multe. Intenţia autoarei e una pe cât de necesară, pe atât de sinceră: aceea de a convinge, spiritul adevărului fiind determinant, iar combaterea reversului – datorie uman-creştină. Părerea mea este că aici îşi află sălaşul substanţa şi mesajul scrierilor la care mă refer, iar Vavila Popovici prin acest demers se autodefineşte, ca om şi scriitor.

   Deşi diverse, subiectele abordate nu conduc la ideea disipării. Dimpotrivă, maniera de tratare întăreşte unitatea, armonizată prin mesaj şi viziune. Păstrarea curăţeniei morale a omului dintotdeauna, a celui contemporan îndeosebi, este profesiunea de credinţă a autoarei, pe care ne-o propune şi nouă, cu convingătoare discreţie şi cu eleganţă intelectuală. În cele mai multe cazuri, prin forţa lor de sugestie, titlurile vorbesc de la sine: „Politica şi compromisul”. („Pentru a nu fi un simplu act negustoresc şi pentru a nu se ajunge la confuzie şi inversarea valorilor, compromisul în demersul său trebuie să ţină cont şi de conştiinţa care nu poate renunţa cu totul la principii şi valori…”); „Munca este legea lumii moderne”. („Chiar dacă munca pretinde efort, ea nu constituie o povară a vieţii…”). „Recunoştinţa – Miezul dragostei”. („Este o manifestare a curăţeniei şi nobleţei sufletului omenesc care încununează multe virtuţi”); „Divide et impera!” (De la privirea istorică la realităţile contemporane mergând, ghidată fiind de principiile moralei creştine, Vavila Popovici scrie: „Dezbină şi stăpâneşte este o tactică de manipulare a comportamentului oamenilor, de câştigare şi menţinere a puterii prin divizarea unei populaţii…” Iar eu pun această întrebare: „Oare încotro bate această zicere?” Evident, răspunsul se află la îndemâna tuturor celor ce parcurg cu ochi curaţi şi inimă simţitoare paginile cărţii în discuţie.); „Bine, rău, liberul arbitru şi Dumnezeu”. („Viaţa pământească are ca scop dobândirea unor trepte de înălţare, prin realizarea valorilor morale, bazate pe iubirea de semeni şi de Dumnezeu”.); „Fericire vs. Nefericire”. („…mai presus de toate lucrurile se află Divinitatea şi legea ei este legea Binelui (…) am fost creaţi pentru a fi fericiţi şi pentru a lupta la înlăturarea dezordinii, haosului ivit, prostiei şi urâtului”).

   Atitudinea moral-civică a scriitoarei este profund creştină şi, deci, ancorată în realităţile istorice, dar, mai ales, actuale. De reţinut opiniile sale despre morală şi democraţie, despre bani şi despre viaţă, despre nevoia de cultură şi de altruism, despre demnitate şi curaj, despre insolenţă şi bună credinţă, dar şi despre multe alte concepte nu doar filosofice, pe care autoarea le aşează, mai ales, în plan moral-intelectual. Scrie Vavila Popovici despre caracter şi comportament: „Am credinţa că este necesară încrederea în virtuţile neamului, care au fost şi continuă să existe, camuflate astăzi cu oarecare timiditate, din pricina celor mulţi ieşiţi în faţă, cu comportament viciat”. Viciat de ce şi de cine? ne putem auto-interoga. Părerea mea este că la mijloc se află caracterele nefinisate, purtătoare de comportamente dăunătoare. Criza morală, prezentă abundent în lumea contemporană, e rezultatul unei educaţii eşuate şi al unei culturi de o vastă absenţă. Prin propria lucrare, omenirea îşi face rău sieşi.

   Am marea bucurie (şi recunoştinţă) pentru faptul că Vavila Popovici şi-a adus aminte, în cartea sa de acum, şi de poetul Nicolae Labiş („Aurul din poezia lui Nicolae Labiş”). Mângâindu-mă cu imaginea lui din anul şcolar 1951-1952, când am fost nu doar colegi de clasă, ci şi olecuţă de prieteni, la Liceul de băieţi nr. 1 din Iaşi (aşa se chema în acea vreme Liceul Naţional), fac o corectură la afirmaţia autoarei: „În ianuarie 1952 a fost luat din sânul familiei de către corifeii regimului şi transferat la liceul «Mihail Sadoveanu» din Iaşi…” Mai întâi: copilul Labiş Nicolae nu „a fost luat din sânul familiei”, ci de la Liceul „N. Gane” din Fălticeni, dar cu acordul deplin al părinţilor. Tot în primul rând: nu „corifeii regimului” l-au „transferat”, ci prestigiosul profesor universitar, academicianul de mai târziu, Constantin Ciopraga, căruia i s-a alăturat şi sclipitorul om de cultură şi poet, George Mărgărit. „Corifeii” politici nu aveau, pe atunci, grija unui şcolar, chiar dacă acesta se dovedea deosebit de talentat. Grija s-a născut ceva mai târziu, când copilul s-a maturizat, iar talentul a început să incomodeze. Versul lui avea ritmuri (interioare, mai ales) neconsonante cu cele ale „timpurilor noi”. Labiş nu mai accepta să fie un „toboşar” oarecare într-o fanfară ordonată militar-patriotic.

Vasile FILIP – Iași, octombrie 2014

* * *

Order now from Amazon:
https://www.amazon.com/dp/1500661120

* * *

 

 

 

Articole, Eseuri (IV)
Please rate this post.